Tactici militare, arme şi frăţii vikinge

Când se luptau unii împotriva celorlalţi, majoritatea încăierărilor dintre scandinavi aveau loc pe mare, de pildă la Fiordul Hafr în 872, Svőldr în 1000 sau Nissa în 1062. Se asigurau însă ca bătălia navală să semene pe cât posibil cu una purtată pe uscat, aranjându-şi corăbiile în formaţii şi unind parapeţii pentru a obţine adevărate platforme plutitoare.

Cele mai maiestuoase vase se poziţionau în centru, iar prora corăbiilor mai lungi ieşea în faţă şi se acoperea cu plăci de fier. Pe unele se fixau chiar ţepi de fier care păreau un fel de barbă (skegg). În plus, pe flancuri se plasau corăbii menite să hărţuiască inamicul, să atace platformele sau să reîmprospăteze propriile contingente. Catargele se coborau, iar toată mişcarea se rezuma la acţiunea vâslelor, care se loveau unele de altele aducând pagube. Totuşi, clasica manevră diekplus, care presupunea nimicirea vâslelor inamicului cu prora, se pare că nu constituia o tactică pusă la punct în avans. Principala tactică navală era pur şi simplu atacarea corăbiii şi ocuparea ei, după care urma alta sau, dacă forma aripa unei platforme, i se tăia comunicarea. Ocuparea navei era de obicei precedată de o ploaie de săgeţi sau suliţe, ba chiar pietre, de aceea fiecare vâslaş era protejat de un alt marinar. Vikingii, înainte să se îmbarce, îşi puneau scuturile deasupra capului, străduindu-se să nu lase deschizături în formaţie.

Când săvârşeau prădăciuni, vikingii preferau să campeze pe o mică insulă sau în curbura unui râu, ridicând metereze şi palisade şi lăsând o garnizoană în mica fortăreaţă. Era absolut necesar să se păstreze liniile de comunicare. Astfel de refugii se foloseau şi în faţa unui inamic puternic, rareori suferind înfrângeri. În bătăliile pe uscat, vikingii preferau zidul de scuturi, un fel de falangă masivă de cinci sau mai multe rânduri de oameni, cu cei mai bine înarmaţi în faţă. Câteodată formau şi mai multe ziduri, ca de pildă la Ashdown sau Meretun în 871, sau la Corbridge în 918. Nu se ştie exact cât de compactă era formaţia. Sursele literare povestesc mereu că luptele om-la-om erau foarte violente, cu multe întorsături, eschivări, mişcări înainte şi-napoi, aşa încât cam este improbabil ca scuturile să fi fost fixate unul în celălalt.

Cu toate acestea, o piatră funerară din secolul al X-lea din Gosforth, Cumbria, prezintă un relief cu un zid de scuturi în care acestea într-adevăr se întrepătrund parţial. Snorri Sturlusson, când relatează bătălia de la Stamford Bridge în Saga regelui Harald, menţionează aceeaşi aranjare a armelor. De fapt, o metodă bună de atac ar fi fost încasarea loviturilor inamice de către zidul de scuturi, după care oamenii se pot dezlănţui individual. O variaţie a zidului consta în svynfylking, formaţia în săgeată, despre care se spunea că însuşi Odin ar fi folosit-o. descrisă în Flateyjarbokca având doi oameni în primul rând, apoi trei, cinci, etc., semăna cu un zig-zag. Dacă îi dăm crezare lui Snorri, zidul de scuturi se putea alcătui şi în formă circulară, în interiorul căruia stăteau arcaşii şi alţi aruncători de proiectile.

