<strong>Oamenii de-a lungul timpului au fost superstiţioşi, dominaţi de frică. Religiile au rezolvat parţial această nelinişte, au inventat zei şi zeiţe pentru îmbunarea forţelor ostile, dar frica de viitor a rămas o permanenţă a societăţii. Credinţe interzise chiar de către oficialităţi s-au răspândit mai mult sau mai puţin. Raţiunea nu avea niciun rol. Fiecare popor a căutat să descopere forţele malefice, negative, să le înduplece sau măcar să le ocolească efectele. Orice manifestare neexplicată din natură era interpretată ca semn al forţelor divine sau malefice. Oracolele, horoscopul sau ghicitul în diferite variante vin să potolească teama de necunoscut, de viitor. Cifra 13 a făcut carieră printre numerele ghinioniste. De ce a fost ales numărul respectiv?&nbsp;</strong>

În Apocalipsă, despre forţele malefice se discută în partea a 13-a, iar la Cina cea de taină au fost 13 participanţi, al 13-lea venit fiind celebrul Iuda. 13 este prima cifră după 12, considerat număr perfect. În Kabbala şi în cărţile de tarot cifra a fost asociată cu Moartea, iar 31 a fost considerat inversul lui 13. Secolul al XIX-lea a adus dezvoltarea deosebită a învăţământului, ştiinţei şi tehnicii, dar superstiţia s-a păstrat şi, se poate spune, s-a amplificat pe măsură ce mijloacele de informare în masă au declanşat o cursă deosebită pentru senzaţional şi pentru încasări. 

Anglo-saxonii au eliminat etajul respectiv din înşiruirea firească. Oare există un sâmbure de adevăr în această teamă? Să analizăm cazul forţelor mili tare germane din cel de-al doilea război mondial, considerate bine instruite şi echipate pentru o confruntare modernă. Neşansa a fost însă mereu alături de germani şi două cifre au adus nefericire din belşug:6 şi 13. Simplele coincidenţe, în ochii celor care nu cred în superstiţii, parcă nu pot explica totul. 

Civilizaţia egipteană avea o întreagă serie de poveşti despre zilele faste şi cele nefaste. Una din cele mai periculoase era a 13 zi a celei de a doua luni a anotimpului numit perit şi care era sub semnul zeiţei Sekhmet, adică forţa divină care controla răspândirea epidemiilor. Cum medicina abia făcea primii paşi, oamenii respectau cu stricteţe cutumele. Şi la greci exista o zi de 13 cu reputaţie nu prea bună. Era închinată lumii de dincolo şi făcea parte din marea sărbătoare a Antesteriilor. Se încerca prin formule magice îndepărtarea zeiţelor morţii, temutele Kéres. Romanii au căutat să descopere viitorul pentru a evita răul, dar soarta a ascuns căile evoluţiei. Ziua de 13 s-a manifestat prin apariţia pe lume a unui prunc nevinovat. Nimic semnificativ la scara istoriei. Abia în anul 37 d. Hr. s-au demonstrat veleităţile de ucigaş psihopat. Împăratul Caligula, căci despre el este vorba, a continuat să terorizeze Roma până în anul 41 când un pumnal a adus liniştea pentru sufletul asasin. S-a afirmat de multe ori că istoria se repetă şi în cazul romanilor tradiţia s-a adeverit. Pe 13 septembrie 81 a trecut în rândul zeilor împăratul Titus pentru a fi urmat la tron de Domiţian, renumit prin execuţiile ordonate. Nici norocul militar nu l-a însoţit, trupele înregistrând pierderi grele în timpul luptelor împotriva dacilor.

