Temniţele şi închisorile comuniste din România – câteva referinţe despre numărul lor, activitatea, volumul de încarcerare, capacitatea şi dispunerea lor geografică...

Autor: Stelian Gombos

Pentru a intra direct în tema şi subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca şi susţine că reperele doctrinare comuniste demonstrează că acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura şi modul de functionare foarte asemănătoare cu o religie. Valorile pe care le-a promovat au evidente conotaţii negative dacă le raportăm la o viziune creştină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: - mistificare; - teroare. Cu rădăcini în mişcările socialiste şi anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului şi bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotaţii malefice. Evoluţia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat şi operează în istorie.

Introducere

După discursurile triumfaliste şi după schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vădit mai degrabă o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteşte de ereziile dualiste: - existând o luptă maniheică ce se dă între proletariat (Binele, Mesia) şi burghezie (Răul) - în urma acestei încleştări violente şi sângeroase se naşte o nouă eră, paradisiacă, din care Răul (burgezia) a fost abolit, - iar cetăţeanul noului paradis a fost omul nou, comunist 1.

În implementarea pe care ideologia comunistă a cunoscut-o în URSS au existat două mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna şi violenţa, cu multiplele lor forme de manifestare. Există o evidentă schimbare de optică între comunismul marxist şi comunismul bolşevic, deşi amândouă îşi declară aceleaşi finalităţi şi au suprapuneri în cele mai multe aspecte. Diferenţa este aceea că Marx vedea naşterea revoluţiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evoluţiile tehnologice, astfel că implicarea factorului politic era oarecum secundară, pe când în viziunea leninistă revoluţia politică este elementul declanşator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metaforă pentru Rusia anului 1917 2. Debutând cu o lovitură de stat, comunismul în URSS se instaurează sub auspiciile lui Lenin şi evoluează sub cizma necruţătoare a lui Stalin.

Cu toate că vizează naşterea unui om nou, comunismul depersonalizează şi deznaţionalizează, astfel substanţa umană îşi pierde consistenţa rămânând doar învelişul corporal. Conştiinţă, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt dinaminate şi se naşte homo sovieticus, un humanoid ce are o grilă morală conform căreia orice este bun şi sfânt dacă slujeşte la victoria revoluţiei. Prezenţa demonului este demonstrată poate cel mai bine prin această obstinaţie cu care maşinăria comunistă vizează depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o demonizare. Se operează falsificarea tuturor valorilor, a istoriei şi în consecinţă a existenţei înseşi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuţi în istoria URSS ca anii terorii când execuţiile se făceau zilnic de ordinul sutelor. Există o evidentă violenţă verbală la nivelul discursului oficial şi se operează mutaţii de bază în limbaj care şi el îşi pierde consistenţa născându-se acel monstru lingvistic numit „limbă (sau) limbaj de lemn” 3.

Liderii comunişti, atât cei sovietici cât şi ceilalţi, supuşii lor mai mici, dar şi cei din Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalităţii. Ceea ce va duce la manifestaţii şi frazeologii monstruoase dar şi la ivirea unui panteon comunist ale cărui personaje au ca trăsături definitorii cruzimea şi infinita admiraţie de sine, un hybris nestăpânit care îi va incita mereu să-şi devore supuşii.

În România Mare mişcarea comunistă nu figura printre forţele politice care puteau fi luate în calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalistă care va semna afilierea la a III-a Internaţională (Comintern), în anul 1921, luând astfel naştere PCR. Modul cum această grupare politică funcţionează atât înainte, cât şi în timpul celui de al II-lea Război mondial demonstrează că se supunea fără cârtire centrului de la Moscova 4. De acolo primea directive precise care erau aplicate în ţară în cea mai deplină conspirativitate, astfel că mai mult decât o grupare politică PCR sau PCdR era o agenţie de spionaj. Conştientizându-se adevărata natură a mişcării comuniste în România, în anul 1924 partidul este scos în ilegalitate. Atât linia ce trebuia urmată cât şi liderii sunt în continuare numiţi de la Moscova. Spre acolo se îndrepta speranţa şi privirea plină de admiraţie a comuniştilor români. Încă de pe acum partidul era măcinat de lupte intestine ce nu vor înceta niciodată 5...

Prin urmare, cea mai spectaculoasă „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un malaxor de vieţi omeneşti, implacabil şi necruţător cu ajutorul căruia comunismul a reuşit să se menţină ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâţire a interiorităţii naţionale şi personale ce se dovedeşte greu de remediat. Instaurată după model sovietic şi de către cadre sovietice Securitatea, braţul înarmat al partidului va fi dublată de Miliţie, o altă instituţie represivă care la nivelul comunelor şi satelor va prelua prerogativele Securităţii 6. În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniţi de la periferia vieţii sociale, ajutaţi de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea şcolite la Moscova. Dacă în anii ’45 -’60 tortura şi bătaia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea şi delaţiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai puţin eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deşi puterea devenea din ce în ce mai sigură pe poziţia ocupată, aparatul Securităţii devenea şi el din ce în ce mai stufos, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaţie creştea şi ea 7.

Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securităţii şi regimul exterminant aplicat în penitenciare a determinat ca să se realizeze o serie de anchete în această privinţă fără însă să existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru că răul nu era în neglijenţa sau în excesul de zel al unor angajaţi ci la rădăcinile aparatului, Securitatea fiind o instituţie criminală şi represivă ce lupta împotriva propriei populaţii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rău se producea fragmentarea conştiinţei şi personalităţii omului, el putea fi tată bun acasă dar torţionar neîntrecut la servici.

Cea mai mare forţă a Securităţii şi totodată cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privită din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumăraţi ochi şi nenumărate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill făcea o declaraţie prin care recunoştea intrarea sub sfera de influenţă sovietică a estului Europei, declaraţia a fost considerată ca începutul războiului rece. Dar occidentul fusese conştient încă din anul ’44 că Stalin nu va întârzia să colonizeze teritoriile respective iar când procesul începuse să se desfăşoare sub ochii lor nu putuseră decât sporadic şi firav să lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu nonşalanţă. Dar şirul nesfârşit de crime şi atrocităţi care au inundat aceste ţări nu pot fi privite de o conştiinţă morală occidentală ca străine 8. Vinovăţia nu se opreşte în puncte cardinale sau la graniţele statelor ci în funcţie de implicarea în crimă ea există în mai mică sau mai mare măsură. În masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu rămâne inocent, inocenţa este cea care moare odată cu prima victimă cunoscută. Într-un astfel de scenariu în care insidios şi apoi extrem de violent în fruntea ţării se instaurează o putere dominată de rău, care poate fi partitura pe care omul poate să se salveze? Este evident că pentru omul creştin, comunismul se constituie într-o provocare. Faţă-n faţă cu comunismul creştinul este pus faţă-n faţă cu o forţă demonică ce se manifestă în istorie într-o formă fără precedent.

După faza înşelăciunii, dar fără să o părăsească definitiv el aplică cu voluptate morbidă faza terorii. Ştie că pentru a stăpâni trebuie să înfricoşezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potenţialii concurenţi şi anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate şi prin denigrarea făcută de presă partidele democrate de pe scena politică a României vor fi suprimate. Invective precum „fascişti” şi „criminali de război”, „trădători” sunt termenii în care presa controlată în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care populaţia încă mai vedea o speranţă pentru redresarea ţării şi ieşirea de sub teroarea roşie 9. Experimentul temniţelor şi al muncii forţate din lagărele şi coloniile comuniste a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea elitei intelectuale, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocşi sau greco-catolici şi, în general, represiunea împotriva tuturor persoanelor care s-au împotrivit instaurarii ,,democraţiei populare". Începând cu martie anul 1945, Partidul Comunist a declanşat o teroare sistematică împotriva opozanţilor politici, reproducând pe teritoriul României modelul Gulagului sovietic 10.

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in România, în timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forţată destinate deţinuţilor politici în care au pătimit peste 3 milioane de români dintre care 800.000 de oameni au murit. Ele se aflau sub coordonarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor (cu toate modificările de titulatură pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii). Alături de conducerea centrală a DGP, responsabili pentru deciziile referitoare la tratamentul aplicat în locurile de detenţie politică erau: comandanţii de penitenciare, lagăre şi colonii de muncă şi locţiitorii lor, precum şi ofiţerii politici care asigurau reeducarea deţinuţilor conform directivelor partidului comunist. Locurile de detenţie din perioada comunistă ar putea fi clasificate în mai multe categorii, deşi majoritatea deţinuţilor a trecut prin cel puţin două dintre ele 11.

Despre diferitele tipuri de închisori

Penitenciarele reeducării erau caracterizate prin aplicarea metodelor de tortură în vederea convertirii la ideologia comunistă. Acestea au fost la Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele Mari, Peninsula. Închisorile de exterminare a elitei politice şi intelectuale: Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud, Craiova, Braşov, Oradea, Piteşti. Lagăre de muncă: Canalul Dunăre-Marea Neagră (Peninsula, Poarta Alba. Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia, Cernavodă, etc.), coloniile de muncă din Balta Brăilei. Închisori de triaj şi tranzit: Jilava, Văcăreşti. Închisori de anchetă : Rahova, Malmaison, Uranus. Închisori pentru femei: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni. Penitenciare pentru minori : Târgşor, Mărgineni, Cluj. Penitenciarele Spital: Târgu Ocna şi Văcăreşti 12.

Despre diferitele metode de tortură

Abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor omului au fost sistematic administrate în toate închisorile şi lagărele comuniste din România. Aici se aplicau cele mai dure metode de tortură. Cele mai utilizate metode de tortură au fost: lovituri aplicate în părţile sensibile ale corpului; strivirea unghiilor; smulgerea părului din cap; bătaia cu lopata; tratarea rănilor cu sare; crucificarea; bătaia sistematică la tălpi cu cravaşa, obiecte din lemn sau cauciuc; arderea tălpilor la flacără, lovituri cu un creion mai mare în testicule; bătăi cu saci de nisip. În lagărul de la Valea Neagră Peninsula, de exemplu, era aplicată ,,broasca“ prin care deţinuţii după ce se întorceau de la lucru, erau obligaţi să ţopăie în poziţia ,,pe vin“, cu mâinile pe şolduri, fiecare ţinând în spate un alt deţinut. În lagărul de la Valea Neagră condamnaţii erau obligaţi să stea înghesuiţi câte doi, o noapte întreagă într-o cutie fără acoperiş, etc 13.

