Thomas Becket, crimă pe treptele altarului

Henric al II-lea Plantagenetul descindea dintr-o puternică şi cumplită familie. Printre strămoşii săi angevini se afla şi Foulque cel Negru, despre care se spunea că ar fi pus să i se arunce soţia în flăcări şi că la constrâns pe propriul său fiu să-i ceară iertare în patru labe,  înşeuat ca un cal. Se povestea că una din bunicile lui, contesa de Anjou,  ar fi fost vrăjitoare şi ar fi zburat într-o zi prin fereastra unei biserici. Fiul său Richard va spune mai târziu că o astfel de familie nu putea fi decât învrăjbită, căci toţi purcedeau de la diavol şi la diavol se vor întoarce.

Henric al II-lea,  el însuşi, avea un caracter aspru, o „forţă vulcanică“, o cultură uimitoare şi maniere seducătoare. Adolescent zdravăn, cu gâtul de taur, cu părul roşu tuns scurt, plăcuse grozav de mult reginei Franţei,  Eleonora de Aquitania, când venise să presteze omagiu slabului rege Ludovic al VII-lea pentru provinciile Maine şi Anjou. Femeie cu un temperament tot atât de violent ca acela al angevinului, Eleonora „se măritase – spunea ea suspinând – cu un călugăr, şi nu cu un rege”. Ea şi tânărul Henric se înţeleseră de îndată. Eleonora obţinu divorţul şi, după două luni, luă de bărbat, la douăzeci şi şapte de ani, pe băiatul acesta de nouăsprezece, căruia îi aducea ca zestre imensul ducat de Aquitania,  adică Limousin, Gasconia, Perigordul, cu drepturi de suzeranitate peste Auvergne şi comitatul de Toulouse. Henric al II-lea,  care avea de la mama sa, Matilda, ducatul de Normandia, şi de la tatăl său, Geoffroy, Maine şi Anjou, devenise mult mai puternic în Franţa decât însuşi regele Franţei. Abia de i se mai putea spune rege al Angliei. Din treizeci şi cinci de ani de domnie, el nu va petrece decât treisprezece în partea de nord a Canalului Mânecii. Între 1158 şi 1163 nu va părăsi Franţa de loc. În realitate este un împărat, în ochii căruia Anglia nu-i decât o provincie;de altminterea limba şi gusturile sale sunt pur franceze, dar francezul acesta a fost unul dintre cei mai mari regi ai Angliei.

Orgolios şi puternic

La urcarea pe tron a tânărului rege străin, arhiepiscopul de Canterbury, Theobald, vrând să aibă pe lângă suveran un om sigur, îi recomandă pe unul dintre preoţii săi,  Thomas Becket. Acesta îi plăcu lui Henric al II-lea şi fu numit cancelar. Era o funcţie a cărei importanţă creştea atunci în dauna aceleia de mare justiţiar. Becket era un om de treizeci şi opt de ani, un normand pur sânge, fiul unui negustor bogat din Londra. Fusese crescut ca un gentilom, apoi, după ruinarea familiei sale, devenise preot pe lângă arhiepiscopul Theobald, care provenea din acelaşi sat al Normandiei ca şi tatăl lui Becket. Calităţile sale părând mai curând de administrator decât de preot, arhiepiscopul, care-l iubea, îl cedase regelui. Şi în scurt timp suveranul şi slujbaşul lui deveniră inseparabili. Regele aprecie pe acest tânăr ministru, bun călăreţ, bun dresor de şoimi, capabil să susţină cu el un duel de glume savante şi miraculos de eficient în munca sa. Lui Becket i se datorează în bună parte faptul că, după moartea lui Ştefan, ordinea a fost atât de repede restabilită.

Succesul făcu din cancelar un om orgolios şi puternic. În campania din Vexin, din 1160, a adus şapte sute de cavaleri ţinând de curtea sa, o mie două sute de angajaţi cu bani şi patru mii de soldaţi:o adevărată armată particulară. Becket însuşi, deşi preot, l-a provocat la duel, în timpul campaniei, pe un cavaler francez şi la zvârlit de pe cal.

