Suplimente periculoase

Themistocles, cel care aproape că îi silise pe greci să obțină victoria decisivă de la Salamina din 480 a.Chr., a avut apoi o soartă ciudată. S-a bucurat o vreme, nu prea îndelungată, de o mare popularitate, atât la Atena, cât și în întreaga Grecie, dar curând propria-i cetate avea să-l ostracizeze, ba chiar să-l implice într-un proces în care risca pedeapsa capitală. Atunci, Themistocles fuge în Asia Mică și se refugiază la curtea Marelui Rege al Persiei, Artaxerxes I. Mărinimia cu care acesta îl ocrotește pe dușmanul predecesorilor săi face parte din arsenalul diplomatic tradițional al regilor de la Suza:Artaxerxes îi dăruiește chiar atenianului trei cetăți, Magnesia pentru pâine, Lampsakos pentru vin și Myous pentru opson.

Esențial și facultativ

Pâine și vin – înțelegem lesne, dar ce este opson? Din toate sursele de care dispunem, rezultă că opsoneste orice mâncare în afară de baza cerealieră a hranei, sitos:poate fi terci, poate fi azimă nedospită, poate fi pâine. Evident, nu poate fi mămăligă decât după Columb. Pentru noi, pâinea a devenit facultativă, pentru antici – muritorii mâncători de pâine – sitosera baza, restul, opson, era adăugat și adesea facultativ:o mână de măsline, o bucată de brânză, o felie de carne friptă la sărbători, toate astea erau un răsfăț, pâinea era esențială. Lăcomia, excesul, nestăpânirea se traduceau prin patima pentru tot ce nu era esențial, opsophilia. Un opsophagos, mâncăul fără pâine, cel care disprețuiește hrana necesară, pâinea, în favoarea luxului și desfătării, este un personaj condamnabil moralicește. Sau, cum ne povestește Xenofon în Memorabile, Socrate află de la un stăpân care își pedepsea intendentul că acesta merită cu prisosință pedeapsa fiindcă e opsophagosfără măsură.

O cetate lipsită de opson

Un pasaj din Republicalui Platon confirmă suspiciunea pe care o nutrea Socrate față de excesele alimentare. Descriind vața cotidiană a locuitorilor cetății ideale, el ni-i înfățișează „producând grâu, vin, îmbrăcăminte și încălțăminte”, și hrănindu-se „cu făină de orz și grâu, frământată și coaptă:ei pun turte minunate și pâini pe o rogojină sau pe un pat de frunze curate ...și se ospătează laolaltă cu copiii lor, bând vin, purtând cununi și cântând imnuri închinate zeilor”. Un interlocutor, Glaukos, se miră:s-ar părea că îi faci să mănânce fără mâncare, opson. Adevărat– râde Socrate – am uitat că ei vor avea și mâncare, sare, măsline, brânză și ceapă, vor fierbe legume, ca la țară. Le vom adăuga ca desert smochine și boabe de năut, și ce se mai află pe câmp, de pildă ghindă.Glaukos nu se dă bătut, și întreabă:Socrate, dar dacă ai imagina o cetate a porcilor, cu ce altceva i-ai îngrășa? Înseamnă –răspunde Socrate – că vreți o cetate a luxului, nu doar o cetate;o cetate unde e nevoie de paturi și mese, mâncăruri– opsa, uleiuri parfumate, tămâie și hetaire, prăjiturifelurite, ba chiar și poeți, rapsozi, actori și regizori, dădace și cameriste, coafori și bărbier, bucătari și măcelari. (Plat. Rep.372a-373a)

Platon, Rousseau, Derrida

Opsondeschide așadar o cale primejdioasă;cu aproape un mileniu și jumătate mai târziu, alt apologet al vieții simple, Jean-Jacques Rousseau, va numi asemenea adaosuri suplimentele periculoase, iar Jacques Derrida va relua această temă identificând preocuparea pentru superfluu ca sursă a anxietății societăților Occidentului.

