Toți regii belgienilor... și o viitoare regină
Primul rege al Belgiei a venit pe tron odată cu independența, în 1830. Au fost șapte monarhi – regi ai belgienilor, și nu ai Belgiei, o titulatură oficială, dar intimă, între Casa Regală și popor. Iar acum, la peste 200 de ani de la înființarea regatului, belgienii vor avea regină.
În 1830, Europa încă era agitată. Statele europene încercau să se obișnuiască cu ordinea stabilită prin Congresul de la Viena din 1815. A urmat vremea revoluțiilor – abia în 1848 naționalismul european este adus la viață. Însă înainte de „primăvara popoarelor” au fost belgienii.
La Viena se hotărâse ca teritoriile cunoscute astăzi drept Olanda, Luxemburg și Belgia să formeze un stat tampon în nordul Franței: Regatul Unit al Țărilor de Jos. Un regat divizat din motive economice, dar mai ales religioase, condus de către Wilhelm I de Orange, un rege nedrept, nu avea șanse de supraviețuire. 25 august 1830 era ultima zi din festivalul dedicat zilei de naștere a regelui și aniversării a 15 ani de domnie. În cărțile de istorie se regăsește ideea romantică conform căreia revoluția a început la Operă. În acea zi, toate evenimentele au fost anulate, iar întreaga suflare din Bruxelles se înghesuia să vadă La Muette de Portici. Spectacolul, cu un puternic impact naționalist, spune povestea unui pescar sărac care pornește o răzmeriță împotriva spaniolilor ce conduceau Napoli în 1647. În timpul duetului „Amour Sacre de la Patrie”, tensiunea din sală crește, oamenii ies pe străzi, ocupă clădirile statului și arborează un steag al independenței. Cadoul pentru rege a fost, se pare, o revoltă care s-a propagat în câteva zile în tot sudul regatului. După o victorie răsunătoare împotriva armatei olandeze, orașele belgiene au fost eliberate. Pe 4 octombrie, Guvernul Provizoriu a declarat independența Belgiei față de Regatul Unit al Țărilor de Jos.
Mareșalul Rusiei, Regele Belgienilor
Belgienii s-au mișcat repede. În noiembrie 1830, Congresul Național a început elaborarea noii Constituții, odată cu hotărârea formei de guvernământ: monarhie constituțională. În februarie 1831, Belgia avea cea mai democratică lege fundamentală a unui stat european, dar nu avea rege. Tronul îi este propus inițial prințului Louis de Orléans, cel de-al doilea fiu al regelui Franței, Ludovic-Filip, dar acesta refuză, de teama izbucnirii unui război.
A doua alegere a fost cu noroc. De această dată, belgienii s-au orientat către cineva al cărui trecut îl recomanda ca fiind neînfricat și înțelept. Mareșal în armata țarului Alexandru I al Rusiei, învingător în războaiele contra lui Napoleon Bonaparte și consilier al nepoatei sale, Regina Victoria I a Marii Britanii. Prinț de Saxa-Coburg și Gotha. Leopold I, Regele Belgienilor (foto sus). Liderul tânărului regat a depus jurământul pe 21 iulie 1831, dată care a devenit Ziua Națională a Belgiei. Misiunea lui a fost una grea, căci înafara faptului că trebuia să ofere legitimitate noul stat, era obligat să facă față politicii internaționale tensionate, dar și să asigure bunul mers al lucrurilor înăuntrul granițelor. La moartea sa, în 1865, lasă fiului său, Leopold al II-lea, un regat consolidat, care purta pecetea trecutului de Gallia Belgica.
La Belle Époque?
Cel de-al doilea rege al Belgiei este, poate, cel mai cunoscut. Când Europa se bucura de cea mai frumoasă dintre epoci, Leopold al II-lea coloniza Congo. Leopold al II-lea și-a ascuns intențiile în spatele organizației „International African Association", care milita pentru îmbunătățirea nivelului de trai al oamenilor din acele zone și pentru interzicerea sclaviei. Regele Belgiei a rămas în mentalul colectiv pentru impresionantele planuri urbanistice pe care le-a dezvoltat și pentru numeroasele monumente pe care le-a ridicat. Prea puțini cunosc prețul pentru aceste realizări: exploatarea și moartea a peste cinci milioane de africani – primul genocid din epoca modernă. După aproape jumătate de secol de domnie, Leopold al II-lea este obligat de către Parlament să abdice, faptele sale de încălcare a drepturilor omului scandalizând întregul continent.
