„Teroarea roşie”: Marea Revoluţie Culturală Proletară a lui Mao Zedong

În Micuţa carte roşie, cartea care era un manifest al maoismului, liderul chinez spunea:„Revoluţia nu este o cină socială, un eveniment literar, un desen sau o broderie. Nu poate fi făcută cu eleganţă şi curtoazie. Revoluţia este un act de violenţă prin care o clasă răstoarnă pe alta.”

În 1958, noua politică de la Moscova părea ameninţătoare pentru Mao Zedong. Condus de trufie, liderul Partidului Comunist Chinez a lansat cel de-al doilea Plan Cincinal, cunoscut sub numele de Marele salt înainte, din dorinţa de crea din China prima putere a lumii. Cu toate că a urmat modelul sovietic, planul lui Mao a eşuat. Pentru puţin timp a pierdut statutul de lider comunist, însă în 1966 a pornit Marea Revoluţie Culturală Proletară, pentru a recâştiga conducerea Republicii Populare China şi a impune propria ideologie. 

Marea Revoluţie Culturală Proletară reprezintă o perioadă de haos politic şi social, în care Mao a folosit populaţia pentru a prelua controlul în Partidul Comunist. În primă fază masele s-au mobilizat şi au pus stăpânire pe ziarele partidului. „ Precum soarele cel roşu care răsare la est, Marea Revoluţie Culturală Proletară luminează pământul cu razele sale.”, era scris într-un editorial din acea perioadă. Nici pe departe acest lucru. Revoluţia lui Mao nu a însemnat decât stagnarea economiei, distrugerea a milioane de vieţi şi începutul unui deceniu în care China a fost scăldată în sânge.

Mişcarea maoistă avea drept scop fundamental eliminarea elitelor, dar şi a celor principiilor chineze străvechi. Mao s-a bazat în primul rând pe tineri. El a închis şcolile, dorind o mobilizare masivă a tinerilor. Iniţial, tinerii au cerut socoteală liderilor Partidului Comunist pentru promovarea ideilor burgheze şi a lipsei spiritului revoluţionar. În lunile ce au urmat, mişcarea a luat amploare, tinerii formând grupuri paramilitare, numite Gărzile Roşii. De la amploarea acestei mişcări şi până la realizarea unui cult al personalităţii lui Mao Zedong nu a fost decât un pas. Gărzile Roşii puseseră stăpânire pe oraşe:atacau oamenii care purtau haine elegante, burgheze, semnele imperiale erau date jos, iar intelectualii şi membri ai partidului erau omorâţi.

Mişcarea a început la începutul verii lui’66, când oficialii de la Beijing au primit „Notificarea din 16 mai”. La 1 iunie, ideea de „a elimina obiceiurile nocive ale vechii societăţi şi a tuturor demonilor şi monştrilor” era în floare. Planul principal, pe care l-au pus în practică Gărzile Roşii, din august 1966, a fost eliminarea celor patru stâlpi antici ai societăţii chineze:vechile idei, vechile obiceiuri, vechile tradiţii şi vechea cultură. Școlile și universitățile au fost închise, iar biserici, altare, biblioteci, magazine și case particulare răscolite sau distruse. Doar în prima lună a terorii roşii, în Beijing au murit aproximativ 2000 de oameni.

La nici câteva luni, în multe dintre oraşele chineze se instaurase anarhia. Mao a realizat că situaţia scăpase de sub control, şi a trimis mai multe trupe ale Gărzilor Roşii să restabilească ordinea. Fiind implicaţi foarte mulţi locuitori din zonele rurale şi industriale, în tot acest haos social economia a avut de suferit. Până în 1971, în China s-a instaurat dictatura militară, însă regimul impus de Mao, aşa numita revoluţie a sa, a terorizat populaţia până la moartea liderului comunist, în septembrie 1976.

Pentru un întreg deceniu, şcolile din China nu au funcţionat la capacitatea normală, lăsând o generaţie fără educaţie. Numeroase artefacte şi obiecte de artă au fost luate din muzee şi din colecţiile private şi distruse, la fel si preţioase opere, texte religioase şi istorice. Cât despre numărul oamenilor decedaţi în urma revoluţiei, mulţi istorici estimează că ajunge undeva la 2 milioane.