O altă metodă folosită împotriva deţinuţilor a fost munca forţată. Condiţiile de muncă din lagărele şi coloniile comuniste au fost dintre cele mai dure. Deţinuţii erau puşi să muncească până la epuizare, în condiţiile în care normele erau mărite de la o zi la alta, iar hrana era un fel terci, lipsit de proteine. Neîndeplinirea normei zilnice atrăgea pedepsirea ,,leneşului“ prin bătaie la şezutul gol, atârnarea lui cu capul în jos sau aruncarea lui la carceră. La începutul anilor 1950, în lagăre ,,lucrau“ aproximativ 80.000 de oameni, dintre care 40.000 la Canalul Dunăre-Marea Neagră. De asemenea, lagăre de muncă forţată şi centre de deportare au existat în întreaga ţară, dar cele mai multe se aflau în partea sud-estică a Câmpiei Române şi sudul Dobrogei (Salcia, Urleasca, Sălcioara, Jegalia, Perieşi, Grădina, Satul Nou etc.) 14.

Despre Zarca Aiudului - Izolarea

Cu toate că dispoziţiile din Codul penal comunist din 1948 (art. 28-44) interziceau, în genere, separaţiunea individuală, admiţând-o numai pentru condamnaţii de drept comun şi numai pentru o perioadă de maximum 2 ani de la începerea executării pedepsei, în realitate condamnaţii din secţiile speciale erau trecuţi la izolatoare. Astfel de izolatoare se aflau la ,,zarca“ de la Aiud, ,,neagra“ la Sighet şi Jilava, ,,cazinca“ la Suceava, etc.. Aici deţinuţii executau pedepse într-o totală izolare, în condiţii de mizerie şi înfometare. Un fenomen caracteristic al penitenciarelor a fost cel al suprapopulării închisorilor. În cei mai mulţi ani ai detenţiei, condamnaţii politici au dormit pe jos, pe rogojini, în celule neîncălzite. Spre exemplu, legionarii nu aveau dreptul la perna şi aşternut. Majoritatea unităţilor penitenciare nu erau dotate cu încălzire centrală, temperatura coborând drastic în celule în timpul iernii. Alimentaţia şi asistenţa medicală erau deficitare. În general, alimentaţia era aceeaşi în întregul sistem penitenciar, cu deosebirea că la secţiile pentru deţinuţii politici aceasta era foarte puţină. În privinţa asistenţei medicale, aceasta era deseori absentă. Deţinuţii politici erau mai rar şi mai greu vizitaţi de medic. Internarea în staţionarul penitenciarului şi repartizarea medicamentelor erau supuse unor restricţii speciale. În unele cazuri, pentru a se obţine o asistenţă medicală mai bună, a fost nevoie să se recurgă la greva foamei. În multe cazuri de acest fel, deţinuţii au fost alimentaţi artificial şi abuziv, împotriva voinţei lor sau au fost lăsaţi în cea mai cruntă mizerie, alături de tineta cu fecale, săptămâni întregi 15.

Monumente edificate pentru foştii deţinuţi politic

În perioada celor aproape 45 de ani de teroare comunistă (1945-1989), România a devenit o ţară a crimei organizate, a camerelor de tortură, a temniţelor şi lagărelor de exterminare. In tot acest timp, un popor întreg a trăit în spaimă, în umilinţă, minciună şi delaţiune. Pentru a ascunde şi a şterge urmele Genocidului roşu, securitatea, miliţia şi justiţia comunistă au început încă din anul 1969, o vastă operaţiune de selectare şi distrugere a arhivelor proprii, precum şi de falsificare a unor date şi documente importante. Din numărul de deţinuţi politici, circa 15-20% au fost ucişi prin împuşcare sau exterminaţi în închisori ori lagăre de muncă forţată 16.

Trupurile lor au fost aruncate în gropile comune sau în mormintele fără cruce, care sunt răspândite de la Timişoara până la Vladivostok. Alte mii de cetăţeni români provenind din lumea ţăranilor înstăriţi, a intelectualilor ori a militanţilor partidelor istorice au fost ridicaţi în miez de noapte de la casele lor şi ucişi prin împuşcare pe marginile şanţurilor, în păduri sau au dispărut fără urmă. Numele şi numărul tuturor acestor martiri nu se vor şti niciodată. În memoria şi spre cinstirea lor, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic din România (AFDPR), prin filialele sale, a început încă din anul 1991 să ridice monumentele care vor rămâne peste timp drept mărturie a ceea ce a însemnat comunismul. Unele din aceste monumente au fost ridicate în apropierea unor groaznice închisori sau lagăre ale morţii, cum sunt cele de la Aiud, Poarta Albă, Gherla, Târgşor, Piteşti, Insula Mare a Brăilei, Baia Sprie, Nistru, Cavnic, Miercurea Ciuc, Suceava, Botoşani sau Bicaz. S-au edificat monumente şi în zonele în care a existat rezistenţă anticomunistă de amploare spre exemplu la Teregova, Caransebeş, Sâmbăta, Nucşoara, Meidanchioi, Chisindia, Răstolniţa, Ibăneşti, Mânzăleşti, Mesentea, Oraviţa, Vadu Roşca. În unele oraşe din ţară s-au ridicat alte monumente precum la Alba lulia, Bistriţa-Năsăud, Brăila, Cugir, Călăraşi, Drobeta Turnu Severin, Oradea, Reşiţa, Satu Mare, Târgovişte, Timişoara, dar şi peste graniţă la Paris şi Geneva 17.

Despre „Holocaustul roşu” sau crimele în cifre

Conform estimărilor făcute de Florin Mătrescu în cartea sa ,,Holocaustul roşu“ numărul persoanelor care au suferit în regimul comunist depăşeşte 3 milioane. Între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 au fost deportaţi în lagărele din Nordul Îngheţat un număr de 300.000 de români basarabeni şi bucovineni. Între anii 1945 şi 1954, 500.000 de români basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi în lagăre. Între anii 1946 şi 1947, 200.000 - 350.000 de români morţi în urma foametei provocată de Stalin. Victor Bârsan în cartea sa ,,Masacrul inocenţilor", editura Bucureşti, 1993, deosebeşte mai multe valuri de deportări. Între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, 300.000 de români deportaţi. Între anii 1944 şi 1948 , 250.000 de români deportaţi. Între anii 1946 şi 1947 , 300.000 de români morţi în urma foametei provocată de Stalin. La 6 iulie 1949 începe a 3-a deportare masivă; 11.324 familii deportate. Între anii 1954 şi 1964, 300.000 de români deportaţi în Rusia şi Kazahstan. Anton Ovseyenco în ,,The Time of Stalin: Potret of a Tirrany", N.Y. Harper and Row, 1981 estimează numărul total al victimelor comunismului în Basarabia şi Nordul Bucovinei la 1.500.000 de persoane. În ceea ce priveşte România, conform lui Florin Mătrescu, în cartea ,,Holocaustul roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional", grupurile masive de deportări şi crime au fost: ,,capitularea fără condiţii" de la 23 august 1944 a avut ca rezultat deportarea a 180.000 de soldaţi şi ofiţeri în lagărele gulagului sovietic (doar câteva mii s-au mai întors) 18.

Recent, în mlaştina râului Bălţi din Basarabia a fost descoperit un osuar românesc compus din 50.000 schelete de soldaţi români - din unităţi ale Armatei Regale Române, care în primăvara anului 1944 au constituit prima linie de rezistenţă împotriva Armatei Roşii. (citat din Mihai Vicol, "Un "Katyn" românesc" - România Liberă Internaţional, nr.320/04.08.96). Ocuparea ţării de către Armata Roşie a însemnat un val de crime în rândul populaţiei civile, crime de proporţii încă necunoscute, oameni ucişi doar pentru a fi jefuiţi sau pentru a-şi apăra fiicele şi soţiile de violuri. Colectivizarea forţată a ţărănimii (începând din 1949) a afectat 12.000.000 de ţărani; sate întregi au fost mitraliate şi nimicite cu tunurile - provocând 30.000 de victime. Deportările masive din perioada anilor 1949 - 1960 s-au soldat cu încă 200.000 de ţărani morţi în lagărele de muncă sau închisori. Rezistenţa armată din munţi (1946 - 1958), unică in lagărul comunist, a mai adăugat un număr de victime. În cele 120 de închisori şi lagăre de muncă, au murit între 150.000- 200.000 oameni. Cifrele globale ale holocaustului roşu în România sunt diferite. Numărul total al deţinuţilor: 2.000.000 (Filip Păunescu - ,,Cunoaşterea şi combaterea comunismului". 3.000.000 (Cicerone Ioaniţoiu). Numărul total al morţilor în regimurile Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Iliescu (revoluţie, Târgu-Mureş, mineriade, etc.) este greu de stabilit. Se descoperă mereu noi gropi comune pe lângă lagărele de muncă şi închisori. Cifra avansată de Florin Mătrescu este de 891.500 morţi în genocidul comunist comis între actualele graniţe ale României 19.

Despre mărturii în oglindă din lagărul comunist

Cu sprijinul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului din Romania ziarişti de la România Liberă şi de la Libertatea au realizat interviuri cu torţionarii pe de o parte, dar şi cu foştii deţinuţi politici. Un fost deţinut politic care a trăit pe pielea sa teroarea în Penitenciarul Giurgeni şi fostul şef al acestei puşcării îşi povestesc, după 50 de ani, experienţele trăite în două tabere atât de diferite. De o parte este Alexandru Ioaniţescu, trecut astăzi de 80 de ani, fostul comandant de închisoare şi lagăr comunist. Cei care l-au cunoscut de dincolo de gratii şi-l amintesc ca pe o ,,brută şi o bestie ordinară", dar el spune că pur şi simplu, a muncit la viaţa sa ca un tip ,,sever şi corect". Recunoaşte doar că subalternii ,,îi mai altoiau" pe deţinuţi, dar puşcăriaşii închişi din raţiuni politice îşi meritau bătaia, pentru că ,,înecau orezul" şi astfel subminau economia. De partea cealaltă este Florea Dumitru, mutilat şi umilit în închisoare, bătrânul de peste 73 de ani spune acum că l-a iertat deja pe torţionarul său, deşi rănile făcute de bătăuşii lui Ioaniţescu şi mizeria cruntă din celulă i-au ruinat pentru totdeauna sănătatea. Torţionarul Ioaniţescu spune că nu există probe pentru judecarea lui, iar mărturiile celor care au fost închişi nu au sens. Victima lui, Dumitru, nu crede că judecata ar mai avea acum vreun sens 20.

