Tancul în cel de-al Doilea Război Mondial

Folosindu‑se de „binomul“ tanc – aviaţie, Germania a spulberat Polonia, în 1939, sub privirile Franţei, care nici în ultimul moment nu a înţeles importanţa diviziilor de tancuri. Dar care a fost rolul tancul în cea de-a Doua Conflagrație Mondială?

Izbucnirea Primului Război Mondial a impulsionat dezvoltarea vehiculelor blindate. Intuindu‑le potenţialul, Marina Regală Britanică testează cu succes, la 6 septembrie 1915, primul prototip de tanc, poreclit „Micul Willie“.

Iniţial, tancurilor li s‑a atribuit termenul de „landships“ (nave de uscat) de către britanici, apoi primele vehicule au fost denumite „transportoare de apă“, mai târziu s‑a prescurtat în rezervoare („tanks“), pentru păstrarea secretului. Cuvântul „tanc“ a fost folosit pentru a da muncitorilor impresia că ei construiau containere de apă pe şenile pentru armata britanică din Mesopotamia, ­fiind folosit oficial la 24 decembrie 1915.

Primul tanc care va primi „botezul focului“ în Primul Război Mondial a fost modelul britanic Mark I, la 15 septembrie 1916. Acesta a fost condus de către căpitanul H.W. Mortimore în acţiunea de la Delville Wood, în timpul bătăliei de pe Somme.

Armata franceză a dezvoltat şi ea propriul prototip, Schneider CA1, transformând tractorul cu şenile Holt, pe care l‑a folosit prima dată, la 16 aprilie 1917. Prima utilizare, în număr mare, în luptă, a tancurilor a avut loc în bătălia de la Cambrai, din 20 noiembrie 1917.

În timpul Primului Război Mondial, Germania a folosit un mic număr de tancuri, mai cu seamă capturate. Germanii au produs doar 20, sub denumirea de A7V.

Primul impact

Miile de tancuri folosite pe parcursul Primului Război Mondial de către forţele franceze şi britanice au scos lupta de tran­şee din tactica de război. Primele rezultate ale tancurilor au fost marcate de probleme de încredere, iar desfăşurarea lor în grupuri mici a redus valoarea lor tactică şi impactul, care rămânea totuşi formidabil pe durata primelor ciocniri.

Forţele germane au suferit din cauza şocului psihologic şi a lipsei contra‑armelor, deşi au descoperit lovitura puternică anti‑tanc prin folosirea tranşeelor mai late pentru limitarea mobilităţii tancurilor britanice.

Schimbarea condiţiilor de luptă şi continua neîncredere au forţat tancurile aliate la o evoluţie constantă pe durata războiului. Astfel, tancul lung Mark V putea trece peste obstacole mari, în special tranşeele late, mai uşor decât multe dintre vehiculele de luptă blindate.

După Primul Război Mondial, Marea Britanie a continuat să investească în dezvoltarea acestei arme. În deceniul al treilea îşi fac apariţia primele clase de tancuri, cele uşoare, care cântăreau de obicei sub 10 tone. Ele au fost folosite la început pentru cercetare şi aveau montat un tun de calibru mic care era folositor doar împotriva altor tancuri uşoare. Clasa mijlocie, până în 20 de tone, erau concepute să fie folosite la deplasări pe distanţă mare, cu viteză superioară.

Cea de-a treia categorie, cele grele sau tancurile infanteriei, dispuneau de un blindaj foarte gros, fiind în general şi foarte lente. Doctrina generală era să se folosească tancurile grele în colaborare cu infanteria, pentru a efectua pătrunderea, blindajul lor permiţându‑le să supravieţuiască armelor anti‑tanc inamice.

O dată ce aceste forţe combinate spărgeau liniile inamice, grupuri de tancuri medii erau trimise prin breşe, acţionând departe în spatele liniilor inamice prin atacarea punctelor de comandă şi a căilor de aprovizionare.

Tancul în cel de-al Doilea Război Mondial

Până la venirea la putere a lui Hitler, in 1933, Germania constrânsă de prevederile Tratatului de la Versailles, va dezvolta şi produce doar un singur tip de tanc, Panzer I, sub acoperirea unui tractor agricol. Acest lucru avea să se schimbe începând cu 1934. Sub atenta supraveghere şi îndrumare a lui Heinz Guderian, diviziile de tancuri pe care le‑a creat, vor deveni punctul central al puterii germane în al Doilea Război Mondial, şi vor lupta conform cu ceea ce avea să fie cunoscut ca „doctrina Blitzkrieg“ (războiul fulger).

De altfel, conceptul de „blitzkrieg“ se sprijină pe doctrina lui J.F.C. Fuller (războiul mecanizat şi integrarea armelor), fiind sursă de inspiraţie pentru principalii strategi ai celui de-al Doilea Război Mondial:Percy Hobart în Regatul Unit, Heinz Guderian în Germania, Charles de Gaulle în Franţa şi Mihail Tuhacevski în Uniunea Sovietică. Toţi au ajuns la concluzii asemănătoare. Decizia lui Tuhacevski de a integra şi forţe aeropurtate era cea mai sofisticată şi, de asemenea, cea mai discutată, însă doar Germania a pus în practică teoria, cu tactici superioare, ce au făcut din Blitzkrieg o strategie de temut.

