Teoriile rasiale în secolul XIX: apogeul rasismului „iluminat”
Cum se explică diversitatea rasială a oamenilor și diferențele dintre populații? Una dintre primele ipoteze biologice în această privință susținea că omenirea ar avea origine poligenică; adică ar fi existat, din start, mai multe varietăți de Homo sapiens, în opoziție cu ideea despre monogenismul speciei umane. Poligenismul afirmă că rasele umane au origini independente unele de altele, ele provenind din tulpini evolutive paralele și că au existat de la începuturi diferențe biologice între oameni (de constituție, de intelect, de aptitudini), inducându-se astfel ideea că ar fi justificată și apariția unor discriminări interrasiale și interetnice.
De exemplu, naturalistul francez Julien-Joseph Virey, un „poligenist minimalist”, menționa în 1801, în Istoria naturală a omului, că există două specii umane – cea „albă” și cea „neagră”. Adepții monogenismului erau de părere că specia Homo sapiens are aceeași tulpină evolutivă inițială, diferențele rasiale fiind nesemnificative, condiționate de factorii ecologici. Dar și în rândul adepților monogenismului au existat savanți care susțineau că rasele pot fi structurate ierarhic, în funcție de arhaicitatea apariției lor. Disputele științifice privind originea poligenistă sau monogenistă a omului, precum și acelea privind ierarhizarea raselor datează încă din perioada antică, însă discuțiile au devenit de substanță abia către mijlocul secolului XIX, când cercetările asupra caracterelor rasiale luaseră amploare.
Trebuie remarcat rolul hotărâtor al paradigmei evoluționiste în explicarea originii umane, deoarece ea a încurajat elaborarea unor metodologii științifice foarte progresiste pentru acea epocă. Zoologii au remarcat că între oameni și maimuțele antropoide (gorile, cimpanzei, urangutani, giboni) există o asemănare anatomică izbitoare, fapt care i-a determinat pe unii savanți să deducă înrudirea evolutivă a oamenilor și primatelor (vezi imaginea de mai jos). Se pare că savantul francez Jean-Baptiste Lamarck a fost primul care a enunțat ideea provenirii oamenilor din maimuțe; doar că negrii, conform lui, ar fi o rasă intermediară, care a precedat apariția oamenilor albi.
Apropo, Charles Darwin, fondatorul evoluționismului, nu a vorbit despre originea oamenilor din maimuțe, cum i se atribuie deseori în mod greșit, ci a presupus că oamenii descind dintr-un strămoș comun sau înrudit cu maimuțele din zilele noastre, acel strămoș având ulterior o evoluție separată de cea a maimuțelor, care a culminat cu apariția omului. Ideea evoluționistă a originii umane nu a fost împărtășită de toți savanții din secolul XIX, însă ea a stimulat puternic cercetările și polemicile cu privire la formarea raselor, fiecare cercetător important încercând să vină cu o teorie personală și cât mai argumentată în acest domeniu.
Comparație dintre scheletul uman și cel de gorilă; asemănarea anatomică i-a determinat pe savanți să deducă înrudirea evolutivă a oamenilor și a primatelor
Savantul francez, zoologul Georges Cuvier, era interesat de caracterele care deosebeau rasele umane. Într-o lucrare din 1818, el identificase trei rase: europeoidă, mongoloidă și negroidă (numită și etiopiană). În opinia lui Cuvier, rasa europeoidă își trăgea originea din Adam și Eva, prin urmare era cea mai desăvârșită, mai întreprinzătoare și mai civilizată; negroizii, care se formaseră prin izolare de albi, reprezentau „cea mai degradată rasă umană, ale cărei forme sunt mai curând apropiate de animalele inferioare și al căror intelect nu s-a ridicat încă la nivelul instituirii vreunei forme de guvernare și nici măcar nu prezintă vreo aparentă capacitate de sistematizare a cunoștințelor”. Cuvier a continuat, așadar, o teză existentă înaintea lui, care încerca să explice apariția negrilor prin subdezvoltarea unei vițe umane adamice, inițial albe. Era o abordare nu doar vădit rasistă, ci și într-o anumită măsură ilogică, fără vreun suport științific cât de cât valid, ceea ce dovedește o dată în plus că prin paradigma biblică nu e posibil de lămurit fenomenul formării raselor.
În acele vremuri devenise extrem de populară craniometria, o disciplină științifică axată pe măsurarea craniilor la indivizii din diferite rase și etnii. Louis-Jean-Marie Daubenton, naturalist francez, și Petrus Camper, anatomist olandez, au fost, încă în secolul XVIII, pionierii acestei discipline. Camper a propus conceptul de „unghi facial”, care însemna calcularea arhitecturii craniene folosind două linii imaginare: una care pleca de la nară către ureche și alta care pleca de la maxilar către frunte. Camper calculase unghiul facial al statuilor din perioada greco-romană, stabilind că acest unghi are 100°-95°, aceasta fiind, în opinia sa, măsura maximei frumuseți. Aceleași calcule arătau că europenii aveau un unghi facial de 80°, orientalii – de 70°, negrii – de 60°, în timp ce urangutanii aveau un unghi de aproximativ 42-58°.
