Teodor Diamant şi experimentul de la Scăieni
Numele lui Teodor Diamant a fost puţin invocat în istoriografie, fiind chiar şi pentru specialişti o curiozitate şi o apariţie excentrică în istoria modernă a Principatelor Române. Student la München şi la Paris, apropiat al marilor personalităţi de la începutul secolului XIX (Ion Ghica, Nicolae Kretzulescu, Ion Heliade-Rădulescu), discipol înflăcărat al marelui utopist Charles Fourier, colaborator al primului ziar apărut în Principate, „Curierul Românesc”, şi iniţiatorul unuia dintre cele mai originale şi interesante experimente sociale ale modernităţii – falansterul de la Scăieni – Teodor Diamant merită să-şi facă auzită povestea. Caz atipic pentru epoca în care a trăit, refuzând integrarea în norma epocii şi dorind instaurarea unei noi ordini sociale fundamentate pe idealurile egalităţii şi fericirii, acest intelectual ne oferă ocazia de a urmări primele decenii ale modernităţii româneşti dintr-o perspectivă nouă, inedită şi angajantă.
Tudorache Mehtupciu a trăit între 1810 şi 1841, fiindfiul vistierului Iamandache Mehtupciu, zis Diamandi. Dintr-un articol intitulat „Înştiinţare” şi publicat chiar de către Diamant în „Curierul românesc” aflăm că acesta a urmat cursurile colegiului „Sf. Sava” timp de patru ani, pentru ca, din 1828, beneficiind de o bursă din partea Aşezămintelor mitropolitului Dositei Filitti, să studieze timp de doi ani în cadrul Şcolii militare regale din München. Ion Ghica îi creionează un portret foarte favorabil în memoriile sale:„era un om de frunte, inteligent, muncitor, stăruitor şi plin de devotament. Cel dintâi elev în şcoala grecească, cel dintâi la dascălul Lazăr, cel dintâi la Sfântul Sava, sub Efrosin Poteca, inimă curată şi sentimente nobile”[1].
Între 1830 şi 1834 se află la Paris, perioadă în care frecventează din ce în ce mai des cercurile socialiste cele mai influente în epocă – cel patronat de Henri de Saint-Simon şi cel al lui Charles Fourier. În Paris, Diamant îi iniţiază în socialismul utopic şi pe alţi doi tineri boieri aflaţi la studii:el le redactează, atât lui Ion Ghica, cât şi lui Nicolae Kretzulescu, scrisori de recomandare pentru Charles Fourier. Profund influenţat de ideologia socială promovată de utopistul fracez, Diamant îşi va asuma un rol activ în promovarea acesteia, dovadă mărturia aceluiaşi Ion Ghica:„Într-o duminică, ducându-mă la un curs ce urmam la Grădina plantelor, zăresc într-o răspântie din strada Mostar, o figură ce mi se părea cunoscută. Era el, înconjurat de câţiva lucrători, bărbaţi şi femei, destul de rău îmbrăcaţi, nespălaţi şi nepieptănaţi, cărora le explica frumuseţile şi mulţumirile atracţiunii pasionate în societatea armonică şi le descria mizeriile oamenilor din societăţile civilisaţiunii... Dumineca venea regulat de mă lua şi mă ducea la conferinţele lui Fourrier”[2].
Publicarea primului manifest fourierist
În data de 25 aprilie 1933, Diamant publică, la Paris, broşura de popularizare a fourierismului intitulată „Către prietenii libertăţii, dreptăţii şi ordinii despre un mijloc de a face să înceteze disputa între cei care au şi cei care nu au, fără a lua de la cei care au”. Aici, Diamant formulează întrebarea:„Ce este aşadar de făcut pentru a da celor cari n-au, fără a lua de la cei cari au?”, tot el găsind şi răspunsul adecvat:„Să se folosească descoperirea de care depinde fericirea poporului, arta de a împătri prin această unitate de acţiune şi prin economiile pe cari le procură starea societară, produsul industriei lor”.