Începutul carierei moderne 

Politica Germaniei de dominaţie mondială şi tonul agresiv adoptat de împăratul Wilhelm al II-lea au dus la accelerarea cursei înarmărilor. Flota germană era un instrument esenţial pentru a sparge încercuirea pe care Royal Navy putea să o realizeze profitând de superioritatea numerică şi de condiţiile geografice. Submarinul, armă mică, netestată în lupte, se putea dovedi util pentru spargerea blocadei, dar ghinionul se ţinea de flota germană. U-13 a dispărut în prima lună a confruntărilor împreună cu tot echipajul. Era doar 12 august 1914. Ghinionul a venit cu o zi mai devreme. Nici clasa denumită după prima navă n-a fost mai norocoasă. U-15 a fost prima unitate scufundată de crucişătorul britanic Birmingham la 9 august 1914 şi tot echipajul a fost pierdut.

Era un adevărat dezastru pentru începutul unei arme. Ceva mai norocos a fost U-14, dar focul de artilerie de pe o navă comercială l-a distrus pe 5 iunie 1915. N-a supravieţuit nici măcar un an. Amiralii germani n-au fost prea îngrijoraţi de dispariţia acestor unităţi cu un deplasament de doar 514 t fiecare. Armamentul era modest, un tun de 105 mm şi şase torpile. Nici U-6 n-a reuşit prea multe fapte de vitejie. După scufundarea a 13 nave a fost observat de marinarii britanici de pe submarinul E 16 şi totul a devenit istorie. Era 15 septembrie 1915. Submarinele britanice îşi demonstrau eficienţa de vânători, dar nu prea aveau ţinte comerciale pentru a concura cu omologii germani în privinţa recordurilor. Şi uitarea a început să se aştearnă peste faptele de arme remarcabile.

Şi pe uscat au fost probleme deosebite. 6 aprilie 1917 aducea o veste cumplită pentru conducătorii Germaniei:SUA a proclamat starea de război cu Berlinul. Chiar dacă armata terestră nu era pregătită pentru războiul de tranşee, marina militară şi potenţialul industrial înclinau definitiv balanţa spre ţările Antantei. Armata germană mai avea însă resurse pentru ofensive de amploare şi în 1917 s-a încercat scoaterea României din război şi nimicirea trupelor ruse de pe flancul sudic. Teoretic, şansele de reuşită erau mari după ce românii înregistraseră pierderi grele în anul precedent. Nici trupele aliate nu arătau un potenţial defensiv prea mare. Bătălia de la Mărăşeşti a introdus în istorie o localitate oarecare din sudul Moldovei. Atacul s-a dezlănţuit pe data de 6 august 1917 şi părea să se desfăşoare sub bune auspicii. Diviziile ruse cedau teren sub tăvălugul de foc şi fier. Intervenţia Corpului 6 de armată român a redresat situaţia şi coşmarul luptelor de tranşee a reînceput pentru germani. Atacul decisiv a fost programat în sectorul deţinut de Divizia 13 infanterie română. Chiar dacă ploaia de proiectile a fost de o violenţă rar întâlnită, trupele germane din Divizia 115 infanterie au fost decimate de focul mitralierelor române. Tunurile spulberau grupele inamice. Totuşi, presiunea se făcea simţită şi inamicul a introdus în luptă şi Divizia 13 infanterie austro-ungară. Superioritatea de forţe putea să ducă la apariţia unei falii greu de astupat cu firavele rezerve din zonă. Ajutorul de la ruşi era puţin probabil şi doar câteva baterii sprijineau cu foc istovitele unităţi din linia întâi. Cum pătrunderea în dispozitiv era semnificativă, s-a hotărât un contraatac cu toate rezervele disponibile. Era asaltul ultimei şanse. Atacul s-a declanşat din flanc după toate canoanele artei militare. Austriecii au fost cuprinşi de panică la vederea baionetelor şi s-au retras în debandadă, dar au intrat sub focul soldaţilor din Divizia a 10-a infanterie. Dezordinea a fost totală şi 700 de prizonieri au rămas în mâinile românilor. Succesul era important şi doar lipsa rezervelor a împiedicat trupele române să exploateze golul din frontul inamic. Nici trupele ruse n-au acordat un ajutor eficient, infanteria fiind complet demoralizată de ideile subversive. Eşecul din data de 19 august 1917 (6 august pe stil vechi) a obligat comandamentul german să renunţe la obţinerea victoriei în spaţiul de la est de Carpaţi. Acţiunea de diversiune organizată prin trimiterea lui Lenin a fost mult mai eficientă şi armata rusă s-a prăbuşit atunci când avea mai mult armament modern ca niciodată. Exemplul a fost studiat de Iosif Stalin şi acesta a rămas obsedat de întărirea spatelui Armatei Roşii. 