Anatomistul suedez Anders Retzius, un poligenist, a propus conceptul de „index cefalic”, conform căruia există trei categorii de cranii: dolicocefale (din greacă, δολιχός – lungi și fine), când lățimea craniului constituie circa 75% din lungimea craniului; brahicefale (βραχύς – scurte și late), când lățimea craniului constituie peste 80% din lungimea craniului; mezocefale (μέσος – intermediare ca lungime și lățime), când lățimea craniului variază între 75% și 80% din lungimea craniului. Pornind de la această clasificare craniană, antropologul francez Georges Vacher de Lapouge a ierarhizat întreaga umanitate în trei tipuri rasiale mari: arienii dolicocefali, brahicefalii mediocri și mezocefalii intermediari.
Cranii umane de diferită formă, principalele tipuri, privite de sus. În ordinea prezentării: dolicocefal (alungit), mezocefal (mediu sau intermediar), brahicefal (lat)
În 1839, naturalistul american Samuel Morton publicase lucrarea Crania Americana, în care a prezentat sute de desene cu cranii de amerindieni, ce urmau să demonstreze inferioritatea acestora. Morton a adunat o colecție de peste o mie de cranii de diferită proveniență din toate regiunile lumii, a remarcat diversitatea lor și credea că au existat un șir de creații biblice, pentru fiecare rasă umană în parte. Conform opiniei lui, fiecare rasă ar avea o capacitate craniană diferită: europenii au un volum cranian superior (în medie 1 426 cm3), africanii – un volum cranian inferior (în medie 1 278 cm3), iar celelalte grupuri rasiale se află în poziții de mijloc.
Dintre europeni, „familia teutonică”, formată din germani și anglo-saxoni, se impunea ca având cea mai mare capacitate craniană în măsurările lui Morton; după deducțiile acelui cercetător, capacitatea craniană corelează cu aptitudinile intelectuale ale unui grup rasial. Ideile sale au fost foarte populare în Statele Unite și Europa și au alimentat în mod considerabil teoriile rasiste din deceniile care au urmat.
Când a murit, în 1851, revista Charleston Medical Journal a scris un omagiu în cinstea lui Morton și i-a apreciat efortul de a-i plasa pe negri „pe adevărata lor poziție de rasă inferioară”. În a doua jumătate a secolului XX, cercetările lui Morton au fost supuse unor critici zdrobitoare, mai ales din partea paleontologului american Stephen Jay Gould, însă, lucru curios, Morton a fost ulterior reabilitat de un studiu mai aprofundat, din 2011, care a constatat că măsurările pe care le făcuse acesta asupra craniilor au fost efectuate obiectiv din punct de vedere științific [Lewis et al., 2011]; prin urmare, între craniile diferitelor populații într-adevăr există anumite deosebiri, însă aceste deosebiri nu susțin și concluziile cu tentă rasistă ale acestuia.
În 1850, biologul Louis Agassiz, de la Harvard, a publicat un articol în care sprijinea tezele poligeniștilor, susținând că deși omul reprezintă o specie în sine, totuși diferitele rase au fost create separat, ocupând poziții diferite pe scara naturii. Ceva mai târziu, evoluționistul american Lewis Morgan propune o etapizare a istoriei umanității în trei stadii: sălbăticia, barbaria și civilizația. Concluzia era că populațiile aborigene subdezvoltate prezentau exemple vii ale primelor două stadii ale umanității, deci erau vădit inferioare și deosebite de populațiile civilizate.
Fiziologul și pictorul german Carl Gustav Carus, care a produs lucrări științifice și filosofice la mijlocul secolului XIX, considera că oamenii constituie un regn separat, deosebit de restul animalelor; însă în cadrul acestui regn există diferențe notabile. Există „oameni ai zilei” (europenii, hindușii), „oameni ai nopții” (etiopienii, sud-africanii, papuașii, australienii), „oameni ai răsăritului” (asiaticii, chinezii, malaezii) și „oameni ai asfințitului” (amerindienii). În opinia lui Carus, „oamenii zilei” sunt mai apți să aprecieze frumusețea și adevărul acestei lumi. La acea vreme rasismul „iluminat” era în apogeul său. (va urma)
Fragment din cartea „Mozaicul Uman. Evoluția Omului și Originea Raselor”, de Dorian Furtună, doctor în biologie, etolog. Cartea poate fi găsită AICI.
Foto sus: Ilustrație din lucrarea „Crania Americana” a lui Samuel Morton
Citește și:
De ce oamenii sunt diferiți? O istorie a primelor ipoteze naive
Primele clasificări rasiale: apariția „albilor” și formarea „negrilor”