Când muri arhiepiscopul Theobald, Henric al II-lea hotărî să-l înscăuneze pe Becket la Canterbury. Călugării şi episcopii care urmau să-l aleagă mormăiră puţin;Becket nu era călugăr şi părea mai mult oştean decât preot. Cancelarul însuşi, arătându-i regelui veşmintele sale de laic, îi spuse râzând:„Aţi ales un foarte frumos costum ca să-l puneţi în fruntea călugărilor voştri din Canterbury!” Apoi, după ce acceptase: „În curând aveţi să mă urâţi tot atât pe cât mă iubiţi acum, deoarece vă arogaţi în treburile bisericeşti o autoritate pe care eu n-o accept. Arhiepiscopul de Canterbury va trebui să-l ofenseze sau pe Dumnezeu sau pe rege”.

Acest mare senior laic care, îndată ce s-a văzut arhiepiscop,  a devenit un ascet, e un caz ieşit din comun. De aici înainte, el îşi va închina tot timpul operelor de caritate şi rugăciunii. La moartea sa i se va găsi pe trup o târsână şi cicatricile lăsate de biciul de penitenţă. Scaunul din Canterbury, care făcuse din blândul Anselm un arhiepiscop militant, a făcut din cancelarul Becket, slujbaş al regelui, un rebel, apoi un sfânt. Când citeşti viaţa lui Becket, ţi se pare că a încercat să fie un ministru desăvârşit şi apoi un desăvârşit om al bisericii, aşa cum şi-l imaginau contemporanii săi cei mai exigenţi. În atitudinea lui se vădea deopotrivă scrupulozitate şi orgoliu.

Cauza conflictului

Tema discuţiilor dintre rege şi biserică era chestiunea curţilor de judecată ecleziastice. Când Cuceritorul şi Lanfranc au separat curţile civile de curţile religioase, ei au vrut să rezerve acestora din urmă numai cazurile de conştiinţă. Dar puţin câte puţin biserica a făcut din toate procesele procese religioase. Se viola o proprietate? Era un sperjur, deci un caz de conştiinţă. Acuzaţii nici nu doreau să mai recurgă decât la această jurisdicţie, care era mult mai blândă decât aceea a regelui şi care nu condamna la moarte, nici la mutilare ba destul de rar şi la închisoare,  din lipsă de localuri,  ci numai la penitenţă sau amendă. Preoţii nu erau justiţiabili decât de tribunalele ordinului lor. În felul acesta un preot asasin ieşea aproape totdeauna basma curată.

Nimic mai uşor pentru un tânăr răufăcător decât să intre într-o tagmă religioasă minoră şi să scape astfel de legile ţării. În afară de aceasta, curia romană îşi rezerva dreptul de a judeca orice proces ecleziastic şi în cazul acesta amenzile nu mai intrau în vistierie. Dacă amestecul acesta în treburile civile n-ar fi fost reprimat, în scurtă vreme regele Angliei n-ar mai fi fost stăpân la el în ţară.

Conflictul

Henric al II-lea ceru ca un preot recunoscut vinovat de către o curte ecleziastică să fie răspopit. După care, devenind laic, putea fi predat justiţiei lumeşti. Thomas refuză, argumentând că un acuzat nu poate fi pedepsit de două ori pentru o singură crimă. Regele, furios, convocă un conciliu la Clarendon şi acolo, sub ameninţarea cu moartea,  Becket semnă Constituţiile de la Clarendon, care dădeau câştig de cauză regelui. Dar arhiepiscopul nu se considera legat de un jurământ prestat sub constrângere. Papa Alexandru îl dezlegă. Condamnat de o curte de baroni, arhiepiscopul, mândru, cu cârja în mână, învins, dar nu îmblânzit, părăsi Anglia şi, de la Vézelay, unde se refugie, începu să lanseze excomunicări împotriva adversarilor săi.