Despre Colonia de muncă din localitatea Giurgeni

Una dintre închisorile comuniste ale anilor '60 din Insula Mare a Brăilei a fost şi colonia de muncă de la Giurgeni, loc în care erau încarceraţi deţinuţi contrarevoluţionari. Conform ,,Dicţionarului penitenciarelor din România comunistă (1945-1967)", ,,reacţionarii" trăiau în condiţii inumane. ,,Aveau un regim de muncă forţată, fiind păziţi de câini dresaţi să-i atace dacă se prăbuşeau la pământ sau dacă încercau să se odihnească. Mâncarea era foarte proastă, iar setea - chinuitoare. Cei închişi erau nevoiţi să bea apă din Dunăre, iar în timpul lucrului - din bălţile de pe teren. Prezenţa şobolanilor în gropile care ţineau loc de closet sau în depozitele de alimente a contribuit la declanşarea unor epidemii: febră tifoidă şi leptospiroza". Una dintre cele mai grele activităţi era considerată munca la orezărie când deţinuţii erau obligaţi să stea tot timpul în apă, încovoiaţi, pentru a plivi orezul. La Giurgeni au fost încarceraţi numai deţinuţi politici între anii 1960-1962 când comandantul penitenciarului era Alexandru Ioaniţescu. Maiorul a căpătat experienţă la penitenciarele de la Cluj ca locţiitor de comandant, la Aiud (1956-1958), pe aceeaşi funcţie şi apoi a fost mutat la Giurgeni. Prin mâna lui au trecut mii de deţinuţi şi chiar elita epocii. Torţionarul şi l-a amintit pe poetul Radu Gyr. La Giurgeni a devenit stăpân peste 1600 de deţinuţi politici. ,,Cum să nu le dau mâncare? Păi, dacă eu vă spun că arătau ca luptătorii! In societate nu se mânca carne, dar la unitate se dădea de cinci ori pe săptămână. Sigur, mai mult subproduse, căpăţâni, gheare, dar aveau în farfurie miros de carne. Odată, mi-a fost adus de la Jilava un lot. Erau prăpădiţi rău de tot. Bătuţi. Gălbejiţi. M-am dus la Lunca Dunării personal să-i primesc, venise un tren cu ei. M-am dus cu două camioane şi i-am încolonat cu gardă, să-i aducem la Giurgeni, era o distanţă de vreo 7-8 kilometri. Dom'le, erau atât de prăpădiţi, că o parte din ei au căzut pe drum. Apoi i-am scos la muncă şi unii au devenit nişte luptători, dom'le. Lucrau în soare. Aveau o forţă în ei!"relata în faţa ziariştilor torţionarul. Rezultatele muncii desfăşurate de ofiţerul Ioaniţescu la comanda penitenciarelor pe la care a trecut au rămas menţionate în arhive. Referatele Serviciului de Inspecţii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor scot la lumină portretul unui călău mulţumit de sine: conform documentelor, Ioaniţescu îi lovea ,,în special pe deţinuţii cunoscuţi ca elemente înrăit-duşmănoase, preocupaţi de a sabota munca sau de a-i instiga pe ceilalţi deţinuţi la nesupunere" 21. În urma unor reclamaţii ce vizau excesul de zel, Ioaniţescu este retrogradat din funcţie şi numit locţiitor al comandantului pentru pază şi regim la lagărul de la Periprava. După aproape 50 de ani de la acele momente, pensionarul Alexandru Ioaniţescu neagă acuzaţiile, pe care le consideră simple răzbunări ale unui alt ofiţer. ,, Vă spun sincer. Eu am fost sârguincios. Am muncit. M-am străduit. Acum sunt bătrân şi nu vreau decât să fiu lăsat în pace să-mi mănânc în linişte pensia". Încasează 2.500 de lei noi, adică de peste patru ori mai mult decât o pensie medie în România 22.

Despre torţionari de ieri care astăzi sunt cu pensii enorme

Considerat de deţinuţii care l-au cunoscut drept o ,,bestie ordinară", Ioaniţescu crede astăzi că în tinereţe şi-a făcut doar treaba pentru care lua chenzina. Devotamentul său s-a văzut, spre exemplu, la Aiud, unde, în timpul unei greve a foamei, a dat ordin ca deţinuţii să fie hrăniţi cu forţa: printr-un tub vârât pe gât, le-a fost turnată toată porţia de mâncare şi de apă. Într-un interviu acordat ziarului ,,România liberă" spunea: ,,Eram foarte sever, dar eram corect. Nu dur, sever. Aveam subalterni, dom'le... Ce însemna să umblu eu cu bâta printre ei? După legile de atunci, erau vinovaţi. Nu primeam neapărat ordine în scris să-i maltratăm pe deţinuţi, dar îţi cereau să aplici regimul la maximum. Să nu treci nimic cu vederea. Eu am lucrat după un principiu propriu. I-am separat: ţărani, muncitori, intelectuali şi militari. Pentru că intelectualii, ăştia mai deştepţi, îi cam exploatau pe ceilalţi. M-am purtat în aşa fel încât n-am ce să-mi reproşez“ relata mulţumit de el torţionarul. La fel ca şi el Gheorghe Crăciun, comandant de penitenciare, şeful Securităţii Braşov, considerat cel mai dur torţionar, s-a dus în mormânt cu mulţumirea că şi-a făcut doar datoria şi că foştii deţinuţi politic şi-au meritat soarta. Şi acesta a trăit la Cluj cu o pensie de zeci de milioane de lei vechi, iar nimeni nu l-a tras la răspundere pentru faptele sale 23.

Despre Omul care şi-a iertat călăul

Florea Dumitru a fost condamnat în anul 1959 la opt ani de închisoare pentru uneltire împotriva ordinii sociale când a fost pârât de învăţătorul satului că recita o poezie care critica regimul. Era ofiţer, iar la recurs a primit patru ani. Florea este trecut de 73 de ani şi trăieşte în localitatea Caracal, într-un apartament de două camere. Redă cu lux de amănunte, de parca le-ar fi trăit ieri, cifre, nume, locuri, feţe pe care le-a trăit în urmă cu cinci decenii. N-a uitat că numărul celulei în care a stat la Piteşti era 53, că un coleg deţinut era în clasa a XI-a şi locuia în Bucureşti, pe strada Şepcari nr. 2, etaj 2, apartament 2, că medicamentele de care avea nevoie un alt deţinut erau Carboxim şi Antideprin sau că porţia zilnică de pâine era de 250 de grame pentru cei care munceau, şi doar de 100 pentru cei bolnavi sau inapţi. Nici numele comandantului Coloniei de Munca Giurgeni, unde a stat patru luni, nu crede că i se va şterge vreodată din minte: ,,La Giurgeni era Ioaniţescu. Odată, a venit când ne scoteau la muncă, a luat o prăjină mare şi a început să dea în stânga şi-n dreapta. "Fir-aţi voi să fiţi, vă omor pe toţi! Nenorociţilor, voi care subminaţi economia ţării!"a povestit fostul deţinut politic 24. Dumitru Florea are o pensie de 1000 de lei şi o indemnizaţie de 800 de lei acordată foştilor deţinuţi politici. Precum Florea Dumitru, toţi foştii deţinuţi politic au vii în memorie toate faptele şi momentele grele prin care au trecut în temniţele şi lagărele comuniste. Majoritatea dintre ei şi-au iertat călăii şi nu cer decât să nu-i mai vadă în funcţii de conducere, dacă legea lustraţiei a rămas tot nevotată 25.

Despre Legea cultelor dictată de Stalin

În august 1948 este promulgată ,,Legea pentru regimul general al cultelor“ Aceasta separa şcoala de Biserică. Nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu mai putea deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general. De asemeni se aduc restricţii severe privind activitatea în mănăstiri. Nu mai erau priviţi în monahism, indiferent de vârstă, decât absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului. Ceilalţi erau primiţi numai la vârsta de 55 de ani bărbaţii şi 50 femeile. Au fost desfiinţate foarte multe mănăstiri. Iată câteva exemple ale evoluţiei fenomenului. În Arhiepiscopia Iaşilor, din 50 mănăstiri şi schituri nu a mai rămas nici una. Dacă în România anului 1958 mai erau consemnate 197 de mănăstiri şi schituri, în anul 1987 existau doar 103. În timp ce în anul 1951 se consemnează existenţa a 10.000 călugări, în anul 1963 numărul lor era de aproximativ 1000. Din perspectivă comunistă, monahismul românesc trebuia să întrupeze principiul apostolatului social 26. Călugării contemplativi au fost obligaţi să se transforme în muncitori pentru cauza noului regim social, în ciuda opoziţiei pe care au manifestat-o la începuturile regimului comunist“ (Vasilică Militaru, Biserica din temniţă, idem. p.34)

Despre Moscova care dicta totul

,,Trebuie remarcat faptul că tonul discursului acelor vremuri era dictat de la Moscova. După ce, în prima fază a revoluţiei bolşevice, au fost dărâmate bisericile şi mănăstirile din Rusia, decapitându-se toată ierarhia bisericească, Stalin va înţelege că este bine să se folosească de instituţia bisericească. În anul 1943, Stalin instalează în funcţia de patriarh al Bisericii ruse pe Serghie. Acesta va trasa de acum înainte politica bisericii în conformitate cu ideologia comunistă. Următorul patriarh, Alexei, va organiza la Moscova în anul 1948 o conferinţă eclesiastică, în cursul căreia a fost definită politica pe care aveau s-o urmeze noile democraţii populare. Aşa se explică faptul că, în primii ani ai regimului comunist, literatura ortodoxă română a preamărit biserica mamă a U.R.S.S“ (ibid. p.35) În noul context politic va fi instalat la Bucureşti noul patriarh Iustinian Marina care a colaborat cu statul comunist în vederea păstrării tezaurului spiritual 27.