Spre deosebire de alte curente socialiste, ideile fourieriste promovate de Diamant nu urmăreau să realizeze o nivelare socială prin eliminarea decalajelor economice dintre indivizi, ci să asigure bunăstarea atât pentru săraci, cât şi pentru înstăriţi. Broşura, pe lângă a fi un manifest al fourierismului, are şi rolul de a strânge fonduri pentru înfiinţarea primului „falanster” de pe teritoriul Franţei. În concepţia socială a lui Fourier şi Diamant, „falansterul” reprezenta nucleul unei noi forme de organizare socială, denumită „falangă”. Aceste comunităţi locale urmau a fi formate din aproximativ 2000 de „colonişti” (bărbaţi, femei şi copii), în cadrul cărora fiecare membru îşi va putea satisface toate nevoile, dorinţele şi pasiunile. În centrul acestei noi forme de organizare socială se află o clădire centrală, denumită „falanster”, care aminteşte din punct de vedere arhitectural de blocurile de apartamente specifice societăţilor industrializate ale secolului XX.
Deziluzia pariziană şi întoarcerea în Principate
Activitatea sa din capitala franceză va avea un efect limitat asupra populaţiei, publicul său fiind, în general, unul proletar, interesat mai degrabă de beneficiile imediate ale utopiei fourieriste şi nu de promisiunile vagi ale unui viitor luminos. Reorientându-se, Diamant se va întoarce în Ţara Românească în primăvara anului 1834 şi va demara o campanie energică de promovare a valorilor socialismului fourierist. Dar în ciuda entuziasmului său formidabil, populaţia Principatelor se va dovedi refractară ideilor inovatoare ale socialismului utopic. În condiţiile în care ţărănimea reprezenta categoria socială cea mai numeroasă în epocă, iar clasa politică a marilor boieri era conservatoare şi sceptică în ceea ce priveşte inovaţiile venite din Occident, activitatea din Principate a lui Teodor Diamant devine totuşi din ce în ce mai interesantă de urmărit.
Nicolae Kretzulescu descrie activitatea ferventă a lui Diamant pe lângă clasa politică pentru sprijinirea iniţiativelor sale societare:„s-a adresat la generalul Kisseleff şi la miniştri, care toţi căutară a-l face să lase utopiile lui, şi-i oferiră posturi în cari ari fi putut să puie în serviciul ţării capacitatea şi cunoştinţele sale”[3]. Dorind să se folosească de cunoştinţele acumulate de către tânărul student în mediile intelectuale din Occident, Stăpânirea nu va sprijini iniţiativele acestuia, considerate a fi fanteziste şi irealizabile. Nefiind sprijinit de marea boierime, Diamant se va orienta către intelectualii provenind din rândurile micii boierimi, astfel apropiindu-se de Ion Heliade-Rădulescu. Fondator al „Curierului românesc” cu câţiva ani înainte (1829), Heliade-Rădulescu era la rândul său un simpatizant al ideilor fourieriste şi îi va publica tânărului Diamant un număr de 5 articole care urmăreau să promoveze printre boierii din Principate ideile socialismului utopic. Articolele au apărut în anul 1834, între 7 iunie şi 27 iulie.
Diamant – promotor al egalităţii de gen, educaţiei şi industrializării
Primul articol, intitulat „Sistema D. Carol Furier”, este şi cel mai vehement, aici fiind prezentate cele mai radicale idei ale noului sistem social imaginat de utopistul francez[4]. Astfel, Diamant face o prezentare sumară a dimensiunilor falangei (numită aici printr-un termen familiar cititorilor – „oraş”), care trebuie să cuprindă „400 familii sau 2000 individe (bărbaţi, mueri, copii)”, care vor lucra un spaţiu agricol „de 2000 de stânjeni în lung şi 2000 în lat”. Urmează, apoi, dezvoltarea ideii fourieriste a realizării muncii într-un mod cât mai plăcut, conform cu pasiunile şi înclinaţiile fiecărui membru:„fieş-care poate să se îndeletnicească după dorinţa sa, la lucrarea câmpului şi a grădinilor, la meşteşuguri, la ştiinţe, la menajă, la educaţia pruncilor, şi la frumoasele arte”. Tabloul acestui oraş idilic creionat de Diamant cuprinde şi „verdeaţă şi aer curat care va întâmpina cele mai multe boale”, nu va exista „aerul cel vătămător al oraşelor celor mari”, toate acestea „pentru folosul şi plăcerea oamenilor”.
