Theodor (Tudor) Vladimirescu, de la naştere la jurământ
Potrivit mărturiei fratelui său de cruce şi rudă pe linie paternă, Gheorghe Duncea din Prejna[1], care sublinia a fi „cel dintâi care cunosc viaţa prea bunului şi înţeleptului sluger Teodor, de la naştere până la plecarea noastră spre Bucureşti”, Theodor a văzut lumina zilei în anul 1766 în satul Vladimiri de pe Valea Deşului, din judeţul Gorj. Provenea dintr-o familie de moşneni înstăriţi. Tatăl, Constantin zis Ursu, fiu al ieromonahului Mitrofan şi al Rusandei, se născuse în Prejna, judeţul Mehedinţi. Numele de familie nu i se cunoaşte, posibil să fi fost Duncea. Mama, Ana sau Ioana, era fiica preotului Grigore Bondoc din Vladimiri.
Arborele genealogic al Vladimireştilor. Încercare de recuperare
Theodor a rămas celibatar, dar nu este exclus să fi avut „copii din flori”, precum Grigore Miculescu, ajuns prefect de Gorj şi candidat la domnia Ţării Româneşti în 1842 alături de Gheorghe Bibescu. A avut un frate, Pavel (Pau sau Papa) şi o soră, Constandina (Dina).
Numele Vladimirescu, nefiind un patronim[2], ci un toponim căruia i s-a aplicat sufixul „escu”, din care cauză eroul semna simplu „Theodor”, a continuat prin Pavel, dispărut în 1821, care a avut un fiu, Ion, născut în anul dispariţiei sale, luna octombrie, cu soţia sa Bălaşa (Băluţa) Gâlcescu, recăsătorită cu Dumitru Golumbeanu[3]. Naşul de căsătorie al lui Pavel a fost Ioniţă Magheru zapciul, fratele viitorului general Gheorghe Magheru. Ion a fost informatorul lui C.D. Aricescu. Decedat la 7 ianuarie 1887, Ion Vladimirescu fusese căsătorit în 1843 cu Bălaşa Negreanu şi recăsătorit cu Ecaterina (Tinca) Zubgubeanu în 1852. Această din urmă soţie i-a născut doi copii, pe Constantin (1855-1922) şi pe Alexandrina (19 ianuarie 1857-16 aprilie 1939). Constantin Vladimirescu a avut urmaşi direcţi un fiu, Tudor, şi o fiică. Deşi de pe urma surorii sale, căsătorită Popescu, avea un nepot care îi purta numele, Tudor a preferat să o înfieze doar pe Angela, nepoata sa, căsătorită Băcanu, astăzi în etate de 69 ani. Alexandrina s-a căsătorit în 13 februarie 1872 cu Ştefan Ion Mihail, „comersant din Petreştii de Sus” (Târgul Cărbuneşti) în etate de 28 ani. Au avut o fiică, Eufrosina, născută în 25 iulie 1876 în oraşul Târgul Cărbuneşti. Căsătorită în anul 1890 cu Ion Dumitrescu, Eufrosina a avut un fiu, Ştefan, născut în 6 iulie 1913 şi stabilit în Bucureşti, cu domiciliul în strada Beldiman nr. 1, care trăia în decembrie 1970.
Constandina a avut un fiu, Gheorghe, şi o fiică, Alesandra, despre urmaşii cărora nu se ştie nimic precis. Gheorghe Bezviconi a menţionat în Necropola Capitaleiexistenţa în Cimitirul Bellu a mormântului „Anicăi, soţia polcovnicului Mihail Toporanu şi nepoata slugerului Tudor, stinsă din viaţă în 1861”. La rândul său, doctorul Nicolae Vătămanu afirma că Anica Toporanu era mama soţiei lui N. T. Orăşanu, Alexandrina, decedată în 1912, când „trecuse de 80 ani”, fiind prin urmare născută în jurul anului 1830. Acest an face practic imposibilă descendenţa din cei doi copii ai Dinei. Să fi fost Anica un al treilea copil necunoscut lui Constantin Obedeanu sau fiica unui văr sau a unei verişoare al/a lui Theodor Vladimirescu? Rămâne de lămurit.