Regimul sovietic, şi mai ales dimensiunea sa stalinistă, a fost atras de conceptul “ingineriei sociale”, iar această construcţie societală nu putea să nu interacţioneze cu discursul teologic tradiţional a cărui teză era “autocraţie, ortodoxie, narodnost”. Concentrarea puterii statele şi principiile partidului unic, caracteristice unei singure ideologii oficiale au configurat un puternic vector ateist şi laicizant în societatea şi mentalul colectiv ruse. Aceste direcţii de strategie politică intrau în coliziune cu opţiunile fundamentale ale ortodoxismului rus, care prin scrisul lui Vladimir Soloviov criticase “patriotismul bolşevic zoologic”. În schimb, Berdiaev a insistat pe originile populare creştine asupra comunitarismului socialist 28.

Trebuie să semnalăm că liderii sovietici nu au fost influenţaţi în raporturile cu religia (ca doctrină şi componentă instituţională) de ideea gramasciană a alianţei Partidului Comunist cu masele populare religioase3. În acest context, anticomunismul a devenit o bătălie religioasă de primă importanţă care a avut o mobilizare de masă în lumea catolică şi ortodoxă. Controlul U.R.S.S. asupra ţărilor estice şi persecuţiile religioase au condus la elaborarea de către Papa Pius al XI-lea a Enciclicii asupra comunismului, document care alături de scrisorile pastorale, directivele episcopilor şi buletinele oficiale ilustrează spiritul de cruciadă în lupta lui “Christos împotriva Diavolului şi a barbariei moscovite”. În acest sens într-un document papal din anul 1946, Suveranul Pontif a arătat etapele teroarei: “revoluţia, violenţa, suprimarea tuturor libertăţilor, lupta de clasă, dictatura”. Analiza papală evocă “gigantesca maşină colectivistă” potrivit căreia “paradisul lui Marx apare ca un trist şi ironic paradis, fără speranţă în care totul este supus logicii materialismului şi distrugerii tuturor religiilor [...] comunismul semnifică mizerie, sclavaj, regim poliţienesc, câmp de concentrare, moarte” 29.

Despre relaţia Stat-Biserică în spaţiul sovietic

Revenind la regimul sovietic şi politica sa ateocomunistă, trebuie să enumerăm câteva momente care au fost “copiate la indigo” de guvernele democrat-populare în perioada postbelică.

După Sinodul de la Karlovăţ din anul 1920 au fost excomunicaţi marii gânditori mistici, Berdiaev şi Bulgakov, patriarhul Tikhon a fost acuzat şi arestat în anul 1922, sute de preoţi ucişi sau mutilaţi, mănăstirile şi bisericile distruse sau închise, proprietăţile bisericeşti secularizate. Mitropolitul Serghei, succesorul lui Tikhon a realizat un compromis istoric “Declaraţia de Loialitate” care a normalizat relaţia Stat-Biserică, promiţându-se “credinţă Sovietelor şi recunoaşterea Rusiei Sovietice ca stat-mamă cetăţenesc”. Deşi persecuţiile religioase au continuat în anii '30, s-a constatat o resurecţie religioasă a intelectualilor din Rusia 30.

Înfrângerile militare din 1941-1942 l-au făcut pe Stalin să facă mari concesii Bisericii, Serghei a fost numit patriarh şi primit în vizită la Kremlin, transferându-se fostului periodic al Patriarhiei fondurile revistei “Bezbojnic” (“Ateul”). Emigraţia ortodoxă rusă de la Karlovac (Iugoslavia) condusă de mitropolitul Anton (Khropovitsky) a sprijinit politica lui Hitler de distrugere a “regimului iudeo-masonic al U.R.S.S.” 31.

Unii lideri ecleziaşti au revenit în Uniunea Sovietică şi au colaborat cu regimul comunist, cazul mitropolitului Serafim de la Paris fiind elocvent. Un aspect interesant este acela că Biserica Ortodoxă Rusă a invocat solidaritatea slavă pentru apărarea “rodinei” (patria-mamă) împotriva agresiunii hitleriste. Regimul stalinist a speculat afirmaţia lui Dostoievski: “a fi rus înseamnă a fi ortodox”, dar această resurgenţă religioasă era controlată de N.K.V.D. În acest sens, elita politică sovietică s-a folosit de unele per¬so¬nalităţi din emigraţia rusă de la Paris ca Alex. Kazem Bek (persan de origine), lider în anii '20 al organizaţiei “Tinerii Ruşi”, admirator al lui Stalin, “noul Bonaparte” şi revenit în U.R.S.S. ca secretar al Patriarhului la sfârşitul anilor '40. Pe ansamblu reacţiile emigraţiei au fost dure la adresa politicii religioase a regimului, unii reprezentanţi ca Ivan Solonevici scriind cărţi critice cum ar fi Rusia într-un lagăr de concentrare, unde arăta că “cel mai consistent fascism este în Rusia”. Represiunea stalinistă a atins şi armata de eli¬berare rusă condusă de Vlasov, după cum se ştie predat de Aliaţi la Praga sovieticilor (1945) 32.

După cum sublinia C. Andriev în lucrarea sa Vlasov and the Russian Movement Liberation. exponenţii dreptei ruse şi militarii aflaţi în Germania anilor 1941-1945 (atamanul Baidakalov, Teneserov, Poremski, de fapt lideri ai centrului berlinez al emigraţiei ruse - executaţi în anul 1949) afirmau: “religia va fi de o centrală importanţă în viitoarea ordine cu o poziţie dominantă a Bisericii Ortodoxe” 33.

Stalin a extins represiunea asupra cercurilor militare şi politice ale emigraţiei ruse din Germania, dar şi asupra iredentiştilor ucrainieni, dintre care mulţi erau greco-catolici. Un impact deosebit în Occident a avut reîntoarcerea prizonierilor italieni la Cremona (27 decembrie anul 1947); după acest moment, oameni de stânga ca C. Monteferrato au devenit din “rusofili, anticomunişti şi antibolşevici” 34.

Despre Unitatea specială, NKVD

În anul 1943 Stalin ordonă înfiinţarea unei unităţi speciale a N.K.V.D.care trebuia să identifice şi să urmărească pe toţi cei care ar fi colaborat cu germanii şi aliaţii lor. Unitatea numită ,,Smerş“ s-a constituit în România începând din anul 1944 şi a fost sprijinită de secretarul la Ministerul de Interne Teohari Georgescu pe numele real Baruh Tescovici. Numele românesc va fi ,,Brigada Mobilă“ şi avea următoarele misiuni: să convingă populaţia că întregul aparat de stat al ramurilor burgheze este vinovat de dezastrul ţării şi trebuia neutralizat, iar în anumite cazuri chiar lichidat; partidele istorice deveneau automat agenturi ale spionajului fascist şi imperialist şi trebuiau desfiinţate; unitatea trebuia să lichideze elita intelectuală, economico-financiară şi politică a ţării, care urma să fie înlocuită cu noile cadre formate la Moscova; să contribuie la crearea în România a unei societăţi de tip sovietic; să constituie nucleul din care se va organiza noul serviciu de informaţii al României şi poliţia politică internă. ,,Brigada Mobilă a fost organizată de şeful I.N.U. pentru România, generalul A. Saharovski. Pe plan intern unitatea a fost coordonată de generalul Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), dar la vedere, şeful ei era colonelul Boris Grunberg, care şi-a schimbat numele în Alexandru Nikolski şi va deveni general şi unul dintre cei mai temuţi şefi ai procesului de distrugere al elitei româneşti 35. Trebuie remarcată preocuparea acestor oameni de a-şi schimba numele, de a se româniza pentru a-şi ascunde mai bine identitatea lor reală. Operaţiunea de arestare a purtat numele de cod de ,,Gayaneh“, denumire dată de Stalin şi încredinţată generalului Gheorghe Pintilie. Ea a început printr-un raport al Ministerului de Interne în care erau analizate: problema legionară, organizaţiile subversive, Biserica, sectele religioase, partidele politice, elementele din fostul P.N.Ţ. şi care concluziona necesitatea declanşării arestărilor“ (ibid. p.37) În noaptea de 14 spre 15 mai 1948 sunt arestaţi 15.000 de membri şi presupuşi susţinători ai Mişcării Legionare iar din centrele universitare din Iaşi, Bucureşti şi Cluj au fost arestaţi 1000 de studenţi. În 20 mai au fost arestaţi 3000 de ofiţeri ai armatei române, 2000 de membri ai P.N.Ţ. şi P.N.L. 36...

Cu alte cuvinte, se observă că treptat noua putere instituie ca lege supremă – teroarea. Populaţia gulagului românesc sporeşte mereu pentru ca regimul să se simtă stăpân deplin. Reţeaua de penitenciare, spitale psihiatrice, lagăre de muncă şi gropi comune este înfiorător de densă şi ea vorbeşte despre cotele la care s-a desfăşurat represiunea comunistă, numărul celor ucişi şi încarceraţi ridicându-se în jurul a 2.000.000 de persoane. Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Piteşti, Canal, Balta Brăilei şi multe alte locuri ale suferinţei româneşti, la care se adaugă închisorile de femei Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni constituie o geografie care pe de-o parte arată dimensiunile pe care crima comunistă le-a avut în spaţiul românesc, iar pe de altă parte vorbeşte de disperarea cu care naţiunea română născută creştină s-a împotrivit unui regim ateu şi alogen. În luna mai anul 1946 lotul Antonescu este judecat şi sunt efectuate execuţiile, iar după această dată încep să fie descoperite şi trâmbiţate în presă o serie întreagă de „comploturi” în care protagoniştii sunt nume marcante ale scenei politice. Din luna martie anul 1947 se declanşează o serie de arestări între membrii PNŢ şi PNL, efectuate în manieră stalinistă, adică în timpul nopţii, fără mandat de arestare, fără ca celui arestat să i se comunice motivul 37.

