Tismana, mănăstirea de sub cascadă

Cea mai veche mănăstire din Ţara Românească, lăcaş care s-a păstrat până astăzi, este Tismana. Acolo a vieţuit Nicodim (1320-1406), ocrotitorul Olteniei, scrie istoricul Florin Mihai pentru Adevărul.

Prima mănăstire din Ţara Românească, funcţională şi azi, a fost ridicată la Tismana, între anii 1375 şi 1378. Lăcaşul este situat la 40 de kilometri de Târgu-Jiu, lângă Carpaţi. Ctitoria aparţine domnitorului Radu I (1377-1383), iar iniţiativa, călugărului Nicodim (circa 1320-1406), canonizat de Biserica Ortodoxă Română. În căutarea locului „la Pişători"Legenda ctitoririi mănăstirii s-a transmis de-a lungul secolelor, de la o generaţie la alta de călugări. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, ieromonahul Ştefan a consemnat-o într-un volum. Conform tradiţiei, inspirat de Dumnezeu, Nicodim a pornit în căutarea unui loc aflat în apropierea unei cascade („la Pişători"), undeva la „întâlnirea" apelor Motrului şi Jiului. „Şi străbătând aci toată pustietatea acelui loc şi găsind aci un deal cu isvoare de apă vie, şi socotind Sfântul că acela poate să fie locul, ce i s-a zis prin descoperire, adică la Pişători, s-a sălăşluit aci, unde i s-a părut a fi locul bun de mănăstire. (...) S-a apucat a curăţa locul de pădure şi a-şi face mai înainte chilie pentru şezut. Şi şezând aici Sfântul în puţină vreme a pus şi vie, apoi când a început a se apuca, pentru a zidi şi aci sfântă mănăstire cu ogradă împrejur, iarăşi i s-a făcut vestire prin descoperire dumnezeiască" (Ştefan Ieromonahul, Viaţa Sfântului Nicodim, Craiova, 1935). Numai că Nicodim alesese greşit locul. Domnul i s-a arătat din nou, în vis. A mers mai departe, pe apa Jiului, în sus, spre munte. S-a mai înşelat o dată, când a ales Valea Aninoasa, „după moşia Vălari". Într-un final, a ajuns la Tismana, un „râu cu apă vie". Însoţit de un copil din satul Gropşani, Nicodim a găsit locul mult căutat. Descoperise cascada şi stânca Stârminei, după ce cutreierase munţii Mehedinţilor şi Gorjului.Aievea ori vis?Locurile trebuie să-i fi tăiat răsuflarea călugărului. Aşa cum l-au impresionat, secole mai târziu, şi pe Alexandru Vlahuţă, care le descrie în „România pitorească": „Perdeaua de arbori se dă la o parte, şi sus pe vârful unei stânci fioroase, îţi apare, în toată fantastica ei măreţie, Mănăstirea Tismana, cu zidurile ei îndrăzneţe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi. Te uiţi înmărmurit, ca la o minune, şi nu ştii bine, de-i aeve, ori e vis, când iată că o nouă privelişte te cheamă: torentul Gurniei, repezit de sus, de sub talpa mănăstirii, se aruncă vâjeind, şi cade de la  înălţime ameţitoare peste o grămadă de stânci dărâmate, unde sulul de apă se sparge şi se preface într-o spumă fumurie, pe care o ia şi o duce în undele-i repezi râul Tismana...".Prima „samovlastie"Tot legenda spune că Nicodim a ales locul pentru lăcaş, pe trunchiul roşiatic al unui lemn de tisă. Nu cunoaştem data cu exactitate, deoarece nu s-au păstrat nici pisania săpată în piatră, nici primul hrisov domnesc de înzestrare.

În timpul voievodului Dan I (1383-1386), averea Tismanei a sporit prin numeroase danii. În 1385, prin hrisov domnesc, i s-a conferit statutul de „samovlastie" (comunitate monahală autonomă) astfel:„Călugării să fie de sine stătători şi după moartea stareţului lor de acum, nimeni să nu le pună alt stareţ, nici eu însumi, Voievodul Dan, nici altcineva din urmaşii mei, nici să nu se strice rânduiala lui Nicodim". De-a lungul vremurilor, mănăstirea a suferit modificări importante. În 1542, Paisie a reconstruit zidurile, după „model moldovenesc". Mai târziu, în anii 1844-1855, arhitectura bisericii s-a modificat, la interior şi la exterior.  