Împletirea dintre muncă şi acumularea de noi cunoştinţe este o realitate de care vor beneficia toţi membrii noii comunităţi, chiar şi copiii de o vârstă foarte fragedă:„copii dela vârsta de patru ani găsesc să-şi câştige hrana vieţii cu chiar munca lor”. Diamant anunţă, de asemenea, dispariţia specializărilor profesionale, întrucât toţi membrii comunităţii, învăţând unii de la alţii, vor putea practica o multitudine de meserii:„spre pildă veşmintele, cismele, mobilele şi altele asemenea, făcându-se iarna, croitori, cismari, tâmplari şi ceilalţi meşteri (...) pot eşi vara să răsufle aer curat şi îmbălsămit de mirosul florilor la lucrul câmpului şi al grădinilor”. Mobilitatea profesională este, însă, condiţionată de dificultatea şi de greutatea muncii depuse, astfel că, deşi bărbaţii, femeile şi copiii pot alege să lucreze în orice sector doresc, Diamant le rezervă femeilor şi copiilor „lucru grădinilor, florăriilor, meşteşugurilor, frumoaselor arte”, în timp ce bărbaţii ar trebui să se ocupe de „a sparge cu plugu ăst mult pământ înţelenit”.
În alt articol (10 iunie 1834), Diamant promovează dezvoltarea sistemului educaţional din Principate. El militează pentru corecta şi rapida educare a locuitorilor Principatelor, arătând că „împăciuitorul cel mai mare şi făcătorul de bine al omenirii este învăţătura!”. Generalizarea educaţiei trebuie să se producă sistematic, raţional, urmărindu-se nu acumularea de „cunoştinţe ce nu sunt de nici un folos pentru acela ce are”, ci dezvoltarea deprinderilor teoretice şi practice „care să se poată a se aplica la trebuinţele vieţii”. Într-un articol din 21 iunie, el militează pentru introducerea de maşini şi utilaje în Principate, fapt care ar conduce la creşterea veniturilor populaţiei şi ar aduce beneficii substanţiale statului, pentru că locuitorii „sînt în stare să plătească o şi mai mare capitaţie”. Caracterul revoluţionar al acestor idei pentru epoca şi spaţiul cultural în care au apărut este demonstrat în momentul în care se va încerca aplicarea acestora la nivelul unei microcomunităţi.
Falansterul de la Scăieni – experiment social sau interes pragmatic?
Aceste preziceri şi anticipări ale beneficiilor noului sistem social vor avea şansa de a fi probate istoric, prin demararea unui experiment social pe nedrept uitat de istoriografie – falansterul de la Scăieni (1835-1836). Spaţiul ales pentru înfiinţarea primului falanster românesc (denumit în epocă „Societatea agronomică şi manufacturieră” sau „Colonia soţilor agronomi”) a fost moşia Scăieni, deţinută de micul boier Emanoil Bălăceanu.
Această moşie de mărime medie în epocă (în ceea ce priveşte dimensiunile sale şi veniturile obţinute de pe urma ei) se afla în judeţul Saac sau Săcuieni, desfiinţat în anul 1845, care cuprindea părţi din actualele judeţe Prahova şi Buzău[5]. Proprietar a patru moşii, cea de la Scăieni fiind cea mai importantă, Emanoil Bălăceanu denotă, conform surselor, o personalitate duală:el apare, mai întâi, ca un speculant lipsit de scrupule, măcinat de datorii, abil în a amâna hotărârile autorităţilor, căutând mereu o sursă de a obţine fondurile necesare plătirii numeroaselor sale restanţe;în altă ordine de idei, este prezentat în memoriile lui Ghica şi Kretzulescu drept un tânăr boier cu vederi progresiste, fourierist convins, care a îmbrăţişat cu toată convingerea şansa istorică de a construi un nou model societal între graniţele moşiei sale.