Vikingii aveau probleme când venea vorba de lupta împotiva cavaleriei, deşi câteodată se retrăgeau şi reorganizau foarte bine. La Saucourt însă, în 881, suferă prima înfrângere decisivă în faţa cavalerilor franci, cei mai buni în Occident la acea dată. Şi în est sunt în dezavantaj în faţa cavaleriei, de exemplu la Silistra când se luptă cu bizantinii prin 972. Caii le rup uşor rândurile. Un exemplu rar în care trupele de scandinavi nimicesc cavalerii îl găsim în Haimskringla, evenimentul petrecându-se în nordul Angliei în 1151. Uneori se serveau şi vikingii de puterea cailor, în bătălia de la Suicoit în Irlanda, 968, sau la Montfaucon în Franţa, 888, după cum ne relatează abatele de Fleury. Dar scopul principal al cailor era în viziunea vikingilor cel de tracţiune şi sporire a mobilităţii în timpul raidurilor. Vikingii erau în principal infanterişti.

O altă curiozitate a luptelor vikinge era “câmpia cu aluni” (the hazelled field). Este vorba despre un loc special ales, flancat de aluniş pe toate părţile, unde se purta o luptă într-un moment ales de către protagonişti de comun acord. Se considera lipsă de onoare refuzul de participare. Englezii aveau cunoştinţă de această tradiţie arhaică, pentru că Saga lui Egilne povesteşte despre bătălia de la Vinheidr, identificată cu cea de la Brunanburh, din 937, la care regele Athelstan, pentru a-i opri pe vikingi şi pe aliaţii scoţi de la prădăciuni până ce strânge el armata, îi cheamă într-un astfel de aluniş. Ultima menţiune despre acest tip de luptă îl avem din 978, când lordul Hakon Sigurdsson îl învinge pe regele Ragnfrid.

Ghilda războinicilor

Unul dintre produsele interesante ale epocii vikinge îl reprezintă constituirea frăţiilor sau ghildelor militare independente, cunoscute sub numele de Vikinge-lag, adevărate companii de mercenari, care trăiau împreună urmându-şi propriile coduri. Nu căutau să cucerească pământuri, ci îşi ofereau serviciile militare regilor în schimbul răsplatelor materiale. Cea mai faimoasă astfel de frăţie era Jomsvikingelag, pomenită des în saga islandeze. Potrivit unor relatări daneze, frătia s-a stabilit în Wendland în secolul al X-lea, la iniţiativa regelui Harald Dinte-Albastru, izgonit din regat de propriul său fiu, Svein. El întemeiază o grandioasă fortăreaţă, la Jomsborg, probabil lângă Wollin, Jumne la Adam din Bremen, la gura de vărsare a Oder-ului. Avea un port, cu intrarea păzită de un turn deasupra unei arcade de piatră cu porţi de fier, port capabil să găzduiască trei corăbii, cifră care creşte în surse până la…300.

Citeste si: 

Aventura vikingilor în Lumea Nouă

Nebunia războinicilor vikingi

Faimoasa gardă de vikingi din Constantinopol

Drumul nordului:vikingii în Islanda şi Groenlanda

Corăbiile, cheia expansiunii vikinge

Una dintre versiuni povesteşte că Harald îi învaţă pe wenzi pirateria, iar fortăreaţa era ocupată de acestia şi comandată de danezi. În bătălia de la Svőldr, una dintre cele 11 corăbii de Jomsvikingar avea marinari wenzi. În Jomsviking Sagaînsă, Jomsborg nu este altceva decât o citadelă vikingă întemeiată de tatăl vitreg al lui Svein, Palnatoki. Oricum, majoritatea surselor conchid că liderul Jomsvikingilor la finele secolului al X-lea era lordul Sigvald, fiul unui rege mărunt pe nume Strut-Harald, conducătorul Scaniei, la acea vreme parte a Suediei. Dacă dăm crezare poveştilor, aceste fraţii trăiau după reguli foarte stricte. Doar bărbaţii foarte puternici aveau acces, cei cu vârsta între 18 şi 50 de ani. Respectul reciproc şi spiritul pacifist în cadrul frăţiei erau obligatorii. Li se cerea curaj nesăbuit în orice împrejurare, retragerea dinaintea inamicului nu era o opţiune. Camarazii ucişi trebuiau răzbunaţi. Prăzile se împărţeau în mod egal. Cine lipsea mai mult de două zile din ghildă era data afară. Nu se permitea capturarea femeilor sau copiilor. În fiecare vară vikingii călătoreau în ţări străine pentru a dobândi prestigiu militar, iar Saga regelui Olaf Tryggvasson ne spune că nu era onoare mai mare pentru un rege ca deţinerea unor trupe de Joms, cei mai viteji războinici ai epocii.

