Tiranii epocii arhaice
Tirania are legãturã cu încercarea cetãţii epocii arhaice de a construi identitatea corpului sãu politic şi celei a conducerii cetãţii. Totodatã, fenomenul se petrece şi în cadrul transformãrii puterii politice odatã cu Alexandru cel Mare. Termenul de “tyranos” provine din zona micro-asiaticã, mai precis din Lydia, desemnându-l pe cel care deţine puterea prin mijloace neinstituţionale.
Prin urmare, tirania nu reprezintã o instituţie, ci o formã de conducere monarhicã la care au apelat cetãţile în perioadele de crizã. Thucydides, de exemplu, ne spune cã:“Toţi tiranii stabiliţi în cetãţile greceşti nu se gândeau decât la ei şi la dezvoltarea propriilor lor familii şi case şi administrau cetatea cu cea mai mare prudenţã posibilã şi nu sãvârşeau nimic notabil”. Pãrerea istoricului trebuie totuşi privitã nuanţat. Sã vedem unde şi cum s-au dezvoltat tiraniile prin cetãţile arhaice.
La Corinth, şi Herodot, şi Thucydides ne relateazã cã familia Kypselizilor se afirmã pe plan local în detrimentul familiei Bacchiazilor (care se revendica de la primul rege dorian din Corinth, Bacchis). Colonizarea occidentalã stã sub semnul acestei familii, care întemeiazã Syracuza şi Corcyra. Bacchiazii controleazã comerţul maritim spre Marea occidentalã. Cum reuşeşte Kypselos sã punã mâna pe putere? Îl ucide pe ultimul reprezentant al Bacchiazilor şi îşi ia titlul de rege. Tiranul se bazeazã pe armata de hopliţi, un fel de gardã personalã care îl asemuia unui commandant. Kypselos împarte bunurile Bacchiazilor unor membri ai cetãţii, cu condiţia ca aceştia sã înapoieze o zecime din produsele ce avea sã fie obţinute. Tot el bate monedã la 600 a.Hr., fondeazã coloniile Leucade, Anactorion, Ambracia, care menţineau siguranţa navigaţiei în zonã. Lui Kypselos îi urmeazã la putere Periandros, a cãrui domniei este mai durã. Trasybulos, alt tiran, din Milet, îl sfãtuieşte sã lichideze orice opoziţie şi sã niveleze societatea.
Periandros se spijinã de doryphori, purtãtorii de lance, care simbolizeazã puterea absolutã. Periandros duce o politicã antiaristocraticã care cuprinde prigoanã, execuţii, limitare a luxului, interzicere a cumpãrãrii de sclavi. Stabileşte relaţii extenrne productive cu Egipt şi Lydia. Corinth este în vremea sa arbitru în lupta dintre Athena şi Mitylene. Regimul tiranic este rãsturnat în timpul lui Psametic, fiind înlocuit cu o oligarhie care asigurã controlul celor înstãriţi asupra societatii. Regimul tiranic de la Corinth poate fi privit drept o încercare de eliminare a inegalitãţilor sociale, de rezolvare a crizei sistemului oligarchic, şi poate cã ar fi durat mai mult dacã nu se petrecea în acel timp şi criza ceramicii care nu a permis o politicã comercialã eficientã.
La Syceona îl avem pe Cleisthenes, unchiul legislatorului Athenian, care îl ucide pe vãrul sãu Myron. Poate fi vorba despre o revoltã a elementului non-dorian (familia Ortagoras din care descinde Cleisthenes) împotriva celui dorian. Cele trei triburi doriene şi cel de-al patrulea non-dorian probeazã o stare de separare etnicã, accentuatã de tiran prin mãsurile împotriva triburilor non-doriene. Cleisthenes îşi gãseşte ginerele potrivit în persoana lui Megacles din Athena.
Cât despre Polycrates din Samos, ce ne spunea Thucydides despre puterea maritima pare sã se muleze pe situaţie. Asta pentru cã tiranul vine la putere datoritã unei hegemonii maritime a Samos-ului, pusã pe seama aristocraţiei locale. La Samos avem de-a face cu o rivalitate între familiile implicate în activitãţi agrare şi cele care se ocupã de partea maritime. Dedicaţia lui Aiakes din templul Herei, realizatã cu a 10-a parte din prada unei expediţii atestã ridicarea familiei lui Polycrates, cãci el este fiul lui Aiakes. Polycrates se instaleazã în fruntea cetãţii fãrã acordul celor mulţi, un caz contrar modelului clasic care îl ilustra pe tiran drept apãrãtorul demosului.