Viaţa şi activitatea „soţilor agronomi” prin prisma rapoartelor oficiale
Dacă micul boier Bălăceanu a încheiat, la data de 10 martie 1835, un contract de închiriere a moşiei Scăieni cu un număr de zece „colonişti”, pe o perioadă de cinci ani, este interesant de urmărit evoluţia comunităţii falansteriene începând cu luna septembrie 1836 – cea în care falansterul este închis formal de către autorităţile judeţului Saac[6]. Aflând că Emanoil Bălăceanu adusese pe moşia sa peste optzeci de persoane, ocârmuirea din Saac îl trimite pe un anume Borănescu să cerceteze situaţia.
Raportul acestuia, împreună cu cel întocmit de un reprezentant al Departamentului din Lăuntru, Pîcleanu, tot în luna septembrie, ne arată în ce situaţie se afla colonia fourieristă fondată de Diamant, formată la această dată dintr-un număr de 32 de bărbaţi şi 21 de femei:„Îndeletnicirea acestora, precât m-am îndestulat, este de obşte în lucrarea pământului, şi în oareşcare deprinderi de ştiinţe pe cari ei le numesc învăţătură împrumutată, însă în cea dintâi mai cu osebire cei proşti şi în cea de al doilea, câţi dintr-aceştia se deosibesc cu oareşcare talenturi câştigate din şcoala naţională de aici. Purtarea lor printre lăcuitorii ţărani, după cercetarea ce am făcut, o am dovedit mărginită, şi ei toţi supuşi la oareşcare reguli morale, şi de a nu putea nici să iasă vreunul afară fără pricină bine cuvântată, precum nici a intra careşva până a nu face de ştire mai nainte în lăuntru”. Raportul este însoţit de o „Listă de numărul oamenilor şi a femeilor ce s-au găsit la proprietatea D-lui Praprogic Emanoil Bălăceanu ot Scăieni sud Saac, supt numire de soţietate agronomică şi supt a Dumisale Derecţiie”, datată 20 septembrie 1836[7].
O realitate socială neobişnuită pentru epocă – eliberarea robilor ţigani
Lista arată că „soţii” erau în număr de 26:20 de bărbaţi şi 6 femei. Interesant este că media de vârstă a bărbaţilor identificaţi pe moşia Scăieni este de 20 de ani, deci coloniştii bărbaţi erau în primul rând tineri „feciori” săraci adunaţi de către Emanoil Bălăceanu din mahalele Bucureştilor pentru a-i lucra moşia gratuit:„Toma Consdantin, anii vârstei 18, are părinţi în mahalaua Biserica Iernii”, „Gheorghe Mihailovici, anii vârstei 19, are părinţi în mahalaua Udricanilor”, „Manoil Popovici, anii vârstei 17, cu părinţi în mahalaua Curtea Veche”, „Nicolae Mihailovici, anii vârstei 16, cu părinţi în mahalaua Hagiului”. La Scăieni existau şi 27 de „colonişti” ţigani (12 bărbaţi, 15 femei), care, lucru neobişnuit pentru epocă, fuseseră „sloboziţi de supt robie cu condiţie şi aşezaţi între soţi”. Eliberarea robilor ţigani de către Emanoil Bălăceanu, deşi este conformă cu idee fourieristă a egalităţii sociale, trebuie înţeleasă dintr-o perspectivă pragmatică:aceea de a îi ajuta de ceilalţi „soţi” la activităţile agricole de pe moşie.
