Templul egiptean şi rolul său în viaţa socială

De-a lungul timpului, arheologii au împrumutat o serie de concepte şi tehnici analitice din domenii diferite, incluzând etnografia, sociologia şi teoria artei, pentru a putea explora religia, riturile şi ritualurile civilizaţiilor antice. Elemente proprii acestor discipline, alături de antropologie, au fost şi sunt folosite pentru a defini şi a explica vechile credinţe. O observaţie deosebit de importantă este aceea că, în majoritatea cazurilor, religia nu poate fi net separată de organizarea socială sau economică. Ea influenţează comportamentul uman şi prin urmare afectează si cultura materială.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale religiei în Egiptul Antic, este ideea de echilibru, avându-şi rădăcinile, probabil, în lumea naturală. Ciclul anual al Nilului, fenomen care furniza pământ fertil, necesar susţinerii vieţii, a oferit totodată, sentimentul regularităţii şi al stabilităţii. Personificarea acestui concept, a dat naştere zeiţei Ma’at[1], care întruchipa ordinea, echilibrul, moralitatea şi dreptatea, reprezentată de obicei, şezând şi ţinând în mână un ankh, simbol al vieţii, şi purtând pe cap o pană.

Zeităţile egiptene timpurii erau zoomorfe, reflectând credinţele animiste prin utilizarea animalelor pentru a reprezenta anumite manifestări ale zeilor. Adorarea unui anumit zeu avea de cele mai multe ori un caracter local, însă, cu timpul, câteva sute de zeităţi au devenit mai pregnante. Treptat, acestea au început să fie reprezentate în formă umană, dar cu cap de animal. În perioada dinastică timpurie, la începutul mileniului al III-lea î.Chr., cel mai proeminent zeu era Re, zeul-soare, creatorul cerului şi al pământului şi al cuplului format din Osiris şi Isis. Vechii egipteni practicau un sincretism religios, astfel, unele zeităţi erau unite într-o singură divinitate, ca în cazul zeilor Amon şi Re, care au devenit apoi Amon-Re.

Cunoaşterea religiei egiptene este în mare parte bazată pe rolele de papirus care s-au păstrat până în present, şi care oferă informaţii referitoare la mituri şi ritualuri. Versiuni ale Cărţii Morţilor se păstrează încă din 1600 î.Chr., descoperite în morminte, aveau rolul de a-i oferi defunctului informaţii despre lumea de dincolo şi instrucţiuni care îl ajutau să ajungă acolo. În plus, există mult mai devreme, inscripţii hieroglifice şi picturile murale din morminte, sicrie şi pe monumente. Monumentele funerare construite din piatră s-au conservat mult mai bine decât cele simple, din cărămida, folosite pentru înmormântarea maselor.

Legile după care funcţiona viaţa religioasă egipteană, explică parţial existenţa mai multor tipuri de temple-temple destinate cultului soarelui, temple mortuare, temple ale diverselor zeităţi – întrucât erau cerute mai multe tipuri de ritualuri.[2]O astfel de pluralitate a fost echilibrată de o tendinţă spre o canonizare a formelor, care a dus la un stil aproape omogen al arhitecturii egiptene sacre, în timpul Noului Regat şi perioadele de mai târziu. În ceea ce priveste aşezarea în spaţiu, diferitele elemente-portaluri sau piloni, curţi şi colonade, hipostile şi vestibuli, şi, în final “chiliile” interioare-au fost aranjate una în spatele celeilalte, pentru a sublinia ideea de pasaj. Orientarea era de obicei est-vest, iar participanţii la procesiuni urmau o rută progresivă, parcurgând o succesiune de încăperi.[3]

“ Templul, care rezumă Egiptul, are forţa categorică a sintezelor primitive ce nu cunoşteau îndoiala şi care, prin acest lucru, exprimau singurul adevăr pe care îl ştim durabil, acela al vieţii instinctive în irezistibila sa afirmare.” – Élie Faure[4]

Unul dintre cele mai vizibile elemente ale oraşului egiptean este templul. Acest aspect i-a determinat pe unii cercetători să elaboreze teorii urbanistice care au ca nucleu edificiul de cult. Studiind problema templului ca centru al oraşului egiptean, Carolyn Routledge[5]pune problema limitelor pe care le impune acest subiect. Autoarea menţionează numărul mic de situri în care relaţia dintre templu şi restul oraşului este clară, şi faptul că nu se poate şti dacă o anumită parte a oraşului era activă în acelaşi timp cu un anumit templu. În urma studiului,   s-a ajuns la concluzia că există o formă arhetipală a oraşului în perioada Noului Regat, divizat în patru părţi în centrul cărora se aflau temple, care reprezentau principiul organizational central al oraşului, atât la nivel conceptual, cât şi practic. Plasarea edificiilor de cult şi a palatelor, constituia un element integral în arhetipul oraşului, oferind prin procesiunile regale, o reprezentare concretă şi fizică a relatiei dintre societate, regalitate şi divinitate.