Şcoala şi anii de formare
Deşi a rămas orfan de tată la o vârstă fragedă, Theodor a compensat absenţa autorităţii paterne cu însuşirile moştenite de la părintele său, între acestea detaşându-se dârzenia şi intransigenţa. Celelalte componente ale caracterului său atât de complex sunt datorate experienţei personale şi şcolii. Ager la minte, încă de la o vârstă fragedă a învăţat buchiile de la un călugăr Gerasim Duncea de la Schitul Topolniţa[4], fratele lui Gheorghe Duncea, din blânda comunitate a Mânăstirii Baia de Aramă.
O remarcă:în legătură cu această etapă din viaţa eroului persistă mai multe variante, unele de-a dreptul hilare. E suficient să amintesc povestea alfabetizării sale. Conform acesteia, Theodor ar fi învăţat literele alfabetului de la un moşneag alături de care păştea vitele şi că le-ar fi scris pe frunze – e oare posibil ? – sau pe nisip. O altă variantă susţine că primul său învăţător ar fi fost o rudă, Pârvu Ciuhoi, preot la biserica din satul Vladimiri, de a cărui fiică s-ar fi îndrăgostit mai târziu. Credibilitatea ei este pusă la îndoială de prezenţa lui Theodor la Prejna, în casa lui Gheorghe Duncea, cu mult înainte de împlinirea vârstei de 6 ani. Revenind de la mit la realitate, e cert că îşi însuşise atât de temeinic noţiunile predate de călugăr, încât, când acesta a văzut în el aşa „poarnă frumoasă” şi l-a recomandat boierului Ion Glogoveanu, boierul, încântat, a consimţit să-l trimită la Craiova ca „să înveţe carte boierească” laolaltă cu fiul său Nicolae, mai mult ca sigur ca stimulent pentru un fiu care nu dădea semne că are tragere de inimă pentru buchii.
Influenţa lui Horea
Acolo, în capitala Valahiei Mici, de Theodor s-a îngrijit o rudă, Lupu Condicarul, care locuia într-o clădire din curtea şcolii şi a bisericii Obedeanu. După terminarea studiilor, boierul, mulţumit că tânărul Theodor vorbea greceşte, nemţeşte şi turceşte, l-a considerat preţios şi i-a dat spre administrare moşiile Baia de Aramă, Glogova şi Filiaşi. Tot atunci, aflu cu uimire din Jurnalullui Duncea, Theodor l-a cunoscut pe Vasile Nicula Ursu, zis Horea, venit să-i ridice la luptă pe românii din Haţeg. A fost respins când şi-a mărturisit dorinţa să participe la răscoală, fiind considerat nevârstnic, dar întâlnirea cu eroul din Albac l-a marcat profund şi este singura care, în ciuda enormei bibliografii parcurse de mine, îi explică gândurile, faptele şi atitudinea continuu războinică.
Traseul unuia este identic cu al celuilalt[5], diferenţele fiind minore:în locul împăratului Josef II – vornicul Constantin Samurcaş şi în locul Masoneriei – „o societate secretă afiliată la societăţile grecilor ce aspirau la libertatea patriei lor”[6], cum susţinea Ion Heliade Rădulescu, iniţiat la Craiova în tainele Frăţiei. Atunci i s-a revelat posibilitatea emancipării „norodului obidit” de sub exploatarea nemiloasă a arendaşilor, ciocoilor şi boierilor noi, căftăniţii, majoritatea greci şi fanarioţi[7].
Nu întâmplător, Duncea a ţinut să sublinieze influenţa lui Horea asupra rudei sale:„Această idee (izgonirea greco-fanarioţilor, n.n.) lui Teodor i-a venit din întâlnirile dese care le făcea cu Horia Albac în Târgul Haţegului”. Pentru a-i da viaţă avea, însă, nevoie de mulţi bani şi de experienţă militară, pentru că învăţătura îl obliga să vadă diferenţele dintre cetele de haiduci şi armata instruită tactic. Acestor două ţeluri scumpe, strângerea banilor şi înjghebarea unei armate, le va dedica toţi anii până la declanşarea răscoalei. Nu a precupeţit nimic pentru atingerea acestor scopuri, singurele supuse judecăţii morale. Cred că din acest unghi ar trebui privite „trădările” lui. Planul de viitor a mijit la scurtă vreme după ce fusese respins de Horea, căci îl vedem luptând cu bandele lui Osman Pazvantoglu[8], ducându-se cu jalbe la Ocârmuirea din Bucureşti pentru a obţine dreptate pentru obidiţi[9]şi înrolându-se din voinţă proprie în detaşamentul pandurilor[10], unde, după reorganizarea din 1807, a deprins noţiuni de tactică şi de strategie militară.