Primul Panzer IV a ieşit de pe linia de montaj în octombrie 1937 ca rezultat al proiectului Krupp. A fost tancul cel mai folosit de către Germania în al Doilea Război Mondial. Panzer IV era dotat cu un tun de 75 mm si două mitraliere de 7, 92 mm MG 34, avea o lungime de 7, 02 m, o lăţime de 2, 88 m şi cântărea 25 tone.

Tancul cucereşte Franţa

Franţa avea să plătească preţul suprem neîncrederii arătate acestei arme. Dacă Germania nazistă îşi crease divizii întregi, care puteau acţiona autonom, strategii francezi priveau mai degrabă tancul ca un mijloc de sprijinire a infanteriei şi nu invers, spre disperarea tânărului ofiţer Charles de Gaulle.

Folosindu‑se de „binomul“ tanc – aviaţie, Germania hitleristă a spulberat Polonia, în 1939, sub privirile Franţei, care nici în ultimul moment nu a înţeles importanţa diviziilor de tancuri. Ba mai mult, a subestimat posibilitatea ca tancurile să traverseze Ardeni şi să treacă râul Meuse, rupând liniile franceze la Sedan, aşa cum avea să se întâmple în 1940. Rapiditatea şi uşurinţa cu care a fost cucerită Franţa s‑a datorat folosirii tancului în mari grupuri de luptă.

Al Doilea Război Mondial a adus o serie de progrese în designul acestei arme. Germania, de exemplu, iniţial a produs tancuri uşor blindate şi dotate cu armament uşor, ca Panzer I, care fusese destinat doar pentru instruire. Aceste tancuri rapide şi alte vehicule blindate au fost un element esenţial al războiului‑fulger. Totuşi, ele au avut de suferit în lupta directă cu tancurile britanice şi cu tancurile T‑34 ruseşti, care erau superioare în blindaj şi armament.

Până la sfârşitul războiului toate forţele combatante şi‑au mărit puterea de foc şi blindajul tancurilor. Dacă la începutul războiului, Panzer I avea doar două mitraliere, Panzer IV, „greul“ designului timpuriu de război german, era dotat un tun de 75 mm cu viteză iniţială mică şi cântărea sub 20 de tone. Spre sfârşitul războiului standardul tancului mijlociu german, Panther, avea montat un puternic tun de 75 mm cu viteză iniţială mare şi cântărea 45 de tone.

Succesul cel mai mare a fost obţinut de tancul T‑34 sovietic. Aşezarea în unghi a plăcilor de blindaj a dus la creşterea eficienţei contra proiectilelor, mărind grosimea efectivă a blindajului faţă de grosimea în direcţie perpendiculară, respectiv, mărind posibilitatea de a devia forţa de impact. 

Alte îmbunătăţiri din timpul războiului au constat în perfecţionarea suspensiilor. T-34, proiectat de inginerul Mihail Koșkin, avea un tun de 76, 2 mm (cel mai mare calibru folosit de un tanc în 1941), o armură înclinată extrem de eficientă și o tracțiune ce folosea șenile late, perfect adoptate terenului dificil, specific Rusiei europene. Suspensia folosită era produsă sub licență, fiind o invenție a inginerului american Walter Christie. A fost produs în 35 119 de exemplare, ceea ce-l face cel mai răspândit tanc din anii războiului. În 1944 a fost realizată o versiune îmbunătățită, T-34/85, care folosea un tun de 85 mm.

Tancurile cu suspensie proastă supuneau echipajul la şocuri frecvente, limitând viteza şi făcând ca tragerea din mers să fie practic imposibilă. Noile sisteme, ca bară de torsiune şi suspensia Christie, au îmbunătăţit funcţionarea, permiţând modelului Panther să traverseze terenuri accidentate la viteze mari, fapt ce ar fi fost foarte dificil pentru tancurile proiectate pentru drumuri. Pentru o mai bună coordonare a unităţilor, majoritatea tancurilor au fost echipate cu staţii radio, în timp ce turela s‑a generalizat, fiind recunoscută ca cea mai bună soluţie tehnică. Odată cu creşterea în grosime a blindajelor de care beneficiau tancurile, a crescut şi calibrul tunului montat pe tanc.

Kursk: Bătălia tancurilor

Între 5 şi 16 iulie 1943 a avut loc cea mai mare bătălie de tancuri din istoria omenirii. Echipată cu noile modele de tancuri Panther V, cu un tun de 75 mm şi Tiger I, cu un tun de 88 mm, Wermacht‑ul va începe ultima ofensivă majoră din cel de‑al Doilea Război Mondial.

Producţia tancului Tiger I începe în august 1942, un număr de 1.355 fiind construite până în august 1944, când productia încetează. Echipajul tancului era format din 5 membri, protejaţi de un blindaj maxim de 120 mm. Tiger I dispunea de un tun 88 mm si două mitraliere de 7, 92 mm, MG 34 greutate totală era de  57, 2 tone. 