Istoria se repetă 

Sistemul naţional-socialist promitea realizarea unui nou tip de stat, dar în noul paradis nu aveau loc şi evreii. Persecuţiile s-au înmulţit, lagărele au început să se umple de cei catalogaţi drept suboameni şi cei cu intuiţie au decis că ar fi mai bine să plece. Autorităţile de la Berlin au fost de acord şi pe 13 mai 1939 vaporul St Louis a plecat din Hamburg spre Cuba cu 963 de pasageri la bord. Depăşind apele teritoriale ale Reichului, evreii s-au considerat scăpaţi. Umbra nenorocirii plana peste destinele lor. Cubanezii au refuzat să-i primească şi istoria s-a repetat în cazul Statelor Unite. Nici Canada n-a fost mai primitoare şi, în cele din urmă, nava s-a întors în Europa. Germanii au reuşit să captureze şi să asasineze 250 dintre nefericiţii călători după campania din 1940 (Historia, octombrie 2008, p. 34). Prima confruntare de amploare dintre navele de suprafaţă germane şi britanice din cel de-al doilea război mondial s-a produs la 13 decembrie 1939 în zona estuarului La Plata. Cuirasatul de buzunar Graf von Spee, o minune a tehnicii comisionată la 6 ianuarie 1936, a fost surprins de trei nave militare britanice dotate inferior din punct de vedere artileristic şi al blindajului. Teoretic, britanicii aveau puţine şanse de reuşită. Ofiţerii germani au văzut prin aparatura optică doar un crucişător şi două distrugătoare. Eroarea de apreciere se va dovedi fatală. Bucuria de a distruge trei nave militare inamice dintr-o lovitură i-a ameţit ca un narcotic pe ofiţeri. S-a adoptat atacul din două direcţii, focul german a fost dispersat şi proiectilele mici şi-au atins ţinta. Cele şase tunuri de calibrul 280 mm, superioare celor de 203 mm de pe crucişătoarele britanice prin masa proiectilelor, au fost insuficiente pentru a distruge escadra inamică. Confruntarea s-a soldat cu avarii grave de ambele părţi, dar comandantul german nu ştia exact ce forţe inamice are în faţă şi a decis câteva zile mai târziu sabordarea cuirasatului. Echipajul suferise pierderi importante (36 morţi, 60 răniţi) şi lupta nu mai putea fi dusă. Decizia de sabordare a fost luată şi pe fondul zvonurilor privind sosirea unor nave adverse puternice prin artileria de la bord. 

