Taina reprezentării democratice

Dacă cetăţenia egală rămâne o condiţie obligatorie şi necesară a democraţiei moderne, cum să-ţi imaginezi posibilitatea unei participări cetăţeneşti directe la viaţa unor state de mare întindere şi dens populate? Neputându-se prezenta nemijlocit, voinţa cetăţenilor se cerea re-prezentată. Democraţia directă a celor interesaţi de lucrul public era croită pe măsura cetăţii antice, democraţia reprezentativă este gândită pentru numerele mari ale statului modern. Ideea reprezentării nu s-a ivit din senin.

Dreptul roman cunoaşte practica delegării private de voinţă, pe care ne-a transmis-o până astăzi sub forma mandatului. Sub monarhiile medievale şi apoi teritorial-administrative, comunele şi stările erau deja obişnuite, în calitate de corporaţii, cu practica desemnării, uneori prin vot, a unor reprezentanţi care, convocaţi în adunări sezoniere sau ocazionale, îl asistau pe suveran în identificarea mijloacelor şi obiectivelor guvernării. Când suveranul devine naţiunea, adică corporaţia unică şi unificată a tuturor cetăţenilor, egali în drepturi şi demnitate politică, cum să mai degajezi o voinţă generală care să fie mai mult decât suma aritmetică a unor interese private, locale, profesionale, de grup, de gen, de stare, de clasă?

Utilajul conceptual al teologiei creştine a furnizat răspunsul. Reprezentarea voinţei generale prin parlament este un proces ce nu poate fi gândit decât ex opere operato, după exemplul tainelor Bisericii, înfăptuite de însuşi Christos prin persoana preotului. Reprezentantul naţiunii nu este un mandatar sau un vicar de drept roman, adică cineva care operează în numele şi în locul altcuiva, potrivit unei însărcinări precise, dată în formă legală şi imperativă. Ca şi preotul prin care lucrează Christos, reprezentanţii îşi urmează propria voinţă, dar întrupează şi voinţa colectivă a naţiunii indivizibile, ce nu îşi poate găsi altfel o expresie vizibilă. Întrunit în sesiune, parlamentul acţionează întotdeauna in personam populi, aşa cum preotul celebrează liturghia in personam Christi. Iar, în bisericile tradiţionale, tainele înfăptuite de preot sunt considerate valide chiar dacă sunt săvârşite în stare de păcat personal.

Tot aşa, actele parlamentului configurează întotdeauna voinţa naţiunii, indiferent de calităţile personale ale parlamentarilor. Aceştia pot fi corupţi, stupizi, incompetenţi şi indolenţi cu titlu privat, dar împreună dau chip şi voinţă naţiunii, care nu are alt mijloc de a se in-corpora, de a formula o voinţă generală diferită atât de înclinaţiile indivizilor, cât şi de interesele diferitelor părţi ale societăţii. Naţiunile democratice supravieţuiesc în cele mai multe cazuri fără preşedinţi aleşi direct de popor.

Adesea naţiunile convin să menţină figura tradiţională a regalităţii, alteori încredinţează parlamentului sarcina de a-l desemna pe şeful statului într-o persoană anume. Naţiunile moderne nu reuşesc însă să se descurce fără parlamente care să le exprime suveranitatea, fără reprezentanţe naţionale care să le articuleze voinţa indivizibilă. Pe scurt, fără parlament nu există naţiune. A considera parlamentul drept un simplu domiciliu de lux pentru care o clasă politică imorală a obţinut vize de flotant este nu numai un semn al economiei de gândire, dar şi un manifest anti-democratic implicit.

Criticii clasei politice româneşti şi ai parlamentului nu sunt decât un fel de atei ai credinţei democratice. Cineva poate abandona orice formă de religie pentru că a constatat că numeroşi clerici nu locuiesc pe înălţimile spirituale pe care le propovăduiesc. În acelaşi mod, poţi ajunge să dispreţuieşti politica pentru că politicienii te-au dezamăgit. Înţelepciunea populară a găsit de mult o modalitate raţională de a evita o asemenea dezangajare psihologică în îndemnul „să faci ce spune popa, nu ce face popa“.

Nu se cuvine să abandonezi căutarea unei vieţi drepte şi/sau libere atunci când spectacolul uman oferit de cei care au misiunea de a te ajuta să-ţi îndrepţi ori eliberezi viaţa este dezolant. Dacă luăm în calcul natura umană aşa cum o putem cunoaşte – raţiona David Hume – trebuie să ne aşteptăm ca toţi oamenii politici să pună cu precădere interesele personale deasupra celor generale. Dacă admitem apoi că libertatea individuală este în interesul personal al fiecăruia, privirea istorică ne arată că, pentru conducătorul solitar de tip monarhic, tirania exercitată asupra celorlalţi este forma supremă de libertate.

Atunci când însă la cârmă se află o adunare reprezentativă, fie şi compusă din indivizi mai degrabă venali şi în orice caz interesaţi de propria bunăstare, orice înclinaţie spre tiranie este exclusă, deoarece suprimarea sau îngrădirea libertăţii devine un inconvenient personal pentru fiecare din membrii adunării cârmuitoare.

Pe scurt, un parlament va fi întotdeauna mai grijuliu faţă de libertăţile şi drepturile cetăţeneşti decât un conducător care are de dat socoteală doar unei majorităţi electorale anonime. Parlamentul spune, prin guvernul pe care-l susţine, prin dezbaterile sale, prin legile şi hotărârile pe care le adoptă nu numai cum putem trăi convenabil împreună, dar şi cine suntem atunci când stăm împreună ca naţiune, chiar dacă o parte însemnată a populaţiei parlamentare nu are, în privat, comportamente de prestanţă sacerdotală. Parlamentarul păcătos nu poate distruge taina reprezentării democratice.