           Rolul templelor egiptene

Templele egiptene de cult funcţionau ca centre care susţineau faraonul, oferindu-i suport moral, spiritual şi economic, pentru a-şi putea menţine poziţia şi astfel, echilibrul în întreaga societate egipteană. Faraonul era considerat ca fiind încarnarea zeului Horus, zeu protector, care învinge răul, intermediar între zei şi oameni. Atunci când faraonul murea, devenea Osiris, iar noul conducător devenea la rândul său, Horus.

Templele erau sanctuare care adăposteau divinul, în spatele unor ziduri groase şi impunătoare şi a unor intrări cu piloni masivi.  Acestea erau locuri unde preoţii practicau ritualuri sacre pentru a spăla, a îmbrăca, a unge şi a întreţine zeii, care la rândul lor ar fi făcut cadouri omenirii şi ar fi menţinut ordinea naturală. Faraonul era conducatorul ritulurilor şi prin urmare, era responsabil de buna lor desfăşurare, chiar dacă pentru aceasta erau delegaţi preoţi[6].

Exceptând templele, egiptenii practicau în teatre, ritualuri prin care se stabileau contacte cu zeii. Aceste tipuri de practici sunt reflectate în simbolismul picturilor murale, la fel ca şi prin structurile fizice ale clădirii templului în sine.  

Cu privire la proprietăţile acestor ritualuri cotidiene, ceea ce constituie partea esenţială a acestora este caracterul lor intim, fiind săvârşite într-un cadru restrâns, în interiorul sanctuarului unde aveau acces numai persoanele iniţiate. Exista şi o abatere de la regula generală, în anumite împrejurări, statuia zeului era purtată în jurul sanctuarului, în timpul unei procesiuni care permitea oamenilor de rând sa aibă un contact direct cu zeul.[7]

În reprezentările egiptene de ritualuri şi ceremonii, plasate pe monumente, regele este întotdeauna înfăţişat ca celebrant, acesta fiind rolul său ca fiu al zeilor. La Karnak[8], precum şi în alte centre religioase majore, dovezile arheologice au dezvăluit faptul că faraonul însuşi a fost deseori prezent şi oficiat în Regatul Nou, cu ocazia unor evenimente ca festivalul de Anul Nou, festivalurile sezoniere şi festivaluri regale care sărbătoreau încoronarea lui[9].

Templele erau casele zeilor, iar accesul oamenilor obişnuiţi nu era permis, însă aceştia puteau aştepta la porţile edificiului pentru sfaturi sau oracole. Acest fapt, alături de numeroasele imagini ale zeilor, care apăreau pe faţadă, au contribuit şi mai mult la dezvoltarea templului ca un creuzet al pietăţii. Intrarea în camerele interioare le era permisă numai preoţilor, care îi serveau şi le furnizau cele necesare. Ierarhia preoţilor cuprindea persoane însărcinate cu întreţinerea templului, care cântau imnuri la diverse instrumente şi preoţii Sem, care se ocupau cu săvârşirea ritualurilor mortuare. O serie de ritualuri aveau loc în trei momente ale zilei:dimineaţa, la prânz şi seara. Acestea puteau fi efectuate după ce preoţii se purificau prin spălare, ardeau tămâie şi cântau zeilor, înainte de a intra în altar. După ce se închinau, preoţii îi ungeau cu ulei, parfum şi tămâie, îi îmbrăcau şi îi machiau şi le ofereau mâncare şi băutură.  Un număr foarte mare de egipteni, atât educaţi, cât şi needucaţi, erau angajaţi în slujba templului.

Puterea edificiul de cult, era exercitată prin intermediul preoţilor, care locuiau fie în templu, fie în alte clădiri care aparţineau acestuia şi care, în ceea ce priveşte măreţia, erau impunatoare. 

Atât prin formele arhitectonice cât şi prin plan şi ornamentaţie, prin publicul variat, preoţi şi accesul regalităţii, templul egiptean reprezintă o creaţie emergentă, care confirmă afirmaţia conform căreia spaţiul arhitectural articulează ordinul social.  

NOTE

[1]Grant, Jim, The Archaeology Coursebook:an introduction to themes, sites, methods and skils, 3rd ed. Routledge, 2008, p.189

[2]Leick, Gwendolyn, A Dictionary of Ancient Near Eastern Architecture, Routledge, 2003, p. 217

[3]Tadgell, Christopher, Architecture in Context:Antiquity. Origins, Classicism and The New Rome, Routledge, 2007, p.221

[4]Faure, Élie, Arta Antică, Meridiane, București, 1970, p.100

[5]Aufrecht, E., Walter, Urbanism in Antiquity. From Mesopotamia to Crete, Sheffield Academic Press Ltd., England, 1997, p. 221

[6]Brisch, Nicole, Religion and Power. Divine Kingship in the Ancient World and Beyond, The Oriental Institute, Chicago, 2008, p. 47

[7]Cihó, Miron,   Studii privind magia egipteana antică, Ed. Universității din București, 2007, p. 26

[8]Blyth, Elizabeth, Karnak:evolution of a temple, Routledge, 2007

[9]Daumas, François, L’interprétation des temples égyptiens anciens à la lumière des temples Gréco-Romain, Cahiers de Karnak, 6, 1980, p.266