Tradiţia lui Moş Crăciun în Suedia: gnomi, ţapi şi Santa Claus

Despre Moşul din Suedia se spune adesea că ar fi o combinaţie între americanul Santa Claus şi piticii cenuşii din grădini. Ruda cea mai apropiată a moşului în spaţiul scandinav pare totuşi a fi…un ţap.

Tradiţia dăruirii de mici atenţii cu ocazia Crăciunului îşi are rădăcinile în lumea romană, unde de anul nou se ofereau strenae. Atunci când Europa a fost creştinată, darurile au fost şi ele încadrate în ritualurile asociate naşterii lui Iisus şi nopţii celei sfinte, fiind atunci împărţite de diverse personaje mitice precum cei trei magi. Magii însă vor avea concurenţă din partea Sf. Nicolae, episcop din Asia Minor despre care se spunea că ar fi ajutat copiii sărmani. Un alt candidat la titlul de “moş” era Iisus însuşi. O mai adăugăm şi pe Befana, care conform tradiţiilor italice avea activitate de Bobotează, iar în spaţiul german îl avem pe zdrenţărosul Belznickel.

Darurile nu trebuie însă mereu legate de prezenţa unui anume personaj. În ajunul Crăciunului, cândva prin 1860 in orasul Göteborg se plimba trimisul SUA, William Widgery, care căuta un loc unde să ia masa. Acestea povesteşte cum dintr-o dată străzile s-au umplut de oameni mascaţi, servitori şi servitoare deghizaţi cu toţii în regi şi regine, marinari, soldaţi sau arlechini. Aceştia râdeau şi cântau, purtând cu sine coşuri mari de cadouri de la stăpâni.

În toată această “faună” a distribuitorilor de daruri de Crăciun se regăsea prin secolul al XIX-lea şi o varinată suedeză, şi anume ''julbocken'' (ţapul). Prezent în numeroase cântece şi poveşti, avem astfel o idee despre cum s-ar fi putut desfăşura vizita ţapului în preajma sărbătorilor. Tocmai în această perioadă şi-au trăit foarte mulţi autori suedezi copilăria. In 1901 de pildă este publicat “Liten julvisa” (Mic cântec de Crăciun) de către Sigrid Sköldberg-Pettersson. În acesta se pomenesc tot felul de corvoade până la punctul culminant, acela când ţapul apare ciocănind la uşă şi aduce bucurie copiilor în aşteptarea jucăriilor.

Un deceniu mai târziu, prin 1913, compozitoarea Alice Tegner îşi formulează propria versiune asupra vizitei ţapului în cântecelul “En jul när min mor var liten” (De Crăciun, când era mama copil). Ţapul apare ţanţoş la uşă, cu barba stufoasă şi sacul plin, iar familia îl invită nerăbdătoare înăuntru. Un al treilea exemplu vine de la Elsa Beskow în cartea “Petter och Lotta” din 1947. Ea povesteşte că în vremuri mai vechi nu era Moş Crăciun cel care aducea darurile, ci un ţap care îşi lovea uşor bastonul de podea, întrebând dacă în casă locuiau copii cuminţi.

Una dintre cele mai vechi descrieri ale curiosului personaj datează din 1870. Conform unei documentaţii din regiunea Götaland, ţapul apare pe o moşie şi poartă cu el o condică. Este primit în casă şi întrebat de unde vine, ce vârstă are şi încotro se îndreaptă. Ţapul răspunde că vine de peste mări şi ţări, că are nu mai puţin de 700 de ani, după care împarte cadourile şi dispare, pentru că încă mai trebuia să ajungă în foarte multe locuri.

La fel ca în cazul multor altor tradiţii, şi originile acesteia se pierd în negura vremurilor. Una din ipoteze ar fi aceea că ar proveni din ''julspel/ julupptåg'', piesele de teatru cu caracter religios. Ţapul ar fi fost iniţial o figură demonică ce a evoluat mai mult spre un bufon. Într-un document al sfatului din Stockholm din anul 1721 se menţionează personajul în contextul interzicerii acestor piese dezordonate, care ar fi fost prea putin virtuoase pentru public. Cu timpul, probabil că micul demon a fost “împăciuit” prin prefacerea sa într-un erou pozitiv.