Cel mai simplu exemplu de asemenea supliment apare încă în Iliada(11. 630), atunci când înțeleptul Nestor adaugă unei cupe de vin o felie de ceapă drept opson. În vremuri mai noi, a adăuga ceapă vinului – mai ales unui vin licoros, cum are toate șansele să fi fost vinul de la Pylos – nu pare o idee prea bună, dar rostul cepei lui Nestor pare a fi tocmai faptul că e fără rost, cam ca măslina în cockteilul Martini:inutilă, dar tocmai de aceea interesantă. În genere însă, eroii homerici nu pierd vremea cu delicatesuri;ei mănâncă pâine, carne friptă din buturile grase, de preferință mușchiul de pe coaste, carnea regească, și beau vin. O singură dată în Odysseiaîl aflăm pe Ulise mâncând pește, într-o situație disperată, când nu mai avea nimic altceva de mâncare. Fără a împinge atât de departe neîncrederea în opsoncât ar fi vrut Socrate în Republica, grecii aveau grijă în genere să nu iasitosdreptopsonșiopsondreptsitos:noi am putea spune poate „să nu confunde mămăliga cu icrele negre”.

Codul manierelor elegante

Pe cât se pare, anticii deosebeau pâinea de opsonchiar prin gestică:pe cât se pare, opsonse lua cu mâna dreaptă, iar pâinea cu stânga. Astfel de distincții obișnuite în protocolul meselor, mai ales acolo unde cele mai multe feluri de mâncare se mănâncă cu mâna, se pot întâlni în multe alte civilizații. În imaginarul modern, se atribuie mai ales societăților primitive și celor din Evul Mediu timpuriu ceea ce am putea numi o contra-cultură a consumului de hrană, dominată de imaginea unei ființe hirsute care smulge carnea de pe os și o îndeasă în gură, cu mâinile și bărbia lucind de grăsime. Observațiile antropologilor și studiul mai atent al documentelor nu au reușit să spulbere această imagine, poate pertinentă pentru ptecantropi – și încă... Fapt e că toate societățile care ignorau furculița – o inovație în Europa din vremea războiului de 100 de ani – au protocoale extrem de elaborate care prescriu comportarea la masă cu tot atâta minuție cât orice cod al manierelor elegante de mai târziu.

Dreapta și stânga

Una dintre regulile de fier este aceea referitoare la folosirea diferențiată a celor două mâini. Multe civilizații, în primul rând Islamul și China antică, interzic chiar cu totul folosirea la masă a mâinii stângi, rezervată gesticii de igienă personală. E posibil ca obiceiul de a sta la masă pe jumătate culcat, rezemat în cotul stâng, să fi comportat și o asemenea interdicție în lumea greco-romană, dar nu avem niciun text care să ne-o afirme categoric.

O altă ipoteză este cea a folosirii mâinii drepte pentru a lua din hrana destinată tuturor comesenilor – opson– în vreme ce stânga ar fi folosit pentru hrana individuală – felia de pâine, în primul rând, poate însă și fructe. Asta era regula în protocolul regilor Abbasizi, și ea ar putea să fie o moștenire mediteraneeană comună. Oricum, o asemenea regulă ar putea explica de ce, cum ne spune Xenofon, în cortul Marelui rege Cyrus, bucătarii erau înșirați pe dreapta și brutarii – pe stânga.

Obiceiuri și superstiții

Cum se știe, diferențierea între dreapta și stânga a jucat încă din Antichitate un rol foarte important în imaginarul comun:dreapta a fost – și a rămas în închipuirea populară până în zilele noastre – mâna „bună”, în vreme ce stânga, sinistra, cum o numeau latinii, e încărcată de simboluri negative. E de-ajuns să ne amintim cum sunt tratați adesea copiii stângaci în școală și în familie pentru a evoca umbra de suspiciune superstițioasă pe care, în plină contemporaneitate, o aruncă încă atare reminiscențe ale unei mentalități arhaice. În Antichitate, lucrurile erau cât se poate de clare:tot ce venea dinspre dreapta era pozitiv, de bun augur, asemeni acvilelor lui Romulus în vremea întemeierii Romei. Dinspre stânga veneau cele rele, sinistrele. Dar despre asta vom vorbi altădată.