Realitatea ne oferă însă o imagine cu totul diferită:cele trei campanii majore la care participă aceştia, conform surselor, se sfârşesc dezastruos pentru angajatorii lor:Styrbjorn Starki, pretendent la tronul suedez, este învins de unchiul său, Eric, la Fyrisvold;lordul Hakon îl învinge pe Svein la Hjőrungavag;iar regele Olaf Tryggvasson al Norvegiei sfârşeşte sub sabia suedezilor la Svőldr în anul 1000. Toate înfrângerile se pare că împărtăşeau o cauză comună:lordul Sigvald avea obiceiul să dea bir cu fugiţii dacă perspectiva unei victorii devenea incertă. Regele Magnus cel Bun al Norvegiei distruge Jomsborg în 1043, provocând un mare haos, dar nucleul frăţiei vikinge s-a dizolvat mai devreme. Se spune că rămăşiţele frăţiei au poposit în Anglia sub comanda fraţilor lui Sigvald, Heming şi Thorkel, unde cu timpul au devenit nucleul gărzii personale a regelui Knud, Tinglith-ul, care va evolua în mai celebra formaţie de huskarlar.

Arme, armuri şi stindarde

Ce armură foloseau vikingii? Costumaţia de bază cuprindea o tunică de lână cu mâneci lungi care ajungea până peste genunchi, însoţită de mai multe feluri de pantaloni:fie strâmţi, fie largi şi până la genunchi. Purtau cizme din piele de vacă sau de focă, uneori cu talpă de lemn. O pelerină mai lungă sau mai scurtă, îmblănită şi prinsă la umărul drept, completa imaginea. Unele pelerine de lână, numite roggvarjeldr, păreau foarte fioroase, zburlite din cauza încorporării unor gheme de lână netoarsă în ţesătură. Armamentul consta în sabie, secure, sulită şi scut, precum şi un pumnal ataşat de centură.

Dintre acestea sabia era cea mai populară, fiind înconjurată uneori de o aură legendară, mai ales dacă obiectul fusese moştenit generaţii de-a rândul. Misticismul armei se întrevede în diverde denumiri precum Gullinhjalti(Cea-cu-mâner-de-aur) sau Langhvass(Cea-lungă-şi-ascuţită). Cele mai bune săbii se importau de la franci, dar meşterii vikingi le decorau cu mânere şi teci frumoase, de metal, os sau fildeş. Nici aurul sau argintul nu lipseau. Săbiile atingeau de regulă o lungime de 80 de cm., aveau două tăişuri şi câte o canelură pentru a reduce greutatea. Modelele crestate nu lipseau. Tecile se fabricau din lemn şi se acopereau cu piele, cu un vârf de bronz. Securile aproape că se abandonaseră până la era vikingilor. Existau mai multe tipuri:cea simplă, cea cu lamă lată (breidox) şi cea dintată (skeggox). Cele late au fost preferatele huscarlilor în bătălia de la Hastings împotriva normanzilor. Laxdaela Saga spune că lama putea să măsoare chiar şi 45 de cm. de-a lungul curburii.