De ce s-a fãcut aceastã instalare într-un mod violent? Pentru cã rivalitãţile din cadrul aristocraţiei erau greu de conciliat şi mai exista şi ameninţarea statului persan. Dupã tirania lui Maiandros, care survine în urma uciderii lui Polycrates de cãtre guvernatorul Lydiei, insula este cuceritã de Darius I.
În Athena, reformele lui Solon nu reuşesc sã anihileze toate tensiunile sociale. În urma conflictelor dintre câmpeni (aristocraţia funciarã din jurul snactuarului de la Eleusis), cei de pe coastã (familia Alcmeonidã) şi munteni (grupuri din nordul Atticii), în 561 muntenii îl impun pe Peisistrates. Se instaleazã pe Acropole, dar este gonit. Luând-o în cãsãtorie pe fiica lui Megacles, din familia Alcmeonizilor, izbuteşte sã reintre în cetate într-un car allegoric, alãturi de un personaj care o întrupa pe Athena. Dupã ce rupe alianţa cu Megacles este iarãşi exilat, dar revine cu trupe înarmate şi conduce cetatea pânã ce moare. Se foloseşte de legi, duce o politicã edilitarã amplã, precum şi o intense activitate culturalã. În timpul sãu este fixate în scris epopeea homericã, teatrul devine gen de sine-stãtãtor, se organizeazã sãrbãtorile închinate lui Bacchus. Fiul sãu însã, Hippias, abuzeazã de putere, ceea ce îi adduce exilul persan, în 509 a.Hr.
Ce putem deci observa? Tirania este o soluţie de moment. Nu se pot instaura dinastii. Tiranul, neavând legitimitate, recurge la orice mijloace pentru a o dobândi, îndeosebi la mituri. Ca legãturã cu poporul, este un demagog aproape perfect, erijându-se în apãrãtorul demosului împotriva aristocraţiei. De aceea se invocã de exemplu epoca de aur a lui Cronos. Tiranul este numit uneori “aducãtorul de apã” sau “ridicãtorul de ziduri”. De multe ori moneda apare în vremea tiranilor şi pãmânturile se distribuie potrivit unor mãsuri mai concrete. Asta nu înseamnã cã tirania este automat calea de trecere de la oligarhie la democraţie. Ba mai mult, dupã rãsturnarea tiraniei se reinstaleazã aproape imediat oligarhia. Dar este adevãrat şi cã cetãţile în care se dezvoltã democraţia cunosc forma de conducere tiranicã.
Surse:
Herodot, Istorii, V, 92:„[Periandros, tiranul Corinthului] a trimis oadtă a Thrasybulos (tiranul Miletului) un crainic care să afle care este chipul cel mai lipsit de primejdie în care să rânduiască treburile aşa încât să stăpânească cât mai bine cetatea. Thrasybulos îl duse pe solul lui Periandros în afara cetăţii şi străbătu câmpul tot întrebându-l şi cercetându-l în legătură cu solia lui de la Corinth, în timp ce reteza mereu orice spic care le depăşea pe celelalte şi retezându-le astfel le arunca, până ce distruse astfel partea cea mai frumoasă a acelui ogor. Străbătu apoi ogorul fără să mai spună nici un cuvânt şi-l trimise înapoi pe crainic. Întorcându-se dar crainicul la Corinth, Periandros voia să afle de la el sfatul. Acesta însă îi spuse că Thrasybulos nu i-a dat nici un sfat, şi că se minunează cum de l-a trimis la un asemenea om, cam vătămat la minte şi risipitor cu bunurile sale, istorisindu-i cu de-amănuntul ce văzuse la Thrasybulos. Dar Periandros pricepu fapta aceluia şi înţelese că Thrasybulos îl sfătuia să-i ucidă pe cei mai de vază cetăţeni din cetate şi de atunci el şi-a dat pe faţă toată ticăloşia.”