Pregătirea răscoalei şi jurământul eterist
După încheierea conflictului ruso-otoman, conform lui Duncea, Theodor s-a apucat în taină de haiducie, pentru a pedepsi asupritorii ciocoi de toate etniile şi, mai ales, pentru a strânge bani[11]. Pentru bani nu s-a sfiit să-l înşele pe boierul Nicolae Glogoveanu[12], reţinând suma de bani obţinută în Haţeg pe 2.000 de vite. Scopul scuză mijloacele. Nu-i deloc limpede când a terminat cu haiducia şi cum a ajuns să fie braţul armat al boierilor eterişti din Bucureşti. Logic ar fi să le fi jurat credinţă cu preţul vieţii, o condiţie sine qua non, dar nu s-a păstrat niciun document sau vreo aluzie memorialistică.
Fără jurământ[13]nu ar fi avut ce căuta în preajma vlădicii Ilarion şi a celorlalţi mari demnitari eterişti, din care unul, Grigore Ghika, va urca pe tron în 1822. S-a păstrat doar amintirea jurământului depus la Biserica Sfântul Sava, probabil pe Biblia lui Şerban Cantacuzino aflătoare în acel locaş, în scrierile lui Ion Ghika şi o parte din textul lui, cât a putut nota spionul habsburgic, descoperită de profesorul Alexandru Oţetea la Budapesta. Este, în ordine cronologică, al doilea jurământ de credinţă, de data aceasta faţă de Eteria balcanică.[14]În ziua de 15 ianuarie 1821, însoţit de doi vlahi, Iordache Olimpiotul, pe numele real Iordache Nicolau din Vlaholivade, cunoscut de sluger de pe timpul răzmeriţei sârbeşti din 1806 şi de căpitanul Ion Farmake, ambii comandanţi ai Gărzii Domneşti, porucicul Theodor a intrat în altarul Bisericii Sf. Sava. Cu mâna pe Biblie, tustrei au făcut atunci următorul jurământ:„Jurăm să ducem prin cea mai dârză activitate la îndeplinire planul nostru cel spre obştescul folos şi anume ca prin puterea armelor noastre să ne eliberăm de sub jugul apăsător al barbarilor. Şi pentru aceasta să jertfim nu numai averea, onoarea, armele şi tot ce va fi necesar iscusinţei unei astfel de întreprinderi, ci şi scumpa noastră viaţă până la ultima picătură”. S-au înţepat pe braţul drept, şi-au sorbit picătura de sânge, apoi şi-au schimbat unul altuia armele, zicând „Viaţa ta e a mea şi sufletul tău e al meu”. Parola era cuvântul „Opincă”.
Din acel moment Theodor a devenit ostaş eterist şi orice încălcare a jurământului putea fi considerată act de sperjur şi pedepsită cu moartea. Ştia în ce s-a băgat şi ce-l aştepta în caz că mergea pe drum propriu, că îmbrăcase efectiv „cămaşa morţii”. Modelul „Horea” îl urmărea obsesiv. Ce a urmat se cunoaşte. Totuşi, întrucât ambele Eterii se bazau pe ajutorul militar ţarist, în mod normal ar fi trebuit ca ambii conducători militari, el şi generalul Alexandru Ipsilanti, pe trei sferturi român, să renunţe la acţiune după dezavuarea Ţarului. Continuând au preferat martiriul, Vladimirescu spre disperarea boierilor nevoiţi să se refugieze în oraşele Transilvaniei, mai ales la Braşov. Execuţia sa la Târgovişte, care a avut un martor ascuns, dar ocular, singurul de altfel, în persoana ginerelui lui Duncea, pare a avea şi un alt substrat decât pedepsirea încălcării jurământului, anume banii, comoara lui fiind vânată şi de eteriştii balcanici din preajma lui Ipsilanti. Este o presupunere bazată pe execuţia sălbatică, prin eviscerare, neobişnuită într-un asemenea caz. Autosacrificiul lui Theodor Vladimirescu a însemnat ultimul strigăt al vechilor români, strigătul care a trezit la viaţă conştiinţa naţională a noilor români.