Aşadar, în vara anului 1947 are loc operaţiunea Tămădău, când conducerea PNŢ este arestată cu excepţia lui Iuliu Maniu, care va fi arestat şi el a doua zi, după acest eveniment. Arestările erau precedate în presă de articole atât de incitante şi violente încât oricine îşi dădea seama că procesele celor arestaţi erau deja consumate înainte chiar de a începe. Poziţia puterii fusese exprimată şi acesta era singurul criteriu de judecată în România acelei vremi. Pe de altă parte aceeaşi putere opera o serie de rupturi în sânul celorlalte formaţiuni politice, încercând atomizarea lor şi folosindu-se pentru aceasta de oportunismul unora dintre membrii acestor partide, luând astfel naştere o serie de formaţiuni minuscule ce puteau fi foarte uşor controlate de PCR şi cu care acesta se coaliza conştient fiind că anihilarea lor va fi mult mai lesnicioasă. Printr-o tactică similară sunt înlăturaţi liderii PNL şi PSDI (Titel Petrescu), apoi „partenerii de drum” precum PNL-Tătărescu. Liderii politici vor fi concentraţi la penitenciarul Sighet şi supuşi unui regim de izolare şi înfometare care viza exterminarea lor. Nu mai au nume proprii, ei devin simple numere şi acelea dictate de la centru. Aici se vor stinge rând pe rând nume marcante pentru politica şi cultura noastră 38. Iuliu Maniu, omul politic recunoscut de occident ca o personalitate diplomatică de o probitate morală incontestabilă sfârşeşte neştiut de nimeni în condiţii de mizerie inimaginabile, într-o celulă din Sighet, mâncat de viermi şi singurătate. PCR-ul nu-şi va uita adversarii săi ideologici cei mai acerbi, legionarii. Arestările operate în sânul Gărzii de Fier sunt de ordinul miilor iar anchetele la care sunt supuşi cunosc o duritate extremă. Fascist devine sinonim absolut cu legionar, iar legionar este o etichetă într-atât de stigmatizantă încât cel catalogat astfel nu şi-o va putea şterge niciodată. Partidul era necruţător nu doar cu adversarii declaraţi dar chiar cu proprii membri. Procesul şi execuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu sunt un exemplu edificator în acest sens. S-a constatat că regimurile comuniste, în genere nu agreează prea mult intelectualii şi de cele mai multe ori când ei se rătăcesc prin eşaloanele de conducere sunt înlăturaţi. Acesta a fost cazul şi lui Lucreţiu Pătrăşcanu, procesul lui fiind unul desfăşurat după reţeta stalinistă, cu acuzaţii fantasmagorice de trădare şi complot. Fără milă sau remuşcări puterea comunistă îşi jertfea proprii fii, modelul era acelaşi cu cel sovietic, unde cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Stalin şi cei mai cunoscuţi doctrinari ai partidului căzuseră rând pe rând 39.

Teama, frica de intelectualitate se va manifesta şi prin metamorfozarea nefericită a uneia dintre principalele instituţii de cultură româneşti, Academia, se produc epurări masive între membrii ei şi mulţi dintre ei ajung în întunecatul Sighet. Ziarişti, academicieni, poeţi, oameni de ştiinţă, în măsura în care nu au înţeles să încheie pact cu puterea politică criminală, au intrat în moara represiunii, plătind cu viaţa sau cu anii tinereţii lor verticalitatea morală pe care şi-au impus-o. Dealtfel intelectualitatea a rămas de la început şi până în ultimele zile ale regimului comunist partea societăţii care nu a încetat să ridice glasuri protestatare, uneori mai vehemente altădată mai firave, dar niciodată nu a existat docilitate absolută şi de aici poate şi încrâncenarea şi neîncrederea pe care liderii comunişti au manifestat-o mereu faţă de această categorie socială 40.

Pentru a reuşi să implice în procese politice de trădare naţională pe toţi participanţii la guvernările anterioare se vor constitui loturi de inculpaţi care adesea nici nu se cunoşteau între ei şi se brodează scenarii lipsite de sens din care probabil că nici măcar judecătorii nu înţelegeau mare lucru. Noua instituţie a acuzatorilor publici, preluată după patent sovietic, îşi făcea din plin datoria, acuzările curgeau vertiginos şi în loc de fapte concrete sălile tribunalelor poporului răsunau de acuze precum „vampiri care au supt sângele celor mai buni fii ai poporului”. Astfel ajung în închisoare personalităţi ştiinţifice şi economice care erau simpli tehnicieni ce încercaseră într-o perioadă cruntă ca cel de al II-lea Război mondial să nu lase ţara în colaps economic. Ei nu aveau apartenenţă politică însă PCR-ul considera trădător pe oricine se situa în afara lui. Astfel elitele din toate domeniile vor fi nu doar înlăturate ci pur şi simplu suprimate. Nici armata nu este cruţată, criteriul politic funcţionează şi în acest caz. Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, venite cu tancurile sovietice vor constitui nucleul armatei RPR, vechea armată a României fiind distrusă, generali şi strategi de marcă putrezind în beciurile închisorilor comuniste. Pentru reformarea armatei, ca şi în celelalte sectoare, vor fi trimişi consilieri sovietici care, nu de puţine ori vor intra în conflict cu ofiţerii români. Epurările efectuate în armată, urmate adesea de arestări produc degringoladă şi în acest sector care îşi demonstrase eficienţa pe parcursul războiului 41.

În 19 august anul 1948 comuniştii infiltraţi în Serviciul Special de Informaţii care se afla sub conducerea lui Gheorghe Pintilie şi Emil Bodnăraş au arestat aproximativ 1000 de ofiţeri S.S.I. La 1 decembrie este desfiinţată Biserica greco-catolică şi este arestată ierarhia ei. Arestările se făceau inopinat şi prin mijloace diverse. Părintele Iustin Pârvu povesteşte cum a fost ridicat în noaptea de 14 spre 15 mai din camera sa de preot slujitor la Seminarul din Roman şi transportat cu o dubă neagră. Părintele Zosim Oancea a fost arestat în noaptea de 7 spre 8 iulie din gara Copşa Mică iar în data de 10 iunie Părintele Arsenie Boca dădea declaraţii la Securitate. Motivele arestărilor erau multiple: Părintele Zosim Oancea era învinuit pentru ajutorarea unor familii de creştini deja arestaţi, folosind banii din editarea unui calendar creştin-ortodox. Părintele Iustin Pârvu a fost acuzat că se afla înscris pe o listă de donatori şi susţinători ai celor aflaţi în închisoare. Preotul Gheorghe Chiriac, doctor în teologie şi filosofie, a fost pus sub acuzare pentru că a participat cu o sumă de bani la ajutorarea unui proaspăt ieşit din închisoare. Liviu Munteanu, protopop de Bistriţa şi rector al Institutului Teologic din Cluj a fost pus sub învinuire pentru ascultarea făcută faţă de episcopul de Cluj care l-a îndemnat să emită o circulară ce îndemna preoţii la catehizarea credincioşilor interzisă de Legea Cultelor. Părintele Arsenie Boca a fost arestat pentru că i-a ajutat cu alimente pe refugiaţii din munţi şi pe cei paraşutaţi care veneau din Germania să ajute rezistenţa românească. Părintele Ioan Iovan, ucenic al părintelui Arsenie Boca, a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea. El a fost duhovnicul maicilor de la mănăstirea Vladimireşti şi unul dintre cei mai insultaţi şi calomniaţi preoţi români 42.

Câteva concluzii şi încheierea

Aşadar, fiind incapabil de creaţie, comunismul a distrus fără să poată pune nimic în schimb şi, în urma acestei constatări a cărei concreteţe este incontestabilă, se impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau ideologic, să-l privim şi din perspectivă teologică. „Antispiritul comunist” de care pomeneşte părintele André Scrima este în fond acel suflu demonic care îl străbate în toate cotloanele sale. Proteic şi insidios, comunismul îşi păstrează constanta demonică în toate împrejurările. Ca neam şi persoane care am trecut prin experienţa comunistă, ni se impune ca datorie morală analiza şi înţelegerea acestei experienţe la dimensiunea de experienţă mistică ce ne-a pus în ecuaţie relaţia cu Dumnezeu şi ne-a demonstrat că, într-un mod criptic, dar constant, veşnicia irumpe în timpul istoric 43.

Din punct de vedere creştin, singurul răspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertăţii, a spiritualităţii, a existenţei lui Dumnezeu şi, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul creştin aplică faptelor, sistemelor şi ideilor o grilă de lectură creştină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit să pervertească totul. Asemeni lui Satan, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimuţărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber şi îi cere supunere din iubire liber consimţită, comunismul, ca şi demonul îl vrea pe om sclav supus, uşor de manipulat, cu libertatea anulată şi voinţa pervertită. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinţă a încercării de a-ţi păstra umanitatea 44.

În cadrul celor intraţi în temniţele comuniste, în funcţie de modul în care se raportau la trăirea creştină, se disting mai multe categorii, astfel:

- cei care aveau o trăire creştină intensă şi înainte de a intra în detenţie,

- cei care, deşi aveau o educaţie creştină, nu erau nişte trăitori autentici, creştinismul lor reducându-se la un anume formalism, însă, în închisoare, ei vor descoperi valoarea trăirii creştine şi vor intra pe via mistica la fel de intens ca şi cei din prima categorie;

- mult mai reduşi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare în totală necunoştinţă sau chiar în opoziţie cu creştinismul, dar, întâlnind în temniţă pe cei care îl practicau, sesizând seninătatea şi împăcarea cu care îşi petreceau detenţia, au început şi ei să practice rugăciunea şi celelalte fapte creştine posibile într-un asemenea spaţiu;

- au existat, desigur, şi deţinuţi care nu au avut o autentică trăire creştină, dintre aceştia administraţia închisorilor îşi racola informatorii. Tot din rândul celor necredincioşi au fost cei care s-au sinucis sau au ieşit din închisoare socotindu-se învinşi şi dorindu-şi răzbunarea. Dar această categorie a victimelor a fost foarte redusă numeric şi foarte puţini au supravieţuit detenţiei, căci lipsa de speranţă şi sentimentul zădărniciei, la care se adăugau condiţiile de gulag, i-a descompus trupeşte şi sufleteşte 45.

Deci, cei mai mulţi au intrat în detenţie având o educaţie moral creştină, unii o trăiau mai intens, alţii mai puţin, dar în momentul în care au devenit conştienţi că toate punţile cu exteriorul le sunt tăiate, ei au evadat în transcendent. Şi, în ciuda ostracizării extreme la care erau supuşi, şi-au câştigat libertatea şi fericirea, realizând ceea ce părea imposibil - izbânda în faţa comunismului.