Cariera lui 13 în Al Doilea Război Mondial a început în forţă pe 13 aprilie 1940 într-o confruntare navală pentru stăpânirea Norvegiei. Adolf Hitler, întotdeauna temător pe mare, a hotărât un atac prin surprindere pentru a prelua controlul asupra ţării până la intervenţia forţelor britanice net superioare. Chiar dacă în primele zile ofensiva a avut succes şi i-a năucit pe strategii aliaţi prin riscurile asumate, pe 13 totul s-a schimbat. O grupare de luptă britanică în frunte cu cuirasatul Warspite a surprins la Narvik, port strategic pe unde se exporta minereul de fier suedez, un detaşament de opt distrugătoare germane. Gurile grele de foc au făcut diferenţa şi bătălia s-a transformat într-o hecatombă. Au dispărut pentru totdeauna vapoarele de luptă Hans Ludemann, Georg Thiele, Bernd von Arnim, Wolfgang Zenker, Erich Giese, Erich Koellner (cu numărul de ordine Z 13), Hermann Künne şi Dieter von Roeder. Erau nave noi şi pierderile marinei germane în timpul campaniei au ajuns la categoria distrugătoare la 50%. O cifră înfiorătoare dacă ne gândim că pierderile acceptate de militari într-o expediţie victorioasă şi rentabilă sunt de cel mult 10%. Campania din Norvegia a dus şi la pierderea submarinului U-13. Curajul lui Adolf Hitler de a se lansa în expediţii maritime s-a terminat. În plus, a blocat importante forţe terestre, aeriene şi navale în aşteptarea unui atac aliat care nu s-a mai produs. Resursele blocate poate ar fi fost mai utile pe alte fronturi în momente decisive. Teama de Royal Navy a devenit o adevărată obsesie pentru comandamentul german şi invadarea Angliei a fost programată numai după ce Luftwaffe ar fi putut să oprească marile bastimente britanice. Cum aviaţia n-a fost capabilă să neutralizeze forţele RAF, planul german a eşuat. Nici vasele mai mici n-au scăpat de blestemul lui 13. Vedeta torpiloare Seeadler a fost lovită de o torpilă britanică la 13 mai 1942 şi a fost ruptă pur şi simplu în două. Nava de 1290 t se ducea la fund cu cele trei tunuri de calibrul 105 mm şi alte 7 antiaeriene de calibrul 20 mm. În aceeaşi acţiune a pierit în valuri şi vedeta Iltis (deplasament 1320 t). Dezvoltarea unui război împotriva Royal Navy impunea construirea de vedete torpiloare pentru lovirea prin surprindere a cuirasatelor net superioare vaselor germane în ceea ce privea puterea de foc. T 6 avea doar 1088 t, dar putea să atingă o viteză de 35 de noduri. Nu i-a servit la nimic deoarece a lovit o mină la 7 noiembrie 1940. A fost prima navă nimicită din clasa 1935. T 13 a fost scufundată în aprilie 1945 de bombardiere britanice, iar T 15 a fost găsită de bombele americane în portul Kiel la 13 decembrie 1943. 

Nici submarinele cu numere ghinioniste n-au avut mai mult noroc. U-666 a fost scufundat de aviaţia britanică după ce a reuşit să scufunde un vas militar şi să doboare un avion de patrulare. U-6 a fost doar navă de antrenament şi n-a avut reuşite. U-13 părea mai norocos decât nava cu acelaşi număr din primul conflict mondial, dar la 31 mai 1940 a fost grav avariat de un vas britanic. Echipajul s-a salvat în totalitate. U-66 a scăpat până în 1944 şi a provocat pierderi grele marinelor aliate. Soarta nu putea să-l cruţe. Căutat de aviaţia americană de pe portavioanele de escortă, a fost distrus pe 6 mai şi 24 de marinari şi-au pierdut viaţa. După alte variante de calcul, cifra nefastă ar fi 616. Nici nava U-616 n-a avut mai mult succes. Ziua de 13 mai 1943 a adus un puternic atac cu grenade antisubmarin şi cu greu s-a târât până într-un port. A fost scufundat totuşi în mai 1944 după ce a reuşit să distrugă un singur vas inamic. Echipajul a fost mult mai norocos deoarece torpilele lansate de un alt submarin asupra distrugătorului american care-i transporta au ratat ţinta. Se pare că ghinionul devine contagios şi atacatorul a fost scufundat.