Un accent deosebit trebuia pus în cadrul falansterului, conform scrierilor lui Diamant, pe dezvoltarea şi răspândirea educaţiei. Emanoil Bălăceanu face cunoscut faptul că în cadrul moşiei de la Scăieni se predau limbile română şi franceză, aritmetică, geografie, catehism, muzică, desen şi caligrafie[8]. Şcoala falansterului (denumită „pansion”) avea trei clase şi număra 14 elevi, într-o proporţie egală băieţi şi fete, cu vârste între 4 şi 14 ani. În realitate, singurii copii care au beneficiat de o oarecare instruire au fost copiii boierului, aşa cum arată o plângere adresată Stăpânirii de către „soţi”, din data de 3 decembrie 1836.
Îndepărtarea lui Teodor Diamant şi dispariţia falansterului
Totuşi, exista şi un număr de 14 „soţi” care nu se aflau la Scăieni în momentul intervenţiei autorităţilor:erau tocmai cei care erau „părinţii spirituali” ai falansterului, intelectualii care concepuseră proiectul asociaţional şi care urmau să fie mentorii şi profesorii „soţilor”. Primul menţionat este, evident, Teodor Diamant, cel care purta titulatura de „director al Societăţii”. Numele său este urmat de cele ale unor discipoli:„Hristodor Crateros, agronom, Ioan Bălăceanu, Ioniţă Davidescu”.
Faptul că numele lui Teodor Diamant apare o singură dată în documentele care fac referire la falansterul de la Scăieni arată adevărata faţă a acestui experiment social:conceput cu entuziasm de tânărul intelectual întors din Franţa, falansterul va fi folosit de către boierul Bălăceanu pentru interese economice personale. Drept dovadă a personalităţii duplicitare a micului boier stă şi episodul desfiinţării efective a falansterului:ordinul de desfiinţare va fi semnat de domnitorul Mihail Ghica la 30 septembrie 1836. La 5 octombrie, ocârmuitorul judeţului Saac raporta că nu a putut duce la capăt ordinul deoarece boierul Bălăceanu nu se afla pe teritoriul moşiei sale[9]. Aflat la Bucureşti, Bălăceanu va anunţa abia o lună mai târziu (2 noiembrie) că urma să revină acasă. La 3 decembrie, acelaşi ocârmuitor raporta că boierul încă nu se întorsese, pentru ca la 5 decembrie Bălăceanu să se prezinte poliţiei din Bucureşti şi să i se aducă la cunoştinţă faptul că primise ordin să desfiinţeze falansterul. Abia la 21 decembrie (deci după aproape trei luni de la semnarea ordinului de desfiinţare de către Domnitor), „Colonia agricolă şi manufacturieră” a fost desfiinţată.
Scăienii – moşia care trebuia să redreseze financiar un boier îndatorat
Nu numai mefienţa a fost cea care l-a determinat pe Bălăceanu să nu părăsească Bucureştii:el era, în tot acest timp, reţinut la dispoziţiile tribunalului civil pentru alte litigii. Astfel, aflăm că moşia Scăieni era obiectul disputei dintre boierul Bălăceanu şi cel căruia îi fusese arendată moşia între 1832 şi 1835, Teodor Zaplan, şi între acelaşi boier şi o „epitropie orfanicească”. Din acest dublu conflict de natură financiară, moşia Scăieni va fi, pe parcursul anilor 1832-1836, pusă sub sechestru de către autorităţile locale, în numele lui Teodor Zaplan. În această cheie de interpretare, arendarea moşiei de către Bălăceanu primilor zece „soţi agronomi” apare ca o abilă manevră a acestuia de a evita plata despăgubirilor arendaşului său iniţial. Pe termen lung, însă, desele conflicte dintre cele două părţi au determinat diminuarea oricăror forme de activitate în cadrul falansterului, treptata îndepărtare, apoi ruperea totală a lui Teodor Diamant de Scăieni.