Parcurgând numeroase mărturisiri ale experienţelor carcerale, fie prin intermediul memorialisticii de detenţie, fie redate nemijlocit de protagonişti, în interviurile realizate, se constată că trăirea religioasă şi fenomenul creştin a cunoscut o manifestare plenară. Este neîndoielnic că spaţiul ostracizant al temniţei devine prilej de adâncire spirituală, într-o aşa măsură încât se poate afirma, că trăirea creştină în temniţele comuniste a fost un fenomen de masă 46.

În altă ordine de idei, de pildă, în cadrul celor intraţi în temniţele comuniste, în funcţie de modul în care se raportau la trăirea creştină, se disting mai multe categorii, astfel: cei care aveau o trăire creştină intensă şi înainte de a intra în detenţie, cei care, deşi aveau o educaţie creştină, nu erau nişte trăitori autentici, creştinismul lor reducându-se la un anume formalism, însă, în închisoare, ei vor descoperi valoarea trăirii creştine şi vor intra pe via mistica la fel de intens ca şi cei din prima categorie; mult mai reduşi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare în totală necunoştinţă sau chiar în opoziţie cu creştinismul, dar, întâlnind în temniţă pe cei care îl practicau, sesizând seninătatea şi împăcarea cu care îşi petreceau detenţia, au început şi ei să practice rugăciunea şi celelalte fapte creştine posibile într-un asemenea spaţiu; au existat, desigur, şi deţinuţi care nu au avut o autentică trăire creştină, dintre aceştia administraţia închisorilor îşi racola informatorii. Tot din rândul celor necredincioşi au fost cei care s-au sinucis sau au ieşit din închisoare socotindu-se învinşi şi dorindu-şi răzbunarea. Dar această categorie a victimelor a fost foarte redusă numeric şi foarte puţini au supravieţuit detenţiei, căci lipsa de speranţă şi sentimentul zădărniciei, la care se adăugau condiţiile de gulag, i-a descompus trupeşte şi sufleteşte 48.

Aşadar, cei mai mulţi au intrat în detenţie având o educaţie moral creştină, unii o trăiau mai intens, alţii mai puţin, dar în momentul în care au devenit conştienţi că toate punţile cu exteriorul le sunt tăiate, ei au evadat în transcendent. Şi, în ciuda ostracizării extreme la care erau supuşi, şi-au câştigat libertatea şi fericirea, realizând ceea ce părea imposibil - izbânda în faţa comunismului. Între altele, parcurgând numeroase mărturisiri ale experienţelor carcerale, fie prin intermediul memorialisticii de detenţie, fie redate nemijlocit de protagonişti, în interviurile realizate, se constată că trăirea religioasă şi fenomenul creştin a cunoscut o manifestare plenară. Este neîndoielnic că spaţiul ostracizant al temniţei devine prilej de adâncire spirituală, într-o aşa măsură încât se poate afirma, că trăirea creştină în temniţele comuniste a fost un fenomen de masă 49.

Altfel spus, în urma materialului consultat, a rezultat că, în pofida tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a făcut, de înăbuşire a credinţei şi de descompunere interioară a persoanei umane, deţinuţii din închisorile comuniste au reuşit să trăiască o viaţă în Iisus Hristos în toată plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv şi retrospectiv printre oameni şi fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luată în stăpânire prin minciună şi violenţă, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectivă moral-creştină asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificaţii mistice şi morale. Confruntarea omenirii, a României şi a fiecăruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consumă exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o luptă între Bine şi Rău. Noi, cei de azi, suntem datori s-o înţelegem, să ne-o asumăm şi să conştientizăm care sunt soluţiile salvatoare; considerăm aceasta ca un act moral, atât faţă de propria conştiinţă cât şi faţă de memoria celor ce s-au jertfit în această luptă şi, mai ales, faţă de generaţiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaţie morală (s.n.), intelectuală, politică, socială. Statul român, democrat şi pluralist, poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaşterea acestor pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generaţii care au dreptul să ştie în ce lume au trăit părinţii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astăzi, aici şi acum ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar.” 50.

(http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p. 448.) Azi, când se întrevede riscul unui cult al corporalităţii hedoniste, când societatea nu mai este nici socialistă, nici comunistă, ci consumistă, mărturisitorii temniţei comuniste ne pot fi călăuze spre esenţe. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare şi crimă, ci prin plăcerea senzuală, insidioasă şi la fel de (dacă nu şi mai) destructivă pentru spirit 51.

Aşadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimensiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste trebuie să funcţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoaşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane…

Note bibliografice:

1 Conform unei note informative din 15 aprilie 1960 iată ce spunea arhiereul, pensionat de comunişti, Pavel Şarpe (prorectorul Centrului de îndrumări misionare Curtea de Argeş) într-o discuţie cu informatorul: „…conducerea ţării se dă urât la preoţi. Ei sunt arestaţi fără motive, şi anume sunt arestaţi cei mai buni predicatori, slujitori, cei mai morali oameni, pe motiv că sunt: chiaburi, mistici, <<foşti legionari>>, că au camuflat aur, arme etc. şi câte alte asemenea motive (…)” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 709, vol. II, f. 93).

2 Vezi declaraţia din [1949-1950], dată de informatorul „Salcâm” despre părerea episcopului locotenent al Dunării de Jos: „ (…) Episcopul Antim Nica, ne propovăduieşte că regimul[l] de astăzi este trecător, credinţa va învinge, comuniştii sunt trădătorii ţării, noi preoţii să fim la datorie. Anglo-americanii ne vor salva de haosul comunist” (Ibidem, dos. nr. 701, vol. II, f. 329, 346) sau, la predarea patrimoniului fostei episcopii de Huşi, desfiinţată de puterea comunistă, la 28 februarie 1949, episcopul Grigorie Leu era de părere că: „până după Paşti se vor produce schimbări în ţară şi străinătate, care poate nu va mai fi nevoie de a preda inventarul” (Ibidem, f. 171).

3 A.M.J., fond penal, dos. 113.668, vol. VI, f. 416-416v (Declaraţie a lui Sandu Tudor, aflat în puşcărie şi luată de un informator, din data de 3 iulie 1958).

4 Apud N. Hurjui, Episcopul Grigorie Leu. Omul şi fapta (teză de doctorat susţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucureşti), Bucureşti, 1999, p. 249.

5 După aplicarea decretului din 4 august 1948 care privea laicizarea învăţământului românesc, reacţiile nu au întârziat să apară. Astfel, Grigorie Leu, episcopul de Huşi, a ţinut în judeţul Fălciu (astăzi în jud. Vaslui) o şedinţă regională cu preoţii din patru judeţe şi le-au spus că, dacă în şcoli s-au suspendat orele de religie, acestea să fie predate de preoţi în biserică. Li s-a cerut preoţilor să meargă din casă în casă şi să ceară părinţilor copiilor de până la 18 ani să-şi lase copiii la biserică pentru a primi învăţătura bisericească (L. Grigorescu, Politica de laicizare a slujitorilor Bisericii şi a credincioşilor, în Analele Sighet, vol. VII, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p. 103); acelaşi episcop a înfruntat ordinele partidului de detronare a sa şi desfiinţare a scaunului de Huşi, pentru ca în cele din urmă să se resemneze cu inevitabila aplicare a voinţei comuniste, în speranţa unei căderi apropiate a sistemului (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. II, f. 171; Magazin Istoric, an

XXVIII, nr. 7, iulie 1994); se pare că acest ierarh a fost otrăvit cu arsenic, murind astfel la 1 martie 1949, potrivit analizelor preliminare efectuate de medicul Valentina Leu la data de 2 martie 1949 (apud N. Hurjui, Op. cit., p. 288-293).

6 Ibidem, propus în şedinţa sinodului permanent al B.O.R. din 26 mai 1946, alături de P.S. Lucian Triteanul al Romanului şi P.S. Cosma Petrovici.

7 „Eşti legionar pentru că eşti teolog şi fiind teolog eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar”, astfel i se spunea profesorului Teodor M. Popescu, de la Facultatea de Teologie, în timpul anchetei, deşi nu era preot, şi mai ales că avusese o poziţie antilegionară clară în perioada interbelică şi după (Bibl. Sf. Sinod, ms. nr. 116, Ing. Vasile M. Popescu, Teodor M. Popescu, patriot, teolog, istoric, profesor şi pedagog. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1984, f. 228). În penitenciarul Aiud acesta avea să fie considerat tot legionar, deşi la proces nu i se găsise această vină (A.M.J., fond penal, dos. nr. 39.238, vol. I, f. 9v-10v; vol. III, f. 1-1v).

8 După denunţarea concordatului cu Vaticanul, de către statul român (17 iulie 1948), preluarea şcolilor catolice de către stat şi reducerea scaunelor episcopale de la 6 la 2 (18 septembrie 1948), Vaticanul a protestat faţă de atitudinea luată de conducerea R.P.R. în privinţa Bisericii romano-catolice. Ca atare în şedinţele secretariatului C.C. al P.M.R. (după 20 octombrie 1948) s-a luat în discuţie problema catolică, punându-se în vedere chiar ruperea relaţiilor diplomatice. Astfel, Ana Pauker propunea ca : ”să găsim elementele pentru a rupe relaţiile cu Papa pe baza unor infracţiuni de drept comun pe care popii catolici le săvârşesc – trafic de valută” (L. Grigorescu, Op. cit., p. 105-109), precizându-se că agentura romano-catolică este folosită de cercurile imperialiste anglo-americane, iar ca măsuri, printre altele, s-au propus: „crearea unei mişcări opoziţioniste în sânul Bisericii catolice; izolarea vârfurilor catolicismului duşmănos regimului nostru prin demascarea imoralităţii lor, a infracţiunilor de drept comun săvârşite şi a legăturilor trădătoare existente cu cercurile imperialiste străine care îi susţin moral şi material” (Ibidem). În şedinţa secretariatului C.C. al P.M.R. din 20 octombrie 1948 s-a răspuns Vaticanului în termeni foarte duri acuzându-l că este agentură a imperialismului anglo-american care doreşte să provoace statul şi poporul român (Ibidem); aceeaşi acuzaţie este surprinsă şi în corespondenţa dintre diplomatul francez Wladimir d`Ormesson, fost ambasador la Vatican şi cardinalul Eugene Tisserant, secretar al Congregaţiei Bisericii Orientale, întreţinută între 1946-1956 (S. Guinle-Lorinet, Bisericile din România în anii cincizeci, văzute de Vatican, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 34 (1/2001), p. 62-69); relevant este cazul lui Ioan Scheffler, episcop romano-catolic de Satu-Mare, care în 1952, împreună cu alţi preoţi, era acuzat de „activitate de spionaj desfăşurată în favoarea Vaticanului” (A.M.J., fond penal, dos. nr. 18.340, vol. III, f. 368-372).

