Țările Române în perioada post-pașoptistă (1848-1856)

Imediat după Revoluția de la 1848, Țările Române vor cunoaște câțiva ani de ocupație. Mai întâi, între 1848 și 1851, Moldova și Țara Românească sunt ocupate atât de ruși, cât și de otomani. Apoi, din vara anului 1853, în contextul izbucnirii războiului din Crimeea, ambele principate sunt ocupate de ruși. Pe măsura retragerii armatei ruse, aceasta este înlocuită de forțele de ocupație austriece și otomane.

În această perioadă, mai precis în aprilie 1849, este semnată Convenția Ruso-Otomană privind reglementarea regimului politic al Principatelor, convenție care câteva chestuni importante. Mai întâi, sunt instituite domniile pe 7 ani, cu mențiunea că domnii principatelor urmau să fie supervizați de 2 Comisari Extraordinari numiți de cele două Imperii. Apoi, sunt restabilite Regulamentele Organice, dar cu câteva schimbări (divanurile ad-hoc, formate din boieri numiți de domn, sunt înlocuite de Adunările Obștești).

Mihail Sturdza a rămas atunci domn al Moldovei, dar va fi schimbat ulterior cu Grigore Al. Ghica, în timp ce în Țara Românească, după venirea trupelor de ocupație, Constantin Cantacuzino e numit caimacan, iar din primăvara lui 1849 e înlocuit cu Barbu Știrbei. Aceștia primesc un mandat de 7 ani, în calitate de înalți funcționari ai Imperiului Otoman. În perioada acestor domnii se inițiază o mișcare de modernizare importantă, tradusă prin legile pentru desrobirea țiganilor (în 1855 în Moldova și 1856 în Țara Românească) și începerea unor importante lucrări edilitare (amenajarea Cișmigiului, construirea Teatrului Național din București, înființarea Școlii superioare de Poduri și Șosele și demararea unor lucrări etc.).

Între timp, opoziția față de noua putere este neutralizată. Imediat după revoluție, au avut loc mai multe arestări sau trimiteri în exil forțat și, chiar după câțiva ani, Barbu Știrbei nu va permite întoarcerea emigranților în țară. Din acest punct de vedere, Grigore Ghica se arată mai deschis, inițiind o colaborare strânsă cu emigranții, și permite adoptarea unei legi a presei mai puțin dure, care permite chiar existența unei prese unioniste (publicațiile Zimbrul, Steaua Dunării).

Emigranții

Imediat după 1848, foarte mulți din boierii liberali care s-au implicat în mișcarea revoluționară au emigrat în Occident sau în Imperiul Otoman (de bunăvoie sau forțați de noul regim, care a alcăuit liste de „proscriși). Majoritatea s-a îndreptat către Imperiul Otoman, insulele din Marea Egee, Paris sau Bruxelles.

Emigrația românească nu a fost una unită, fiind divizată din punct de vedere ideologic, între linia liberal-radicală și linia moderată. Aceasta din urmă, refugiată cu precădere în Imperiul Otoman, s-a adunat în jurul lui Ion Heliade Rădulescu și era formată din Christian Tell, Dimitrie Bolintineanu ș.a. La polul opus, refugiați în Franța sau Italia, se aflau revoluționarii radicali:Nicolae Bălcescu, frații Brătianu, C.A. Rosetti.

În Occident, radicalii aderă la cauza revoluționarului italian Mazzini, care promova ideea revoluției universale împotriva imperiilor, a puterilor despotice, și se alătură Comitetului Central Democrat European, al cărui scop era promovarea revoluției pe plan european, cu condiția respectării particularităților naționale, și eliberarea națiunilor și înfrățirea lor. Dimitrie Brătianu, intră în legătură directă cu Mazzini și se ocupă de aderarea emigrației române la CCDE;el va deveni, ulterior, reprezentatul român la acest organism.

Divergențele dintre emigranții români se reflectă și în publicațiile din epocă, care devin terenul polemicilor românești. Heliade Rădulescu, spre exemplu, îi acuză pe radicali de revoluției, considerând că revoluția din Țara Românească ar fi avut succes dacă ar fi fost fructificate relațiile bune cu Imperiul otoman.

În acei ani ai emigrației, mulți dintre revoluționari publică opere legate de evenimentele din epocă. Ion Heliade Rădulescu scrie Memorii asupra istoriei regenerării românești, iar Nicolae Bălcescu publică Mersul revoluției în istoria românilor, în care face o apologie a Revoluției, precum și numeroase alte articole și studii privind cauza românească.

Cele mai importante publicații românești erau România Viitoare, Junimea Română, Republica Română, Steaua Dunării.

Revoluționarii radicali stabiliți în Franța vor ajunge să fie dezamăgiți de această țară (considerată cândva patria revoluției) din pricina regimului lui Napoleon al III-lea, care va fi o amenințare pentru acțiunile de tip subversiv ale revoluționarilor. De reținut, aici, rolul Franței în înăbușirea Republicii de la Roma! Din cauza acestor schimbări la Paris, I.C. Brătianu ajunge chiar să fie arestat;ulterior, revoluționarii se mută la Bruxelles, în Belgia, considerată modelul statului liberal.

În condițiile în care Franța lui Napoleon al III-lea își consolidează puterea și influența (se implică în acțiunile revoluționarilor italieni și în războiul Crimeei), revoluționarii radicali români sunt obligați să-și nuanțeze discursul și să aleagă calea diplomatică, colaborând cu guvernul de la Paris. Ei vor ajunge astfel să obțină sprijinul Împăratului francez la sfârșitul războiului din Crimeea. Emigranții români își schimbă și obiectivul principal, concentrându-se asupra Unirii (sub prinț străin);acesta s-a transformat în obiectivul comun care i-a unit pe radicali și moderați, permițând astfel formarea unui grup de lobby unit.

Urmările le cunoaștem. În 1856, când încep tratativele de pace de la Paris, Franța se pronunță în favoarea cererilor românești (Unire și prinț străin), iar în cele din urmă, obiectivele emigrației românești se vor îndeplini.