Tradiția neutralității
În 1909, după abdicarea și moartea regele Leopold al II-lea, pe tronul belgienilor urcă Albert I, nepot al fostului monarh. Până la izbucnirea Marelui Război, regele a avut timp să-și apropie poporul prin legi și reforme care să avantajeze clasa muncitoare, dar și cea intelectuală. Când tensiunile au crescut în Europa, Albert I le-a reamintit personal celor două rivale, Franța și Germania, statutul de neutralitate al Belgiei, enunțat încă de la fondarea regatului, în 1830. Cu toate acestea, în 1914, la începutul războiului, nemții au insistat să fie lăsați să treacă prin teritoriul belgian pentru a ataca Franța. Întâmpinată de un refuz categoric, Germania a invadat Belgia pe 4 august 1914. Constrâns, Regele Albert a preluat comanda armatei și le-a dat un răgaz Aliaților pentru a pregăti prima bătălie de pe Marna.
Respectarea neutralității i-a fost lăsată moștenire și lui Leopold al III-lea (foto dreapta), cel de-al IV-lea rege belgian. La fel ca tatăl său, Albert I, s-a bucurat de pace doar cinci ani. În 1939, cel de-al Doilea Război Mondial a început, iar Belgia și-a reiterat neutralitatea. Cererile Franței și Marii Britanii au fost ignorate, pentru a afla, pe 24 mai 1940 că țara nu are capacitatea de a ține piept Germaniei. Belgia a fost ocupată de naziști, iar întregul aparat politic s-a refugiat la Londra sau Paris. Mai puțin Regele Leopold al III-lea. Doar că ceea ce el considera a fi un act de curaj și solidaritate cu țara, a fost considerată trădare. După ce s-a întors din exilul din Germania, unde fusese trimis de către Heinrich Himmler, Leopold al III-lea a fost obligat să abdice în favoarea fiului său, Baudouin I.
Pregătirea pentru istorie
După cele două conflagrații mondiale, Casa Regală a Belgiei a revenit alături de popor, dar și cu schimbări pe plan extern. Spre exemplu, în 1960, Regele Baudouin I a recunoscut independența statului Congo. Atât el, cât și succesorul său, fratele mai mare, Albert al II-lea au înființat fundații caritabile internaționale. După o domnie liniștită de 20 de ani, fără evenimente majore, regele Albert al II-lea a abdicat din motive de sănătate pe 21 iulie 2013, pe tron urcând fiul său, Filip.
Regatul Belgiei era pregătit pentru un moment istoric: prima regină. Casa Regală a modificat legea succesiunii la tron: Legea Salică a fost schimbată cu sistemul primogeniturii absolute, potrivit căruia întâiul născut, indiferent de sex, va moșteni tronul. Așadar: trăiască Regina Elisabeta a Belgienilor.
În onoarea trecutului
Imediat după câştigarea independenţei, Belgia a devenit obsedată de onorarea trecutului în spaţiul public. Aşa că, în parcuri şi în piaţete au apărut statui şi fântâni ce omagiază istoria belgiană îndepărtată.
Spre exemplu, în 1864, în Piaţa Mare din Bruxelles au fost ridicate statuile lui Lamoraal, conte de Egmont şi Filip, conte de Hoorne, eroi ai mişcării de rezistenţă împotriva tiraniei spaniole. Cei doi au fost executaţi în 1568, chiar în acel loc. Treizeci de ani mai târziu, statuile au fost mutate în Petit Sablon, un mic parc împrejmuit, ca într-o îmbrăţişare, de cele 48 de statui albastre, ce reprezintă vechi bresle şi meserii ale locului. Poziţionat în faţa Palatului Egmont – astăzi sediul Ministerului Afacerilor Externe –, parcul găzduieşte la fiecare sfârşit de săptămână mici târguri cochete de antichităţi.
Palatul Regal din Bruxelles
După numirea sa ca prim rege al belgienilor, Leopold I a urmat exemplu predecesorilor săi şi a folosit Palatul Regal din Bruxelles doar pentru recepţii şi întâlnirile oficiale, decizie ce a rămas în picioare până astăzi. Aşadar, dacă vă aflaţi în Piaţa Mare din capitala Belgiei, unde este şi palatul, şansele de a vă întâlni cu membri familiei regale sunt mici, căci reşedinţa lor se află la cinci kilometri distanţa, la castelul din Laeken. Palatul Regal din Bruxelles, cu lungimea faţadei cât a Palatului Buckingham plus încă jumătate, este una dintre clădirile simbol ale Pieţei Mari, loc intrat în patrimoniul mondial UNESCO din 1998. De cealaltă parte a parcului, în oglindă cu Palatul Regal, se află Palatul Naţiunii, clădirea neoclasică a Parlamentului – poziţionare-simbol a formei de guvernământ: monarhie constituţională.
Sursa: adevărul.ro