9 C. Aioanei, F. Moraru, Biserica Ortodoxă Română în luptă cu „diavolul roşu”, în Altarul Banatului, 2001, nr. 1-3, p. 89-99; Cr. Vasile, Autorităţile comuniste şi problema mănăstirilor ortodoxe în anii `50, în Analele Sighet. Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului, vol. VIII, Bucureşti, Fundaţia Academică Civică, 2000, p. 179-189; este vorba de un referat din 6 octombrie 1958, semnat de Al. Drăghici, în care se vorbeşte de „tolerarea pe mai departe a numărului mare de elemente legionare şi reacţionare în mănăstiri, cât şi menţinerea numărului mare de mănăstiri unde numărul de călugări se înmulţeşte încontinuu cu elemente îndoctrinate cu idei contrarevoluţionare, [şi care] prezintă un pericol social” şi, în consecinţă, propunea ca: „elementele legionare şi elementele care au avut funcţiuni în aparatul de stat burghezo-moşieresc”, care sunt călugări în mănăstiri, episcopii, mitropolii şi patriarhie, să fie scoşi din monahism, să li se interzică portul hainei călugăreşti şi să nu li se mai permită întoarcerea la mănăstiri; desfiinţarea seminariilor monahale şi interzicerea de către călugări şi călugăriţe a frecventării cursurilor la Institutul Teologic; pe viitor, intrarea

în monahism să se facă numai cu avizul împuterniciţilor regionali pentru culte; interzicerea cu desăvârşire ca pe viitor, să se înfiinţeze mănăstiri sau schituri; numărul de mănăstiri fiind prea mare, să fie redus la jumătate; interzicerea elementelor tinere în mănăstiri, fixându-se limita de vârstă de la 50 de ani în sus.

10 Ibidem Apud S. Antohi, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Bucureşti, 1991, p. 165.

11 Ibidem.

12 De remarcat este directiva referitoare la problema religioasă din „Directivele de bază ale N.K.V.D.”, din 2 iunie 1947, pentru ţările din orbita sovietică. Astfel directiva nr. 34 spunea: „Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. Este necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi cel al ceremoniilor de înmormântare” (în Memoria, revista gândirii arestate, nr.8, p.80); după cum se observă nu se vorbeşte de desfiinţarea Bisericii, ci de folosirea ei în scopurile urmărite de sistemul comunist şi aceasta după experienţa sovietică (desfiinţarea Bisericii ruse şi reînfiinţarea ei în anul 1943).

13 Justinian, Patriarhul României, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri pentru cler, Bucureşti, vol. I, 1948, p. 18; vol. IV, 1952, p.56; vol. VII, 1962, p. 77; vol. X, , 1971, p. 82 -84.

14 A.M.J., fond penal, dos. nr. 113668, vol. II, f. 217.

15 Ibidem, vol. I, f. 101-106, proces verbal de interogatoriu din 12 martie 1958, luat lui Alexandru Făgeţeanu; vezi şi declaraţia din 1 iulie 1958 despre Sandu Tudor, dată de un informator în puşcărie (Ibidem, vol. VI, f. 423-426).

16 Roman Braga în Procesul Verbal de interogatoriu din 27.07.1958, declară: ”Activitatea dusă de mine în perioada anilor 1953-1958 este într-adevăr ostilă regimului actual, însă nu i-am dat o formă legionară, ci spirituală, adică antimaterialistă, urmărind prin ea în schimb acelaşi scop, adică îndepărtarea a cât mai multe elemente şi în special din rândul tineretului studios, de regimul actual şi gruparea lor în mănăstiri. Această activitate spirituală am dus-o cu scopul intenţionat duşmănos la adresa regimului actual, activitate care a constat în următoarele: Am păstrat în biblioteca mea cărţi cu conţinut duşmănos regimului actual cum ar fi de exemplu Destinul omenirii de autorul P. P. Negulescu şi altele, pe care am neglijat intenţionat să le îndepărtez, deoarece după concepţia mea anticomunistă, le-am considerate de <<valoare>>. Am scris note, rezumat şi comentarii antimaterialiste cu privire la ideologia marxistă şi alte teme… În perioada anilor 1953-1958 în mod consecutiv şi cu scop duşmănos regimului democrat, am făcut educaţie anticomunistă în rândul tineretului şi în special a celui studios, deoarece speram ca astfel reuşind să-i rup de regim şi de concepţiile sale şi apropiindu-i de mănăstire, aceştia nu vor mai contribui cunimic la menţinerea şi consolidarea acestui regim, fapt ce putea să uşureze prăbuşirea sa (…); am participat la meditaţiile ţinute în anul 1957, vara, de către stareţul schitului Sandu Tudor, de la mănăstirea Rarău (Roman Braga şi Sandu Tudor au făcut educaţie antimaterialistă studenţilor Gheorghe Văsâi, Rădulescu Nicolae şi Şerban Mironescu)” (A.M.J., fond penal, dos. 113.668, vol. I, f. 278); Roman Braga fusese condamnat în anul 1949 conform sentinţei nr. 210 la 5 ani temniţă grea şi trei ani degradare civică (Ibidem, f.261) pentru acuzaţia că ar fi făcut parte dintr-un cuib legionar din cadrul Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Din sentinţă rezultă că s-a înscris în Mişcarea Legionară în anul 1946, iar activitatea sa „subversivă” a constat în strângerea de ajutoare pentru legionarii închişi şi diferite acţiuni de protest la adresa acţiunilor comuniste (redactarea de manifeste contra sărbătoririi zilei de 1 mai în sâmbăta Paştelui). A fost eliberat din închisoare în anul 1953 şi rearestat pentru activitatea în „Rugul Aprins”; despre iniţiativa edificării mai multor centre de rezistenţă spirituală, de ordin monahal, de către Sandu Tudor vezi în procesele verbale de interogatoriu din 30 iunie şi 19 iulie 1958 luate lui Roman Braga (Ibidem, f. 286-287v; 295-296v).

17 În ceea ce priveşte mănăstirile, în toate documentele studiate se relevă preocuparea Securităţii de a controla activitatea acestora, fiind considerate unele din cele mai puternice centre de rezistenţă anticomuniste, prin prestigiul lor spiritual şi prin ajutorul care-l ofereau luptătorilor din munţi. În adresa Direcţiei a III-a, informaţii interne, către Direcţia a VIII-a, anchete penale, din data de 23 iunie 1958, se cere să se scoată de la anchetaţi activitatea contrarevoluţionară de la mănăstirile Cernica, Vâforâta şi Tismana şi rolurile jucate de Athanasie Glatcovschi, stareţul mănăstirii Cernica, de vicarul patriarhal Antim Nica şi de Bartolomeu Anania (Ibidem, vol. VIII, f. 191). Cazul Rugul Aprins şi alte anchete ale Securităţii a convins puterea comunistă să ia măsuri dure împotriva mănăstirilor, concretizate prin decretul nr. 410 din anul 1959.

18 Vezi nota informativă din 27 octombrie 1951 unde se vorbeşte despre numărul imens de credincioşi veniţi pentru a se închina la moaştele Sf. Dimitrie Basarabov, în zilele de 26-27 octombrie, la catedrala patriarhală (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. III, f, 21).

19 Vezi adresa Direcţiei a III-a din M.A.I. către Direcţia regională M.A.I. Ploieşti din data de 18 martie 1958, prin care se cereau informaţii despre legăturile lui Antim Nica, episcop vicar patriarhal, Bartolomeu Anania bibliotecar al Patriarhiei şi „alte elemente legionare din cadrul Patriarhiei” (se menţionează şi numele lui Nicolae Popoviciu, fost episcop de Oradea, pensionat în anul 1950 la mănăstirea Cheia) cu monahii arestaţi la mănăstirea Vâforâta (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 175-176), relaţii care ni se confirmă şi din alte note informative din această perioadă.

20 A.M.J., fond penal, dos. nr. 38.408, vol. III, f. 147-168 (Sentinţa nr. 347 din 14 martie 1959, dată de Tribunalul Militar Regiunea a 3-a, Cluj).

21 Într-o notă informativă din 30 iunie 1961 vorbindu-se de numărul mare al călugărilor de la Antim (se hotărâse transformarea mănăstirii în parohie) se aminteşte şi de un călugăr, eliberat din închisoare: ” (…) a mai făcut acolo (patriarhul - n.n.) şi un diacon, om de treabă, dar indezirabil – pe unul Mărăcine. Acesta fusese osândit la mulţi ani de puşcărie, apoi a studiat teologia şi patriarhul l–a găsit bun să–l facă diacon în Bucureşti şi încă voia să–l pună la catedrală. Toţi au fost surprinşi că pe un om atât de vulnerabil îl ia patriarhul în braţe cu aşa elan. Ba vroia să–l facă şi bibliotecar şi secretar la <<palat>>, în locul lui [Bartolomeu] Anania şi a lui [Andrei] Scrima” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 274-277).

22 În lunile octombrie–noiembrie anul 1947 îi cunoaşte pe Radu Ciuceanu şi Vlad Drăgoescu intrând astfel în legătură cu Mişcarea Naţională de Rezistenţă care activa în Oltenia. Rolul stareţului de la Tismana, după întâlnirea cu Nelu Pârvulescu (iunie 1948), era de a găzdui şi de a asigura hrană tuturor celor care se prezentau la mănăstire cu parola „R 325”. Punctul de sprijin de la Tismana trebuia să asigure, pentru cei din rezistenţă, şi instalarea unui post de radio emisie–recepţie care să facă legătura cu anglo – americanii, însă nu s–a mai realizat (A.C.N.S.A.S., fond penal, dos. nr. 4, vol. IV, f. 20-22, 164).