Oricât de puternic ar fi fost Henric al II-lea,  nu era însă destul de puternic ca să se expună nepedepsit la o excomunicare, nici să rişte de a-şi vedea regatul pus sub interdict papal, adică să-şi vadă poporul lipsit de tainele bisericeşti. Într-o vreme de credinţă universală, reacţia poporului ar fi putut mătura dinastia. Dar un acord era greu de făcut. Regele nu putea, fără a se umili, să renunţe la acordurile de la Clarendon;arhiepiscopul refuza să le recunoască. În cele din urmă Henric al II-lea se întâlni cu Becket la Fréteval, se împăcă în aparenţă cu el şi îi ceru numai să jure că va respecta de aci înainte cutumele regatului. Dar abia debarcase Becket în Anglia că începură să-i sosească,  la cererea sa, scrisorile papei de destituire a episcopilor care, în timpul dizgraţiei arhiepiscopului lor, îl trădaseră pe acesta. Or, una din legile introduse de Cuceritor era că nici un supus n-avea dreptul să corespondeze cu papa fără autorizaţie regală.

Crima

Regele află ştirea aceasta în timp ce sărbătorea crăciunul lângă Lisieux. Fu cuprins de o mare furie;„Supuşii mei sunt laşi şi oameni fără inimă. Ei nu respectă credinţa pe care o datorează seniorului lor;ei îngăduie să devin batjocura unui preot de neam prost”. Patru cavaleri care auziră spusele regelui ieşiră fără nici un cuvânt, traversară Canalul Mânecii în prima barcă pe care o găsiră şi, ajungând la Canterbury, îl ameninţară pe arhiepiscop: “Absolvă-i pe episcopi”, îi spuseră ei. Becket, prelat şi soldat, răspunse cu curaj şi dispreţ. Dar nu trecură decât câteva clipe şi creierul său ciopârţit de săbii se răspândi pe treptele altarului.

Când regele află de crimă, fu atât de desperat, că stătu închis în castel timp de cinci săptămâni. Era prea inteligent ca să nu înţeleagă că moartea lui Becket constituia pentru Roma o imensă victorie morală. Poporul, care ar fi şovăit între rege şi arhiepiscopul viu, luă, fără rezervă,  partea martirului. Timp de trei secole pelerinajul la Canterbury fu una din trăsăturile permanente ale vieţii engleze. Toţi duşmanii regelui prinseră curaj şi ridicară capul. Pentru a se feri de primejdia cea mai mare, îl linişti mai întâi pe papă, renunţând la Constituţiile de la Clarendon;apoi jură să restituie scaunului din Canterbury bunurile confiscate, să trimită bani templierilor pentru apărarea mormântului lui Hristos, să construiască mănăstiri şi, în sfârşit, să lupte împotriva irlandezilor schismatici.

 Două vieţi şi o prietenie

Dar soţia şi chiar copiii săi se răsculară împotriva lui. Se comportase totuşi bine cu fiii săi. Încă în timpul vieţii îl încoronase pe cel mai mare, pe Henric, ca rege al Angliei şi îi atribuise lui Richard, fiul al doilea, moştenirea maternă:Aquitania şi Poitou. Când le ceru să cedeze câteva castele fratelui lor mai tânăr, Ioan, amândoi refuzară şi, instigaţi de Eleonora, se puseră în fruntea unei coaliţii a nobililor împotriva tatălui lor.

Henric al II-lea,  în faţa acestui pericol, se dovedi energic. De pe continent, unde se afla, se întoarse pe neaşteptate în Anglia pentru a înăbuşi revolta. După ce debarcă, trecu pe la Canterbury, coborî de pe cal, se duse pe jos până la mormântul lui Thomas şi, după ce stătu un timp îndelungat şi se rugă, îşi scoase hainele şi ceru să fie flagelat de către şaptezeci de călugări. După aceasta avu succes pretutindeni;nobilimea cedă, fiii lui îi prestară omagiu.

După ce totul intră în normal, chestiunea curţilor ecleziastice fu reglementată prin bună înţelegere:preoţii acuzaţi de trădare erau justiţiabili de curţile civile;cei care nu erau acuzaţi decât de felonie (asasinate minore sau furturi) de către curţile ecleziastice. Soluţie imperfectă, căci multă vreme încă supuşii englezi vinovaţi de omor sau de furt vor pleda pentru dreptul la „beneficiul clerului”. Dar ca să se ajungă la acest compromis imperfect, doi bărbaţi, cei mai remarcabili de pe vremea lor, prăpădiseră două vieţi şi o prietenie.

Andre Maurois,  Istoria Angliei,  Editura Orizonturi, București, 1993

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/09/13/crima-pe-treptele-altarului/