Ca şi săbiile, şi securile primeau un nume, cum este cea a lui Olaf, botezată Hel, după zeiţa morţii. O altă armă des utilizată era suliţa (spjot), atât pentru azvârlit, cât şi pentru împuns. Ultimele aveau lamele mai late, în formă de frunză, şi axul mai gros. Talentul suliţaşilor se aprecia foarte mult. Scuturile circulare se fabricau din lemn şi se înveleau uneori în piele, iar marginea se metaliza. Pe unele se aplicau şi plăci de bronz. În centru se afla un con de fier, în spatele căreui era poziţionat mânerul. Dimensiunile variau între 70 şi 100 cm. în diametru, iar ca grosime nu depăşeau un centimentru, ceea ce le făcea foarte uşoare. Se colorau cu roşu, galben, negru, alb, albastru, verde.

Deşi ni s-au păstrat puţine exemple, cel mai relevant fiind cel de la Gjermundbu din Norvegia, majoritatea vikingilor purtau se pare coifuri, de formă conică destul de simplistă, pe care se incizau uneori semne (herkumbl). Din acelaşi sit avem şi cămăşi de zale (brynja, hringserkr), la început mai rare, folosite de cei bogaţi. Până în secolul al XI-lea sursele ne spun că acestea au evoluat, şi ca lungime, şi ca putere de apărare. Saga ne indică faptul că vikingii le găseau uneori foarte incomfortabile, lepădându-se de ele, ca în 1066 la Stamford. Se spune că regele Magnus cel Bun şi-a aruncat pur şi simplu cămaşa înainte să intre în lupta cu wenzii la Lyrskog în 1043. În loc de zale mulţi preferau o armură din piele. Nici arcurile nu le erau străine, extrem de folositoare mai ales pe mare. Unele atingeau chiar dimensiuni de 180 de cm…

Un ultim aspect interesant pe care am dori să-l menţionăm îl reprezintă stindardele de luptă. De la începuri vikingii întrebuinţau aceste gunnefanes, care înfăţişau monştri înaripaţi, signia horribilia cum îi numesc Analele de la Fulda. Chiar regele creştin Olaf Tryggvasson avea ca simbol un stindard alb cu un şarpe. Cu toate acestea, motivul preferat pentru steaguri era acela al corbului. De pildă, regele Knud flutură la bătălia de la Ashingdon din 1016 un stindard alb de mătase pe care este tesut un corb, iar Cronica Anglo-Saxonă relatează despre capturarea unui stindard purtând chiar numele de Corbul (Reafan)  încă din 878. Potrivit analelor, dacă stindarul se înălţa, el simboliza victoria. Comporta şi proprietăţi magice.

Stindardul în formă de corb al lordului Sigurd din Orkney este un dar de la mama sa, o vrăjitoare faimoasă, care îi spune că va aduce moarte celui care îl poartă şi glorie celui dinaintea căruia zboară. Trei oameni care îl poartă pier, dar Sigurd câştigă. Acelaşi stindard îl însoţeşte la bătălia de la Clontarf din Irlanda. Saga lui Njalpovesteşte cum Kerthjalfad, fiul vitreg al regelui irlandez Brian Boru, se aruncă în trupele vikinge şi îl ucide pe stegar. Încă unul piere, iar când lordul îi cere lui Thorstein Hallson să-l poarte, acesta refuză. Lordul îşi dă seama atunci că trebuie să-şi ducă singur povara, desprinde steagul şi îl îndeasă sub hainele sale. La scurt timp o suliţă îl străpunge.

Se pare şi că steagul capturat de saxoni în 978 fusese ţesut pentru un fiu al lui Ragnar Lodbrok, tot de către vrăjitoare, care îl binecuvânteaza cu puterea de a aduce victoria. Legătura dintre corb şi victorie are rădăcini adânci în păgânismul scandinav, lucru fără de mirare, de vreme ce pasărea îl însoţeşte pe Odin, zeul şi cu puternice valenţe războinice. Lui Harald Hardrada stindarul Landeythan (Nimicitorul) îi aduce victorii nenumărate din momentul în care îl primeşte. 

Referinte:

F. Logan,  The Vikings in History, New York, 2003;

J. Richards,  The Vikings, Oxford, 2005.