În mănăstire se intră pe sub clopotniţă, în curte. Biserica este situată la mijloc. Chiliile, încăperile stăreţiei şi arhondaricul (aripa mănăstirii în care sunt cazaţi oaspeţii) sunt amplasate în partea stângă, pe lângă zidul de protecţie. În fiecare dintre cele patru colţuri ale curţii se înalţă turnuri.Averi în trei ţăriPână la trecerea averilor mănăstireşti în proprietatea statului, petrecută în timpul lui Cuza Vodă (1863), Tismana a tot strâns bogăţii. Mănăstirea ctitorită de Nicodim deţinea sate, munţi (Parâng, Sorbele, Boul, Oslea, Cioclovina), vămile de la Calafat, vii, case, pământuri, embaticuri (proprietăţi în arendă) în oraşe, iazuri de peşte în Ţara Românească, Serbia şi Ardeal.Celor mai darnici donatori li s-au pictat portrete:Ştefan Glogoveanul, Episcopul Partenie, vel-consilierul Staico Bengescu, domniţa Casandra, Şerban Voievod, arhimandritul Gherasie, Nedelco Vornicul, domnitorii Radu şi Dan şi alţii. Voievozi şi domniţe, jupâni şi jupânese, boieri şi boieroaice au oferit bisericii odoare scumpe, cumpărate sau lucrate de mână. Vitregiile timpului le-au făcut pierdute pe multe. Doar actele de donaţie le mai amintesc. Craioveştii au dăruit un engolpion (iconiţă purtată de arhierei atârnată la gât) din argint, suflat cu aur;Neagoe Basarab-o tavă de argint cu marca ţării;Mircea Ciobanu-o evanghelie din argint;Matei Basarab-un sfeşnic, o candelă de argint şi un clopot mare;jupânul Nicula-o cristelniţă de argint aurit. Tezaurul Tismanei, râvnit de nemţiÎn 1916, tezaurul Tismanei, atât cât s-a păstrat, a fost evacuat în Rusia, alături de alte obiecte de valoare. În zadar l-au căutat, în timpul Primului Război Mondial, soldaţii germani şi austrieci prin beciuri, ziduri şi biserică. În anul 1956, o parte a odoarelor a fost restituită României. De atunci, obiectele au fost expuse în Muzeul de Artă. Piesele cele mai apreciate din colecţia Tismanei sunt cădelniţa şi Tetraevanghelul Sfântului Nicodim, chivotul şi racla Sfintelor Moaşte ale lui Nicodim (datând din 1670-1671), epitaful lui Şerban Cantacuzino, candela dăruită de Matei Basarab (din 1650). Istoria zbuciumată a Tismanei consemnează şi alte evenimente. De teama duşmanilor, la mănăstire s-au adăpostit diverse feţe domneşti. De pildă, Neagoe Voievod şi-a găsit adăpost în „lavra de sub cascadă" de frica lui Alexandru cel Rău. Iar la 1631, Matei Brâncoveanul, gonit de Leon Vodă. La Tismana a stat pentru o perioadă şi Mitropolitul Teodosie al Ungro-Vlahiei. Locul ferit nu i-a folosit întotdeauna. Armata principelui transilvănean Gabriel Bathory a prădat biserica, avariind zidurile mănăstirii, în anii 1610-1611. În timpul confruntărilor cu austriecii, în 1788, turcii au incendiat mănăstirea. Dar Tismana a renăscut de fiecare dată. Mai frumoasă, ca o adevărată oază de spiritualitate a ortodoxiei româneşti.1385 este anul în care, prin hrisov domnesc, Tismana a devenit samovlastie (comunitate monastică de sine stătătoare)."Călugării să fie de sine stătători şi după moartea stareţului lor de acum."Dan I voievodCuviosul Nicodim, stareţul de la TismanaDespre Sfântul Nicodim de la Tismana, stareţul mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, se ştiu prea puţine date. În afara anului naşterii, şi originea etnică este aproximată. S-a spus despre el că ar fi fost grec, greco-sârb sau macedo-român. Se pare că s-a născut în localitatea Prilep, în sudul Serbiei. Cert este că se înrudea cu familiile cneazului Lazăr al Serbiei şi ale voievodului muntean Nicolae Alexandru Basarab. Nicodim s-a călugărit de tânăr, la Muntele Athos, în Mănăstirea Hilandar. A învăţat greaca şi slavona. Apreciat pentru erudiţia şi sfinţenia sa, i-a luat locul egumenului Hilandarului. La mănăstire se aflau pe-atunci monahi din toate colţurile Balcanilor: greci, sârbi, români, bulgari şi macedoneni. Adept al isihasmului (curent religios favorabil monasticismului), Nicodim s-a stabilit la sud de Dunăre, în apropierea localităţii Vidin, în ţinutul Crainei. Sârbii îl consideră întemeietorul a două mănăstiri bulgăreşti, Vratna şi Mânăstăriţa. După câţiva ani, forţat de armata regelui maghiar Ludovic cel Mare, Nicodim şi-a continuat peregrinarea şi a trecut în Ţara Românească. A fost bine primit de Vladislav I (1364-1377). Pentru a întări ortodoxia, călugărului i s-a oferit sprijin pentru ridicarea unei aşezări monastice. În jurul anului 1370, Nicodim, însoţit de 11 călugări, a construit Mănăstirea Vodiţa, în Banatul Severinului. Canonizat în 1955În 1375, la cererea sârbilor, s-a implicat în negocierile Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia de la Constantinopol. De trei decenii, cele două instituţii se aflau în conflict. Împreună cu Isaia şi Partenie, ucenicii săi, Nicodim a mers în capitala Bizanţului ca traducător. Întâlnirea a avut un final fericit. Patriarhul Filoteus Kokkinos a anulat anatema asupra sârbilor. Pentru serviciile sale, Nicodim a fost răsplătit cu rangul de arhimandrit şi cu câteva părţi din moaştele Sfinţilor Ignatie Teoforul, Ioan Gură de Aur şi ale mucenicului Teofil. După câţiva ani, maghiarii au cucerit Banatul Severinului, iar monahii au luat, din nou, drumul bejeniei. Nicodim a plecat pentru scurt timp în Serbia, dar s-a întors în Ţara Românească. În 1378, cu sprijinul voievodului Radu, a întemeiat Mănăstirea Tismana. Tradiţia îi atribuie şi înfiinţarea altor mănăstiri, precum Vişina (Valea Jiului) şi Prislop (Ţinutul Hunedoarei). Se pare că, spre sfârşitul vieţii, timp de şase ani, Nicodim s-a stabilit la Prislop (1399-1405). Din această perioadă datează Tetraevanghelul pe care l-a caligrafiat pe pergament, în limba slavă bisericească. Această capodoperă s-a păstrat până astăzi, fiind expusă la Muzeul Naţional de Istorie a României. În 1406, Nicodim s-a întors la Tismana, unde s-a stins din viaţă. Din moaştele sale, dispărute între timp fără urmă, s-a păstrat degetul arătător.Nicodim a fost canonizat în 1955, fiind prăznuit la 26 decembrie. Vodiţa, mănăstirea dispărutăPrima aşezare monastică din Ţara Românească a fost Vodiţa (jud. Mehedinţi), întemeiată de Sfântul Nicodim, între anii 1370 şi 1372. Este cea mai veche ctitorie voievodală atestată documentar. Din cauza poziţiei geografice, a fost expusă invaziilor turceşti şi maghiare. În câteva rânduri, mănăstirea a fost devastată de ostaşii Semilunei. În secolul al XIX-lea, călătorii care au trecut pe la Vodiţa au consemnat ruinele bisericii.