23 Ion Paragină, în memoriile sale, Frânturi din viaţa unui partizan (aceste memorii se află la redacţia revistei Scara din Bucureşti şi le-am consultat prin bunăvoinţa d-lui I. Corduneanu), la f. 15, spune: „Tot în vara aceea (anul 1948), am stabilit două puncte, prin care puteam fi aprovizionaţi cu alimente: schitul Muşunoaiele şi schitul Brazi, respectiv prin stareţul Evghenie Hulea şi stareţul Teodosie Filimon”; vezi şi A.C.N.S.A.S., fond penal, dos. nr. 17, vol. VII, f. 127-133; 242-248; M. Timaru, Lupta de rezistenţă anticomunistă în munţii Vrancei, în Analele Sighet, vol. II, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1995, p. 330-333.

24 C. Voicescu, Oameni ai bisericii în rezistenţa anticomunistă din munţii şi codrii României, în Analele Sighet, vol. II, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1995, p. 279-294.

25 C. Aioanei, Cr. Troncotă, Contra „armatei negre a călugărilor şi călugăriţelor”, în Magazin Istoric, an XXX, 1(346), 1996, p. 3.

26 Proces verbal de interogatoriu din 21 iunie 1958, luat lui Alexandru (Adrian) Făgeţeanu (A.M.J., fond penal, dos. nr. 113.668, vol. I, f. 115-116v).

27 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 212.

28 Ibidem, f. 73.

29 B.O.R. a reintrat în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor în 1961 la conferinţa de la New Delhi (detalii despre deschiderea B.O.R. faţă de acest organism internaţional în Biserica Ortodoxă Română, LXXX(1962), 11-12, p. 1072-1100; 1110-1150). Cu aceeaşi ocazie au intrat şi alte Biserici Ortodoxe din spaţiul comunist în frunte cu Biserica Ortodoxă Rusă. Acest fapt marca o schimbare de optică a politicii externe sovietice care s-a folosit de organisme internaţionale precum O.N.U., U.N.I.C.E.F. sau acest Consiliu cu un dublu scop: cel de a găsi terţe locuri de dialog cu puterile occidentale pentru a aplana conflictele dintre cele două blocuri politico-militare şi de a convinge ţările lumii a treia şi pe pacifiştii din ţările capitaliste de dorinţa de pace a U.R.S.S.. Motivul oficial pentru care B.O.R. s-a înscris în acest Consiliu erau: crearea unei atmosfere favorabile sistemului socialist, antrenarea şi altor Biserici în lupta pentru pace, pentru lichidarea robiei colonialiste şi nu în ultimul rând făcea cunoscută B.O.R. (supra n. 27, Ibidem, f. 110). În acelaşi timp această apropiere a însemnat o gură de oxigen pentru B.O.R. care a folosit-o ca o cale de împiedicare a abuzurilor puterii comuniste. Tot Justinian Marina recomanda ca la întrunirile religioase internaţionale să se discute subiecte strict religioase, fără să se abordeze nici o problemă politică, deoarece s-ar face politică la o întrunire religioasă, lucru contrar dogmelor religioase (Ibidem, f. 112).

30 A.M.J., fond penal, dos. nr. 24.541, vol. XII, f. 265-266.

31 Ibidem, vol. VIII, f. 213; Securitatea a interpretat plecarea lui Visarion Puiu ca o fugă pentru a se pune în „slujba hitlerismului” (vezi Ibidem, vol. XII, f. 266).

32 Ibidem, vol. VIII, f. 147.

33 Ibidem, vol. XII, f, 205-212.

34 Ibidem, f. 235-236.

35 Biblioteca Sf. Sinod al B.O.R., ms. III 116, Ing. Vasile M. Popescu, Teodor M. Popescu, patriot, teolog, istoric, profesor şi pedagog. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1984, f. 80-81 (autorul acestei lucrări este fratele profesorului şi a fost făcută din însemnările acestuia, după ce a ieşit din închisoare), în continuare Viaţa…; studiul Papolatria se află în filele acestui manuscris (f. 81-159), rămas inedit până astăzi.

36 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 246, vol. I, f. 205-206, notă informativă din 26 februarie 1954; tot Danciu Agenor spunea în anul 1955 că „numărul legionarilor care intră în rândurile Bisericii Catolice devine din ce în ce mai mare, deşi primirea lor se face cu oarecare greutate, căci se caută de a se stabili care într-adevăr s-au convertit şi care vine în această Biserică numai ca într-un refugiu. În orice caz, ei sunt bine primiţi, dar supravegheaţi pentru a nu introduce o linie străină Bisericii. De obicei, aceşti foşti legionari au o conduită exemplară”, iar despre părerea episcopilor catolici cu privire la această problemă, acelaşi Agenor preciza că „orice religie te duce atunci când o practici la adevăr şi adevărul te va duce la Biserica catolică, singura adevărată” (Ibidem, f. 361, notă informativă din 24 martie 1955); vezi şi activitatea lui Danciu Agenor în A.M.J., fond penal, dos. nr. 113668, vol. I, f. 60-120.

37 A.M.J., fond penal, dos. nr. 24541, vol. XII, f. 243 (notă a D.G.S.P. din 23 iunie 1948), 284.

38 Notă dată de sursa „Haralambie”, din 15 mai 1949 (Ibidem, f. 291-292).

39 Ibidem, f. 292-292v; vezi şi nota din 18 mai, acelaşi an, ambele date de sursa „Matei” (Ibidem, f. 293).

40 De menţionat, pe lângă studiul nepublicat, Papolatria, amintit mai sus, este şi comunicarea L` attitude du Vatican à l`égard de l`Orthodoxie durant les 30 derniers annèes, susţinută în data de 9 iulie 1948 în cadrul festivităţilor prilejuite de aniversarea a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse („Actes de la conference des chefs et des representants des églises orthodoxes autocephales reunis à Moscou à l`ocasion de la celebration soleunelle des fêtes du 500eme anniversaire de l`autocephalie de l`église orthodoxe Russe”, Moscou, 1950, p. 223-291); Viaţa…, f. 171, 236; vezi şi în Ortodoxia, I(1949), nr. 1.

41 D. Stăniloae, Catolicismul de după război, Sibiu, 1933; N. Bălan, Biserica împotriva concordatului, Sibiu, 1929; H. I. Cojocaru, Problema catolică în R.P.R., în Ortodoxia, I(1949), nr. 2-3; L. Iacob, Nulitatea juridică a patronatului suprem şi drepturile suverane ale Statului român, Cluj, 1938.

42 A.M.J., fond penal, dos. 113.668, vol. VI, f. 10-13; într-o discuţie, din 1954, purtată de Danciu Agenor cu preotul Francisc Pall de la Mănăstirea franciscană din Gherla acesta amintea şi de Benedict Ghiuş care ar susţine o astfel de reconciliere religioasă, acesta din urmă fiind considerat şi filocatolic (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 246, vol. I, f. 249 250).

43 Se pare că se căuta desfiinţarea Patriarhiei Române şi dependenţa mitropoliilor româneşti de Patriarhia Rusă (cf. Cr. Păiuşan, Politica Patriarhilor României şi „colaboraţionismul” cu organele statului, în Analele Sighet, vol. VII, p. 111-113).

44 A.M.J., fond penal, dos. nr. 19.556, f. 68 nota informativă dată de sursa „Zamfir Pană”, din 19 septembrie 1950: „Unirea a făcut-o comuniştii, nu biserica ortodoxă, şi nici Patriarhul Justinian. De aceea ea n-are să dureze, decât atât cât va dura şi guvernarea comuniştilor”.

45 O lucrare cu privire la această chestiune V. Anania, Pro memoria. Acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1993; vezi şi N. Runcan, Premise istorice ale catolicismului în România interbelică, Constanţa, Ed. Europolis, 1998.

46 Date despre păstrarea Bisericii Catolice în România, dar fără conducerea papală vezi în S. Guinle-Lorinet, Op. cit., p. 64.

47 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 263–265.

48 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 257, notă informativă din 16 aprilie 1962.

49 Ibidem, f. 274–277.

50 Ibidem, f. 130-131.

51 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 132; Tot despre problema desfiinţării mănăstirii Hurez este şi ultima parte din nota informativa, datată 20 octombrie 1961: „ (…) La mănăstirea Hurezi – Vâlcea, este mare confuzie. Departamentul Cultelor doreşte desfiinţarea dreptului de stavropighie patriarhală şi trecerea mănăstirii în patrimoniul Episcopiei Râmnicului Vâlcii, [iar] patriarhul nu vrea să renunţa la acest drept. În mănăstire domneşte părerea că această trecere este tot una cu desfiinţarea mănăstirii. Ca urmare, stareţa mănăstirii a venit la Bucureşti pentru lămuriri de la patriarh” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 268).

Precizare: Pentru posibilitatea accesării şi consultării fondului informativ şi documentar din A.C.N.S.A.S. aduc calde şi sincere mulţumiri, pentru deschidere, receptivitate şi amabilitate, domnilor Dr. Laurenţiu Tănase şi Dr. Florian Bichir, precum şi cercetătorilor George Enache şi Adrian Nicolae Petcu – bunii mei colaboratori şi prieteni!...

Bibliografie selectivă, românească

1. George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (studii şi eseuri), Editura Nemira, Bucureşti, 2005

2. Partidul, Securitatea şi Cultele – 1945 – 1989. Volum coordonat de Adrian Nicolae Petcu, Editura Nemira – Colecţia „Biblioteca de Istorie”, Bucureşti, 2005

3. Ionuţ – Gabriel Corduneanu, Biserica şi Statul – două studii, Editura Evloghia, Bucureşti

4. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Editura Christiana, Bucureşti, 2006

5. Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007

6. Viaţa Părintelui Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Cu o predoslovie a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana, Bucureşti, 2007

7. Carmen Chivu – Duţă, Cultele din România între prigonire şi colaborare, Editura Polirom, Iaşi, 2007

8. Mihai Albu, Carmen Chivu – Duţă, Dosarele securităţii. Studiu de caz, Editura Polirom, Iaşi, 2007

9. Martiri pentru Hristos în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007

10. Cristina Păiuşan, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, Editura Polirom, Iaşi, 2001

11. Lucia Hossu – Longhin, Memorialul Durerii – Manualul de Istorie ce nu se învaţă la şcoală, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

12. Dan Puric, Cine Suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008

13. Dan Puric, Despre Omul Frumos, Editura Platytera, Bucureşti, 2009