Herodot, Istorii, VI, 126 şi 129-131:” Mergând Cleisthenes la Olympia, unde ieşi biruitor la cursa de care cu 4 cai, puse să se vestească prin crainici cum că oricare dintre elenii care se socotea vrednici să-i fie ginere să se înfăţişeze la Syceona peste 60 de zile şi încă mai devreme căci începând cu a 60-a zi, vreme de un an el doreşte să pună la cale căsătoria fiicei sale. (...) Cleisthenes construi pentru ei (pentru peţitori) o pistă de alergări şi o palestră şi-i aşteptă cu ele gata. (...) Sosind cu toţii în ziua hotărâtă, Cleisthenes îi întrebă mai întâi de baştina şi neamul fiecăruia, şi apoi, ţinându-i la el, le puse la încercare bărbăţia şi sufletul, buna creştere şi felul fiecăruia.... Şi ducându-i la întreceri gimnice pe cei mai tineri îi încerca, dar mai cu seamă în ospeţele comune...Când a venit ziua cea mai însemnată, aceea a chemării la nuntă, în care Cleisthenes trebuia să declare pe cine a ales dintre toţi, jertfi el o sută de boi şi-i ospătă şi pe peţitori şi pe locuitorii Syceonei.
Ajungând la sfârşitul ospăţului, peţitorii s-au luat la întrecere în cântări şi cuvântări în faţa obştii. Şi în vreme ce petrecerea era în toi, Hippocleides, care-i întrecuse cu mult pe toţi ceilalţi, porunci flautistuui să-i cânte un cântec şi el se puse pe dănţuit. Şi aşa dănţuia de nu se mai sătura-dar Cleisthenes văzând aceasta nu se arăta mulţumit. Apoi, Hippocleides se opri o clipă şi ceru să i se aducă o masă, şi când i-a fost adusă, începu a dansa pe ea, mai întâi un joc laconian, apoi un altul şi, în fine, stând în cap pe masă, îşi mişca picioarele în ritmul dansului. Cleisthenes se stăpâni la primul dans şi la al doilea, deşi îşi luase gândul de a şi-l mai face pe Hippocleides ginere, dar nu voia să-şi iasă din fire împotriva lui. Însă, când îl văzu săltându-şi picioarele deasupra capului nu se mai putu stăpâni şi-i spuse:„Hei, Hippocleides, ţi-ai dănţuit nunta de tot!” (...) Cleisthenes cerând linişte le-a spus tuturor acestea:„Viteji peţitori ai fiicei mele, eu tuturor vă aduc laudă (...) dar cum nu am decât o singură fiică nu pot hotărî într-un chip care să fie pe placul tuturor, aşa încât acelora dintre voi care sunt îndepărtaţi de la căsătorie le dau în dar fiecăruia câte un talant de argint pentru cinstea de a fi dorit să-mi ceară fata. Pe fiica mea Agariste o mărit după legile athenienilor, cu fiul lui Alcmeon, Megacles” (...) Şi aşa au ajuns Alcmeonizii vestiţi în întreaga Eladă”.
Aristotel, Statul athenian, XIV-XVII-despre Peisistrates:
„Peisitrates trecea drept un mare democrat şi el s-a acoperit de glorie în războiul contra Megarei. Într-o zi rănindu-se dinadins, a apărut în faţa poporului şi a spus că a fost rănit de duşmanii săi politici şi aşa i-a înduplecat pe cetăţeni să-i încuviinţeze o gardă personală (...) în chipul acesta el a obţinut o gardă de ciomăgaşi, cu care a ocupat Acropolea şi s-a împotrivit statului, în al treizeci şi doilea an după legiferarea lui Solon, în anul arhontatului lui Comeas. Se povesteşte că Solon, când Peisistrates cerea o gardă, se împotrivea spunând că el este mai isteţ decât unii şi mai îndrăzneţ decât alţii. Mai isteţ decât cei care nu bagă de seamă că Peisistrates năzuieşte la tiranie şi mai curajos decât cei care ştiu dar tac. (...) Iar Peisistrates după ce a pus mâna pe putere, a administrat statul mai mult în forme legale decât în chip tiranic.
Dar mai înainte ca domnia să prindă rădăcini el a fost alungat de partida lui Megacles şi a lui Lycurg care s-au înţeles între ele, în al şaselea an după lovitura lui de stat sub arhontatul lui Hegesias. În al doisprezecelea după acestea, Megacles fiind încolţit de situaţia politică a căzut iar la învoială cu Peisistrates, cu condiţia ca acesta să-i ia fata în căsătorie şi l-a adus la Athena printr-o stratagemă corespunzătoare naivităţii acelor timpuri, răspândind zvonul că zeiţa Athena îl readuce pe Peisistrates. El a găsit o femeie înaltă şi frumoasă din suburbia Paiania, cum spune Herodot, după alţii o florăreasă tracă cu numele de Fya, din Kolytos, pe care a împodobit-o cu armura la fel cu azeiţei, şi a adus-o la Athena dimpreună cu Peisistrates;acesta conducea carul iar femeia era alături de el, iar poporul a căzut în adoraţie şi i-a primit cu multă admiraţie.