Sau poate că ţapul iniţial a făcut parte din altă poveste, cea despre Moş Nicolae şi însoţitorul său malefic, Krampus, care avea rolul de a-i pedepsi pe cei care nu au fost cuminţi. În unele zone ale Europei Krampus a devenit atât de popular încât a acaparat şi misiunea Sf. Nicolae. La vremea când scriu autoarele menţionate mai sus despre ţap, acesta deja îmbătrânise şi încărunţise. Dispăruse aproape complet din ritualurile de Crăciun. Explicaţia? Inlocuirea sa cu ''jultomten'', Moş Crăciun.

Părinţii suedezi ai lui Moş Crăciun sunt autorul Viktor Rydberg şi desenatorul Jenny Nyström, iar naşterea personajului în Suedia se produce în 1871, atunci când Rydberg îşi publică povestirea “Lille Viggs äventyr påulafton” (Aventurile lui Lille Viggs în ajun de Crăciun). Aici, pe băieţel îl vizitează un bătrân ridat cu barbă, îmbrăcăminte pufoasă şi pipă. Acesta vine o sanie trasă de patru cai mai mici decât poneii şi se prezintă drept ‘’julvätten’’ (gnomul). Vigg decide să îl acompanieze pe gnom la împărţirea de daruri. Pe drum aceştia nu se întâlnesc numai cu oameni, ci şi cu alţi pitici şi chiar cu un şarpe numit “tomtormen” (şarpele golaş).

La finele călătoriei, cei doi ajung până la conducătorul gnomilor, regele care trăia în interiorul unui munte alături de curtea sa de pitici, elfi şi alte creaturi. Acolo Vigg ia parte la o ceremonie remarcabilă, la care faptele bune şi rele ale oamenilor sunt selectate şi puse în diverse boluri. Ţapul nu apare nicăieri în poveste, de aceea putem specula că Rydberg aparţinea unei egenraţii mai timpurii, când ţapul încă nu fusese recuperat.

Gnomul cu sarcina specială de a distribui daruri după merit era o creaţie nouă în tradiţia suedeză. Este incert de unde s-ar fi putut inspira Rydberg, dar e greu de crezut că nu era familiarizat cu o lucrare americană, şi anume un poem scris de Clement Clarke Moores. În acest poem, “A visit from St. Nicholas”, scris in 1823, autorul se întinde să doarmă când aude un zgomot. Uitându-se afară, zăreşte o mică sanie trasă prin aer de opt reni mici. Sania poposeşte pe acoperiş şi Sf. Nicolae coboară prin horn:era un personaj grăsuţ şi vesel, cu barba căruntă şi nasul roşu, îmbrăcat în blană din cap până în picioare şi cu pipa în gură.

Multe dintre inovaţiile acestui poem s-au păstrat în imaginea americană a lui Moş Crăciun, chiar dacă între timp haina de blană s-a transformat în costumul roşu cu marginile albe. Sunt câteva elemente care leagă personajul lui Moores cu cel al lui Ryberg:sunt doi moşuleţi îndesaţi, bătrâni şi joviali, care călătoresc pe nevăzute în sănii trase de reni şi cai. Amândoi îşi strigă pe nume animalele, poartă haine mai zdrenţăroase şi fumează din pipă. Dar în vreme ce Sf. Nicolae este glumeţ, gnomul suedez apare drept o figură serioasă şi foarte morală.

Tocmai acest aspect al virtuţii îl va defini pe Moş Crăciun în tradiţia suedeză. Însoţit de un şir întreg de felicitări desenate de Jenny Nyström, acesta îl va arunca treptat pe ţap într-un mare con de umbră. Cel puţin aşa se relatează. Dar este oare chiar aşa?