O ultimă încercare de reformă socială
În urma eşecului constituirii primului falanster în spaţiul Principatelor Române, Teodor Diamant va alege să urmeze o traiectorie profesională mult mai puţin utopică:folosindu-se de cunoştinţele sale de inginerie acumulate în spaţiul german şi francez, va obţine în 1836 brevetul de inginer hotarnic. O ultimă tresărire fourieristă apare în anul 1841, când Diamant adresează un Memoriu Consiliului administrativ al Principatului Moldovei[10]. În cuprinsul acestuia, Diamant îşi anunţă disponibilitatea de a „putea face să înceteze viaţa de vagabondaj a ţiganilor statului”, prin intermediul înfiinţării unor colonii „nu militare, ci agricole-industriale”. Dezamăgit de experienţa de la Scăieni, Diamant nu mai doreşte restructurarea radicală a societăţii româneşti, el dorind doar să propună un proiect de relocare a vagabonzilor. Memoriul accentuează importanţa educaţiei de tip religios, fapt ce-şi găseşte explicaţia în intenţia lui Diamant de a găsi sprijin material şi financiar pentru a realiza această colonie şi de la membrii clerului moldovenesc. În epocă, Biserica era una dintre cele mai mare proprietare de pământ, Diamant sperând să primească din partea acesteia o moşie pe care să realizeze noul experiment social. Diamant promite că activitatea acestei noi colonii va determina fondarea de alte asemenea aşezăminte, afirmând într-un limbaj utopic că Moldova „poate găsi în cei care ţin cârma treburilor capacitatea deobândită pentru a o conduce la fericirea după care aspiră”.
Teodor Diamant – unul dintre primii intelectuali ai Principatelor Române
Cazul lui Teodor Diamant trebuie înţeles în contextul primului val de intelectuali români moderni:educat în Occident, entuziast receptor al celor mai noi şi revoluţionare teorii ale modernizării, el se va întoarce în spaţiul Principatelor cu convingerea că aceste idei îşi vor găsi aici un tărâm fertil de dezvoltare. Articolele scrise de el, implicarea sa oricât de tangenţială în organizarea falansterului de la Scăieni, cât şi activitatea de promovare a ideilor fourieriste printre tinerii intelectuali ai epocii îl propulsează pe Diamant drept unul dintre primii intelectuali români, în sensul de individ angajat în criticarea societăţii contemporane lui şi în găsirea de soluţii pentru a grăbi modernizarea statului.
Ideile lui Teodor Diamant au anticipat elemente care vor intra în structura societăţii româneşti de după 1848, unele chiar foarte târziu:eliberarea robilor ţigani (în 1844 în Ţara Românească, respectiv 1847 în Moldova), ziua de muncă de opt ore, egalitatea formală dintre genuri, condiţii de muncă decente. Destinul său este însă unul romantic, el sfârşind prin a se izola fizic şi social, fiind învins de prezentul pe care a vrut cu orice preţ să-l depăşească şi neajungând să vadă viitorul pe care a vrut să-l creeze.
Foto:Statuia lui Teodor Diamant, din Boldeşti-Scăieni
[1]Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Editura Cultura Românească S.A.R., Bucureşti, 1940, p. 271.
[2]Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, p. 273.
[3]Gromoslav Mladenatz, Gândirea cooperativă în România, vol I., Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1938, p. 21.
[4]Articolele sunt reunite în volumul Teodor Diamant, Opere Economice, ediţie îngrijită şi editată de Gromoslav Mladenatz, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
[5]I. Cojocaru, Z. Ornea, Falansterul de la Scăieni, Editura Politică, Bucureşti, 1966, pp. 62-66.
[6]I. Cojocaru, Z. Ornea, Falansterul de la Scăieni, pp. 81-85.
[7]D. Popovici, Studii literare, vol. IV „Santa cetate”. Între utopie şi poezie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 25.
[8]D. Popovici, Studii literare, p. 27.
[9]D. Popovici, Studii literare, p. 31.
[10]Teodor Diamant, Opere Economice, p. 115.