NOTE
[1]În anul 1808, Theodor şi Gheorghe Duncea au construit în Prejna o biserică, prima din localitate, pictată de Gheorghe Siciofi din Ploştina, care i-a „zugrăvit” pe ctitori şi pe soţia lui Duncea, Stanca. La temelia ei Theodor a îngropat sabia, iar Duncea un inel, clopotul fiind cumpărat de la Viena. Pe un Triod tipărit la Blaj şi dăruit bisericii, Theodor a scris:„Aceast Triod s-au cumpărat dă mine la leat 1808, Martie 9, pentru sfânta Beserică ot Preşna, hramul Sfintei Adormiri al Precestei, care s-au făcut iarăşi cu cheltuiala mea şi am iscălit Theodor biv vel sluger şi Comandir”. Biserica aceasta este o probă indubitabilă a legăturii strânse dintre cei doi.
[2]De la Vladimiri la Prejna este o distanţă de peste 100 km, adică vreo 4-5 poşte. Ca atare nu văd cum ar fi fost posibil ca numele tatălui să fie Vladimirescu. Mai firesc, acesta s-ar fi numit Prejnescu. Faptul că în România sunt încă numeroase familii Vladimirescu nu înseamnă nimic pe linie genealogică:sunt urmaşele unui Vlad, aşa cum Ioneştii sunt urmaşii unui Ion. Să nu se ignore că apropiaţii şi cunoscuţii, când scriau despre Theodor, specificau satul de naştere, „din Vladimiri”.
[3]Mihai Sorin Rădulescu, „Ecouri despre neamul lui Tudor Vladimirescu”, în „Ziarul de Duminică”, 23 aprilie 2009.
[4]Mănăstire ctitorită de boierul Lupu Buliga, căpitan de dorobanţi, în 1646, pe locul alteia ridicată de Sfântul Nicodim, care a poposit pe aceste meleaguri în drum spre Tismana, deci înainte de 1378. Se găseşte la o distanţă de aproximativ 20 km de Cerneţi, fosta reşedinţă a Mehedinţilor.
[5]Ambii au conştientizat, la pornirea ostilităţilor, că au îmbrăcat „cămaşa morţii”.
[6]De remarcat că apelul lui Horea, al lui Theodor şi al paşoptiştilor la o societate secretă a avut un scop bine definit, cel de susţinere morală şi, pe cât posibil, logistică internaţională. Nu i-a interesat decât în punctele de tangenţă cu aspiraţiile lor principiile şi scopurile intrinseci ale acestora, practic au intenţionat – şi doar paşoptiştii au reuşit – să le subordoneze ţelurilor lor.
[7]În anul 1814 a ieşit „din adormire” la Odessa societatea secretă „Philike Hetairia” (Asociaţia Prietenilor), ce urmărea „Unirea tuturor creştinilor din Imperiul Otoman pentru a face să triumfe Crucea asupra Semilunii”. Nefiind vorba doar de Grecia, este de înţeles aderarea majorităţii creştinilor supuşi ai Sultanului la Eterie. Trebuie, însă, subliniat faptul că iniţiaţilor de altă etnie decât cea greacă li se ascunsese celălalt ţel, conceput – se pare – de Alexandru Mavrocordat şi studiat în detaliu de cartograful şi grămăticul Righas Felaios, vlah grecofil din Velestin, ce preconiza stăpânirea grecilor peste ortodocşii din Balcani, din Voievodatele moldo-valahe şi din Asia Mică, ţel botezat Megali Ideade Iannis Kolettis în 1844. Nu o stăpânire tolerantă, ci una axată pe deznaţionalizare, pe recuperarea „grecilor” romanizaţi, slavizaţi sau turcizaţi, idee năstruşnică, dar urmată cu perseverenţă de preoţii greci – indiferent de riscuri – vreme de o jumătate de secol de-a lungul şi de-a latul Peninsulei Balcanice. În „Constituţie”, alcătuită din 124 de articole şi precedată de „Drepturile omului şi ale cetăţeanului”, Righas mai specificase că „Republica Greacă este una, cu toate că în sânul ei cuprinde diferite naţii şi religii, este indivizibilă, cu toate că fluvii şi mări despart regiunile ei”. Statul creat după eliberare ar fi fost un Imperiu Bizantin extins la Nodul Dunării şi de limbă neoelenă. În Anexă se stabileau culorile drapelului – negru, alb