Într-o vreme când filmele americane sunt la putere, este usor să-l echivalăm pe “jultomten” cu Santa Claus. La o privire mai atentă vom sesiza deosebiri chiar semnificative între ei. Nu este vorba doar de înfăţişare, ci de ritual şi mitologie. În timp ce Santa Claus, la fel ca gnomul lui Rydberg, face parte dintr-o lume mitologică, suedezul Moş Crăciun este în primul rând asociat cu o serie de ritualuri. În orice caz, aşa cum îl ştim din secolul al XIX-lea, personajul lui Moores se furişeaza nevăzut în noapte de 24 spre 25 decembrie şi lasă darurile în ciorapii agăţaţi. Când se trezesc copiii, aceştia descoperă jucăriile şi dulciurile dar nu îl vă niciodată pe Moş. În jurul acestei figuri artiştii au creat o mitologie din ce în ce mai complexă. În curând oşul va fi înconjurat de o armată de elfi meşteşugari, capătă şi o soţie, un ren pe nume Rudolf şi locuieşte la Polul Nord.

O astfel de mitologie creează şi Rydberg în povestea despre Lille Vigg, unde apar şi un rege, o prinţesă, gnomi şi şerpi. Gnomul este chiar invizibil, iar copilul îl poate vedea doar pentru că este singur acasă. De remarcat este faptul că proiectul lui Rydberg eşuează. Moşul său nu reuşeşte să se impună. Dacă Santa Claus cel grăsuţ, vesel şi bărbos ajunge deosebit de popular în State, inovaţiile autorului suedez nu prea prind la public. Cine mai ştie astazi cum îi chema pe caii săi? Sau cum dă socoteală în fată regelui din munte sau cum evaluează gnomii de acolo moralitatea oamenilor?

Dar “jultomten” care se instalează în casele suedezilor în secolele XIX-XX este ceva diferit. Acesta venea de obicei pe jos prin întuneric în seara de ajun, ciocănea la uşă şi era primit înăuntru cu mari onoruri. Îi era oferit un scaun, îşi desfăcea sacul, recita poezii şi abia după aceea împărţea cadourile, dispărând în cele din urmă în toiul nopţii. De unde venea, unde se ducea, cine fabrica darurile, cum poposea la toţi copiii de pe pământ – toate acestea nu erau parte din poveste. Elementul cheie era ritualul oferirii darului de Crăciun.

Moş Crăciun aşa cum îl ştim acum în Suedia ar putea fi considerat un amestec între Sf. Nicolae şi gnomii din grădină care păzeau casele în vechile comunităţi de fermieri. Faptul că se numeşte “jultomte”, “tomte” însemnând “omuleţ”, este o dovadă în acest sens. Dar este posibil şi ca Rydberg să fi contribuit puţin.

La 10 ani după povestea cu Lille Vigg apare şi cel mai cunoscut poem al autorului, “Tomten”. Poemul nu este neapărat despre Crăciun, dar popularitatea de care s-a bucurat probabil că a avut un aport la denumirea lui Moş Crăciun pornind de la un personaj cu care abia dacă avea şi barba în comun. Aşadar, general vorbind, figura Moşului s-a construit pe fundamentul altei figuri. Treptat Moşul incepe să se poarte precum predecesorul său ţap. Recunoaştem mantia, masca, sacul, bătutul la uşă, privirea uşor suspicioasă şi nelipsita întrebare despre cuminţenia copiilor. Şi ţapul, la fel ca Moşul, beneficiase de o mitologie bogata.

De fapt, asemănările sunt atât de mari încât am putea spune că ţapul şi-a schimbat doar masca şi numele, în rest totul pare să fi rămas la fel. Ba mai mult, în Finlanda personajul îşi păstrează numele:joulupukki (ţapul). Nu ştim exact când şi cum a avut loc această ‘schimbare de măsti’. Tranziţiile acestea se produc oricum fără urme şi probabil a fost vorba de o “luptă culturală” între personaje, ca şi acum când se luptă pentru supremaţie doi distribuitori de daruri. Pe de o parte este moştenitorul obiceiurilor ţapului care bate la uşi în căutare de copii cuminţi, pe de altă parte este Santa Claus cel imbrăcat în roşu şi cu renii zburători.

Mai sunt şi câţiva hibrizi:moşi care strigă ho-ho-ho, care lasă nevăzuţi ciorapii plini sau care apar la uşă. Nu este uşor să anticipă, învingătorul din această “luptă pentru putere”, dar toată susţinerea media de care se bucură Santa Claus îl cam propulsează pe el în fruntea mitologiei. Poate ca asistăm la ultima bătălie a lui “julbock”…

sursa:POPULÄR HISTORIA(Håkan Strömberg)