Televiziunea: îmbinarea perfectă între radio şi cinema

Între radio şi cinematograful mut se stabilize o divizune foarte clară a domeniilor. Cinematograful era liderul de spectacolele în spaţiul public, în timp ce radioul era regele divertismentului la domiciliu. Unul deţinea imaginile, celălalt sunetele. Din 1927 cinematograful a devenit sonor, iar succesul a fost scontat, demonstrând atractivitatea pentru un spectacol contemporan de sunete şi de imagini.

Directorii companiilor de radio au înţeles că după această invazie a domeniului  cinematografic, spaţiul lor social nu mai era intangibil, ci era mai de grabă ameninţat. Televiziunea a apărut ca un răspuns eficace, şi în acelaşi timp ca o evoluţie de care aveau nevoie şi au început să o finanţezeze. Diferit faţă de celelalte invenţii nu au avut nevoie să caute o utilitate socială care să le permită să se dezvolte, deorece aceasta avea deja o funcţie bine stablită, şi anume aceea de a perfecţiona şi dezvolta rolul pe care il avea deja radioul, în totală continuitate cu aceasta. Televizorul preia utilizările sociale ale radiourilor, potenţând, datorită acestui lucru, competitivitatea cu cinematografia.

Ascensiunea televiziunii se datorează faptului că aceasta este capabilă să ofere o precizie aproape perfectă, completă. O noutate de care publicul avea nevoie, fără să ştie. Ca şi în cazul cinematografiei sonore era uşor de gustat asociaţia plăcută dintre sunet şi imagini. În schimb, radioul necesita un proces mental de reconstruţie plecând de la sunet, la imaginea care lipseşte:stimulant şi plăcut pentru intelectuali, dar obositor pentru casnicele şi lucrătorii care veneau obosiţi după o zi grea la serviciu.

Televiziunea nu oboseşte publicul, ci permite să urmăreşti programele fără niciun efort şi fără o particulară concentrare, dând o senzatie de veridicitate şi completitudine. 

În timpul anilor ‘30 Statele Unite ale Americii, Anglia, Germania, Rusia, Italia au efectuat diverse transmisiuni care au dus la oficializarea acestora  între anii 1936 şi 1939. Războiul însă a blocat totul. După război s-au verificat condţiile sociale de fond:bunăstarea, dorinţa de a investi în ceva durabil pentru o calitate mai bună a vieţii, sau o coeziune socială suficientă care ar fi putut să dovedească necesitatea televiziunii. 

Printre altele, după război, numele de televiziune a intrat oficial în vocabularul publicului, având ca repere alte denumiri astăzi uitate (ex. radioviziune). 

Ascensiunea televiziunii în Statele Unite a fost foarte rapidă, localizându-se  între anii 1948-1952, având un succes imediat. În Europa televiziunea ajunge mai târziu, în anii ‘50, împreună cu monitorizarea privată, cu diferite consecinţe sociale. Dar modelul televiziunii americane readuce caracteristicile sistemului radiofonic.