şi roşu, „culoarea roşie însemnând purpura imperială”!, emblema naţională, de sorginte masonică:„Măciuca lui Herakle cu trei cruci deasupra”, uniforma ostaşilor greci etc. Lecturile revoluţionare, legăturile cu Emile Gaudin şi trimişii francezi în Valahia, iniţierea în tainele Masoneriei, scrierile, planurile şi conceperea Eteriei sunt rodul activităţii sale la Bucureşti, în preajma Banului Nicolae Brâncoveanu şi mulţumită ocrotirii lui Dumitru Turnavitu, vlah din Avdela şi omul de încredere al lui Nicolae Mavrogheni, domnul, grec din insule şi un duşman apocaliptic al fanarioţilor, acceptând, însă, tacit, lucrul pentru reînvierea puterii Bizantine. Sunt de observat două aspecte:a) Turnavitu şi Righas au fost apropiaţi, implicaţi în fondarea Eteriei şi executaţi pentru această vină de Sultan;b) În aceste împrejurări, este greu de crezut că boierimea valahă, înrudită cu fanarioţii, nu avea cunoştinţă de mişcarea eteristă chiar de la fondarea ei şi că, neîmpărtăşind ideile liberale şi exclusiv elene, nu a preconizat o adaptare locală pe criterii conservatoare în răstimpul 1788-1821, suficient de lung pentru cristalizarea ei. La acest aspect deosebit ca nuanţă s-a referit Heliade Rădulescu. Să nu uităm:în Bucureşti se fondase „prima” Eterie!
[8]Deşi de religie islamică, prin venele sale curgea sânge amestecat al tuturor neamurilor din Balcani, inclusiv de vlah timocean pe linie maternă. Intrat mercenar în slujba lui Nicolae Mavrogheni, Pazvantoglu a ajuns căpitanul gărzii personale a Domnului. Cultivat şi, la acea vreme, sensibil, se delecta cu poezia. Dar destinul său va lua o întorsătură radicală după ce, îndrăgostit de o olteancă, Anica, va fi refuzat de ea. A căzut la pat două luni. Când s-a vindecat nu a mai fost acelaşi om, cultura a înlocuit-o cu ferocitatea şi sensibilitatea cu ura pentru femeia olteancă. A complotat chiar şi contra lui Mavrogheni şi ar fi fost decapitat dacă nu intervenea Righas în favoarea sa, plătind o sumă enormă pentru iertarea Domnului. De ce a intervenit Righas, riscându-şi viaţa pentru el? Nu cumva trebuie să punem violenţa dezlănţuită de Pazvantoglu împotriva otomanilor din Balcani pe seama iniţierii sale în planurile grămăticului? A fost primul care a ridicat în epocă sabia împotriva stăpânirii Sultanului, slăbind-o considerabil în sudul Dunării. Acest aspect a fost cu totul umbrit pentru contemporani şi pentru istorici din cauza metodelor sale haiduceşti, a cruzimii inimaginabile şi a misoginismului, a urii pentru întreaga suflare valahă.
[9]Gheorghe Duncea a ţinut să precizeze:„Cât a fost vătaf de plai aici în Cloşani mergea întotdeauna pe jos sau călări până la Bucureşti, la cinstita Cârmuire, pentru a ne apăra drepturile noastre, ale ţăranilor, când ni se făcea vreo nedreptate”.
[10]Pandurii formau un corp militar, înfiinţat temporar de Alexandru Ipsilani în prima domnie, fiind alcătuit din olteni şi având atribuţii grănicereşti şi de poliţie. În 1806 a fost reactivat de spătarul Scarlat Ghika din ordinul lui Constantin Ipsilanti, poate la sugestia ruşilor, care erau în război cu Imperiul Otoman şi aveau nevoie de soldaţi autohtoni, care cunoşteau geografia Ţării Româneşti. În rândurile lor s-a remarcat Theodor. Pentru actele de vitejie şi pricepere tactică a ajuns în grad de locotenet şi a primit Ordinul Sf. Vladimir clasa III. Alături de el s-au mai remarcat Ioan Solomon, Drăguţ Mehedinţeanu şi Ioan Ceganu. În acel război soldat, cu pierderea ţinutului dintre Prut şi Nistru, pandurii au luptat pe viaţă şi pe moarte în cooperare cu sârbii.