XVI. Aşa s-a întâmplat la prima întoarcere. După aceasta a fost alungat a doua oară în al şaptelea an după întoarcere, căci nu s-a putut menţine multă vreme, ci s-a retras în ascuns pentru că nu a vrut să ia în căsătorie pe fiica lui Megacles, de teama celorlalte două tabere politice. Şi mai întâi s-a stabilit în golful Thermaic, în locul numit Raikelos şi de acolo în ţinutul numit Pangeu, de unde a procurat bani şi a tocmit mercenari, a venit în Eretria şi a încercat să-şi recapete puterea, de data aceasta pentru prima oară prin violenţă, în al unsprezecelea an după alungarea sa. În această întreprindere l-au ajutat şi mulţi alţii, mai cu seamă dintre thebani, şi Lygdamis din Naxos şi cavalerii care atunci erau la putere în Eretria. După ce a învins la Pallene şi a cucerit oraşul, a dezarmat poporul şi a putut să se menţină în siguranţă ca tiran. Apoi cucerind insula Naxos, a pus acolo pe Lygdamis ca tiran.
Poporul l-a dezarmat în chipul următor:pe când trecea în revistă pe oamenii înarmaţi, în curtea templului Dioscurilor, a încercat să ţie poporului o cuvîntare, însă a vorbit dinadins încet. Însă cum oamenii strigau că nu îl aud, el i-a îmbinat să se suie pe coasta acropolei, ca să îl audă mai bine. Şi pe când el continua să-şi ţină cuvântarea, oamenii puşi de el luară armele pe care ascultătorii le lăsaseră jos [era un sacrilegiu să intri înarmat în incinta sacră a templelor, n.n.], le-au închis în încăperile vecine cu Teseionul, şi venind au dat de ştire lui Peisistrates de cele întâmplate. Acesta după ce-şi termină cuvântarea a spus şi cele întâmplate cu armele adăugând că poporul nu trebuie nici să se mire nici să fie abătut, ci să se ducă fiecare să-şi vadă de treburile lui, că de ale Statului va avea grijă el de toate.
XVII. Însă el administra Statul, aşa cum am mai spus, mai mult bazându-se pe legi decât pe arbitrar. De altfel el era prietenos şi blând şi iertător faţă de cei ce greşeau, ba încă celor nevoiaşi le împrumuta şi parale pentru muncile lor, ca să-şi poată agonisi traiul cultivând mai departe pământul. El se purta astfel din două motive:ca ei să nu-şi petreacă timpul în oraş, ci să se risipească pe la ţară şi ca să aibă din belşug cele trebuincioase, astfel ca fiind ocupaţi cu treburile lor, să nu le vie nici pofta nici să nu găsească vreme ca să se preocupe de treburile obşteşti.
Totodată el îşi făcea socoteala că dacă pământurile erau bine lucrate şi veniturile lui vor spori căci el lua a zecea parte din produse. De aceea el înfiinţă şi judecători rurali şi să ducea el însuşi deseori la ţară ca să inspecteze şi să împace pe împricinaţi, ca aceştia să nu fie nevoiţi să vină şi la oraş [în oraş se afla locul de întrunire a adunării poporului şi al heliaei-tribunalul poporului]. (...) De altfel el nu a asuprit poporul de rând în timpul domniei sale ci întotdeauna a păzit pacea în afară şi liniştea înăuntru. De aceea se şi spunea de multe ori, că în timpul tiraniei sale viaţa a fost bună ca în vremurile patriarhale ale lui Cronos, căci sub fiii lui cârmuirea a fost mult mai asupritoare”.
Aristotel, Politica, -despre comportamentul unui tiran:
V. 20... Trebuia ca tiranul să apară supuşilor săi nu ca un despot ci ca un administrator, ca un rege, nu ca un om care-şi are afacerile proprii ci ca un tutore. Trebuie ca în conduita sa să nu caute excesele ci moderaţia, să admită în preajma sa pe oamenii distinşi şi să-şi atragă de partea sa dragostea poporului”.