Panzerkampfwagen VI, cunoscut sub numele de Tiger, rămâne unul dintre simbolurile ultimei conflagrații mondiale. Conceput în 1942, ca răspuns la neplăcuta surpriză numită T-34, avea 54 de tone și era înarmat cu cel mai eficient tun atitanc construit vreodată, cel de 88 mm. Deși beneficia de un design excepțional, avea nevoie de materiale scumpe și de o tehnologie sofisticată  după standardele timpului. Doar 1.347 de exemplare au fost construite între august 1942 și august 1944. Avea o rază de acțiune limitată din cauza consumului mare de combustibil și deseori apăreau probleme la trenul de rulare. Partea mecanică era bine construită, dar întreținerea era atât constisitoare, cât și dificilă. Transportul era o altă problemă, iar datorită greutății putea ușor rămâne imobilizat în noroi, de care frontul de est nu ducea lipsă. În ciuda acestor lucruri, a rămas o mașină de luptă formidabilă, cu un raport pierderi-victorii de circa 1 la 5. Au existat câțiva comandanți care au reușit peste 100 de victorii folosind un Tiger:Kurt Snipel-198, pe care autoritățile cehe l-au identificat, la 10 aprilie 2013, în localitatea Urbau, într-o groapă comună;Otto Carius cu peste 150 (a decedat recent, la 24 ianuarie 2015, în vârstă de 92 de ani);Johannes Bölter (139) și, mai ales, Michael Wittman (138), decedat la 8 august 1944, în Normandia și devenit celebru după ce a distrus cu Tiger-ul său, de unul singur, circa 30 de tancuri și vehicule blindate aparținând Diviziei 7 blindate britanice, la Villers-Bocage, la 13 iunie 1944.

Pe flancurile poziţiilor întărite de la Kursk, armata germană va concentra peste 2200 de tancuri, 20.000 de piese de artilerie şi aproximativ un milion de oameni, susţinuţi de 2000 de avioane.

Dinspre nord, atacul a fost purtat de către Armata 9 condusă de generalul Walter Model, iar dinspre sud a înaintat Armata 4 blindate, condusă de Herman Hoth. Ruşii vor concentra pentru apărarea poziţiilor din jurul oraşului Kursk nouă armate (din care două blindate) sub comanda lui Gheorghi Jidanov şi Aleksandr Vasilievski, 3.500 de tancuri, 20.000 de tunuri şi mortiere, 1.000 de lansatoare de rachete Katiuşa, 2.400 de avioane şi peste 1.300.000 de oameni. În spatele oraşului Kursk erau dizlocate alte cinci armate ruseşti pregătite să intervină la nevoie.

Bătălia de la Kursk a reprezentat pentru participanţi „iadul pe pământ“. Într‑un cuptor încins se vor înghesui unităţile de blindate, urmate de cele de infanterie. Luptele de la mică distanţă între armatele de tancuri se vor desfăşura într‑un vuiet asurzitor, în mijlocul unor coloane dense de fum, care vor întuneca stepa. Aici cantitatea a bătut calitatea, mulţimea de tancuri sovietice (în principal T 34) a făcut faţă noilor tancuri germane.

Pe 15 iulie, Hitler a luat la cunoştinţă că ruperea liniilor ruseşti a eşuat. Este momentul în care iniţiativa trece definitiv în mâinile sovieticilor.

În august 1944 producția de tancuri Toger I a fost stopată, fiind înlocuit de Tiger II, cunoscut sub numele de King Tiger, un monstru de 69 de tone și înarmat tot cu un tun de 88 mm, de ultimă generație. Din august 1944, a luat parte la toate confruntările importante ale ultimelor luni de război, atât pe frontul de vest, cât și în est. A fost folosit de vârf de lance în bătălia din Ardeni, în decembrie 1944, dar s-a dovedit prea greoi pentru acel ținut împădurit și înzăpezit, cu drumuri înguste pentru care nu era potrivit.

Tancul american M4 Sherman a fost cel mai răspândit și popular blindat folosit de aliații occidentali pe perioada războiului. Deși mult inferior tancurilor folosite de germani în 1944-1945, Sherman a demonstrat că deseori cantitatea e o calitate în sine. Se pare că experiența luptelor din nordul Africii din 1942, unde Sherman s-a dovedit superior tancurilor germane Pz. III și IV înarmate cu tunuri scurte de 50 mm, i-a convins pe experții aliați că nu va fi nevoie de îmbunătățiri substanțiale pentru a câștiga războiul. Tunul său de 75 mm (sau 76mm la unele versiuni) s-a dovedit ineficient în 1944-1945;din fericire pentru anglo-americani, germanii aveau puține tancuri, iar aliații o superioritate aeriană care a compensat diferențele tehnologice. Sherman a avut viață lungă, fiind produs în aproape 50.000 de exemplare inclusiv după încheierea ostilităților  și folosit pe scară largă în Koreea, în conflictul arabo-israelian sau în războiul dintre India și Pakistan din 1965.

Descoperă mitul celei mai mari bătălii de tancuri din istorie în numărul 247 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 august - 14 septembrie, și în format digital pe platforma paydemic.