[11]De la Viena, Theodor cumpărase în 1815 o casă de bani, pe care a ascuns-o în gospodăria unui om de mare încredere pe numele său Alăman, într-un loc ştiut numai de el. Dintr-o discuţie cu acesta s-a păstrat celebra replică „Eu sunt născut cu cămaşa morţii!”. Mai târziu, după ce a mai reuşit să umple încă două lăzi cu galbeni şi odată cu declanşarea răscoalei, a purtat cu el acest tezaur, ce a ajuns în mâinile lui Dimitrie G. Simulescu din Drăgăşani. Comoara marelui pandur a devenit legendară, cei care nu-i cunosc istoria căutând-o şi astăzi pe tot întinsul Ţării Româneşti, prin peşteri şi puţuri părăsite.
[12]Pentru priceperea sa în judecarea pravilelor – ceea ce presupune cunoştinţe juridice avansate, din nefericire neatestate documentar –, între 2 iunie şi 22 decembrie 1814, Theodor fusese trimis la Viena de fostul său coleg de şcoală, marele logofăt Nicolae Glogoveanu, să rezolve diverse probleme, multe încurcate, rezultate în urma decesului soţiei sale Elena, bolnavă de tuberculoză. S-a ajuns chiar la un proces cu autorităţile din Schonbrunn, Teodor, consiliat de dr. Haubtmannsberg, având în cele din urmă câştig de cauză. Se pare că avea habar, în linii, desigur, vagi, de unele intenţii ale boierimii valahe (de îndepărtare a grecilor din ţară sau vizând emanciparea faţă de sultan?). Într-o scrisoare datată 28 iulie 1814 şi adresată boierului Glogoveanu, posibil grecofob, sublinia pe un ton tainic:„Să aşteaptă la octombrie din toate părţile miniştri pentru congres şi vine şi împăratul Rosiei. Să sună că atunci va fi ceva şi pentru locurile acelea”, adică pentru ţinuturile moldo-valahe. Congresul la care se referea şi unde, într-o pauză a lucrărilor, se pare că l-a întâlnit pe ţarul Alexandru I, recomandat fiind de contele Kapodistria (când şi în ce împrejurări îl cunoscuse?), apăruse ca o necesitate – pentru marile puteri agresate de armatele imperiale franceze – în vederea reorganizării sferelor de influenţă în Europa după înfrângerea lui Napoleon;lucrările lui au ţinut din septembrie 1814 până în iunie 1815.
[13]Referitor la încrederea obţinută prin depunerea jurământului de credinţă, Dimitrie Pappasoglu, deşi nu fusese martor ocular, dar cunoscuse numeroşi implicaţi în evenimentele din 1821, nota că vlahul Ion Farmake a fost supus de vlădica Ilarion „la un graoznic jurământ pe Sfânta Cruce şi Evanghelie că nu va divulga secretul ce i se va încredinţa”.
[14]Trezirea „Eteriei” a fost realizată de vlahul Nicolas Scuffos din Arta, sau, conform altor surse, de grecul Emanoil Xanthos din Patmos, membri, după toate probabilităţile, ai unor loje de Rit Scoţian;ea s-a făcut respectându-se în totalitate dorinţele şi simbolistica propuse de Righas. Datorită implicării politice şi militare „pe faţă” şi pentru a pune mişcarea masonică de rit scoţian la adăpost de orice bănuială, Scuffos sau Xanthos au adoptat forma germană cu şapte grade:Fratele sau Adeptul, Ucenicul sau Bacalaureatul, Preotul din Eleusis, Prelatul, Iniţiatul şi Supremul Iniţiat. Primul grad, pe care Teodor era îndemnat să-l obţină prin jurământul pe Biblie, impunea doar depunerea jurământului de fidelitate, fără cunoaşterea scopurilor Eteriei. Or, ţinând seama de ceea ce avea să se întâmple, inclusiv mult comentata trădare a lui Theodor şi a câtorva mari boieri, se poate afirma că niciun aşa zis iniţiat moldo-valah nu depăşise primul grad...