Regulile monahale ale Sfântului VasileSihaştri care să-l fi imitat pe Iisus, retras timp de 40 de zile în pustietate, trebuie să fi existat de la începuturile creştinismului. După toate probabilităţile, Sfântul Anton cel Mare (circa 251-356) a pus bazele monahismului creştin. El a devenit un model pentru alţi anahoreţi, care au trăit în deşertul egiptean. Un alt călugăr renumit a fost Sfântul Pavel Eremitul. La început, călugării trăiau izolaţi. Nu toţi rezistau însă unui astfel de regim de viaţă. Astfel încât adepţii trăirii ascetice au format comunităţi monahale. Sfântul Pahomie a format o comunitate în care călugării locuiau separat în chilii, dar se rugau, mâncau şi munceau împreună. S-au conturat două forme de monahism: cenobitică (urmând modelul lui Pahomie) şi eremitică (în care izolarea călugărilor era totală). Deja, în secolul al IV-lea, mii de mănăstiri au împânzit Egiptul.În scris, „regulile monahale" au fost statornicite de Vasile cel Mare (330-379), din Cezareea Capadociei. El este considerat părintele monahismului oriental. În scrierile sale, Sfântul Vasile a descris rolul isihasmului. „Este de folos şi necesară izolarea de lume şi trăirea în singurătate, fiind păgubitor a trăi în comuniune cu cei care se arată fără frică şi cu dispreţ faţă de păzirea strictă a poruncilor", a scris în „Regulile Mari". Pentru Vasile cel Mare, considerat unul dintre marii teologi creştini, „despărţirea de lume" însemna „ruperea sufletească de poftele ei, încât să nu simţi dorul de a trăi în oraş, de a avea casă, avere, prieteni, proprietate personală, mijloace proprii de trai, pofta de a face comerţ, de a apărea la întruniri publice" (Epistola 2, 2). Vasile cel Mare recomanda comunităţi de 30-40 de călugări. Rugăciunile-opt, pe timpul zilei şi nopţii-urmau să fie activitatea de bază a anahoreţilor. Dar muncile câmpului, în construcţii, la ţesătorie sau la fierărie n-ar fi trebuit defel neglijate. Vasile încuraja formele uşoare ale ascetismului. Conform preceptelor sale, călugării luau două mese zilnic, la amiază şi seara. În afara apei, se putea bea vin, cu moderaţie. Deşi se opunea călătoriilor, Vasile le accepta, cu anumite rezerve. Călugării să plece la drum doar câte doi. În Est, Rânduiala Sfântului Vasile s-a păstrat până în zilele noastre.

Sursa:www.adevarul.ro