Dacă submarinul a fost un vânător de temut în ambele războaie mondiale, amiralii au cerut proiectanţilor de arme soluţii pentru a-l transforma în vânat. Căutarea şi distrugerea erau operaţiuni dificile pe vastele spaţii oceanice. Militarii americani au găsit cea mai simplă soluţie:portavioanele de escortă. Avioanele sau dovedit un duşman de temut pentru submersibile, dar aveau dezavantajul razei mici de acţiune. Bombardierele strategice compensau inferioritatea şi transportau mult armament, dar erau utile în alte misiuni. Vasele comerciale transformate în portavioane prin minime modificări ale punţii permiteau ducerea aparatelor mici şi precise în orice loc al Oceanului Atlantic, principalul teatru de război naval împotriva submarinelor. Portavioanele americane folosite sub pavilion propriu sau de către britanici au făcut ravagii în rechinii amiralului Dönitz. Nu putea să lipsească din serie CVE-13. USS Core a distrus patru submarine, primul fiind lovit la 13 iulie 1943. U-487 nu apucase să scufunde vase aliate şi a pierdut 31 de marinari. Au mai pierit în valuri U-67, U-185 şi U-378. U-67 era creditat cu 13 victime, adică avea un echipaj experimentat. U-185 (a fost primit în Kriegsmarine pe 13 iunie 1942) avea nouă reuşite, iar U-378 lovise cu torpile un vas de război de 1900 t. Toţi marinarii de la bordul lui U-378 au pierit în valuri. Mult mai eficient a fost USS Bogue, printre victime numărându-se şi U-1229 comisionat la 13 ianuarie 1944. 

Ghinion şi pe pământ 

Cifra 13 s-a ţinut cu ghinionul scai de Germania nazistă. Scepticii vor spune că totuşi pe 13 mai 1940 armata germană a rupt frontul francez la Sedan şi tancurile au pătruns irezistibil în adâncimea apărării franceze. Este adevărat, faptele nu pot fi negate în niciun fel, dar succesul a fost de moment şi, treptat, s-a transformat în eşec. Forţele britanice, încolţite de diviziile de panzere, se retrăgeau în grabă spre portul Dunkerque. Royal Navy a fost obligată să participe la o evacuare disperată sub bombele lansate de avioanele Luftwaffe. Armata britanică părea nimicită, dar un ordin de la Berlin a oprit tancurile. A fost o adevărată minune şi aproape toate unităţile încercuite au fost evacuate, dar s-a pierdut echipamentul greu. Directiva nr. 13 permitea aviaţiei germane să nimicească obiectivul Dunkerque, dar ideea lui Goering a fost un eşec total. Mareşalul german nu prea auzise de colaborarea dintre arme şi avea să se sinucidă într-o mucedă celulă după război. Bombardierele decolau de la bazele din Germania şi aveau încărcătura de luptă diminuată. Multe bombe cădeau în mare sau pe plaje şi nu aveau efect. Fumul incendiilor limita drastic vizibilitatea, iar escadrilele de Spitfire reprezentau un pericol mortal. Când au repornit blindatele, era deja prea târziu. Adolf Hitler a fost obligat să blocheze în vestul Europei trupe care i-ar fi fost utile pe alte fronturi. Nici ofensiva din Balcani n-a avut importanţă benefică pentru Germania. Atacul a început prin bombardarea masivă a Belgradului şi prin pătrunderea unităţilor motorizate în Jugoslavia şi Grecia.

Se acţiona conform Directivei nr. 20 elaborată de Adolf Hitler la 13 decembrie 1940. Aliatul italian se dovedea o adevărată pacoste şi importante forţe germane au fost imobilizate prin pustiul strategic al Balcanilor în inutile lupte de partizani. Acţiunea începută la 6 aprilie 1941 a întârziat şi declanşarea Operaţiunii Barbarossa, ceea ce mai târziu avea să se dovedească cu consecinţe grave asupra mersului ostilităţilor terestre.

Ziua de 13 aprilie 1941 n-a fost marcată de evenimente deosebite. Trupele germane erau în plină ofensivă pe frontul din Balcani şi unităţile britanice venite în ajutorul grecilor nu reuşeau să oprească invazia. Totul părea fericit pentru al Treilea Reich. Era o nouă dovadă a existenţei unei superputeri militare care folosea cu maximă eficienţă blindatele şi aviaţia. Dezastrul armatei germane era însă pregătit undeva în umbra tainicelor bolţi ale Kremlinului. Dictatorul Iosif Stalin reuşea o lovitură de maestru în diplomaţia mondială prin încheierea unui pact de neagresiune cu Japonia. Se puteau concentra în vestul vastului imperiu roşu trupele de elită şi se sugera Japoniei că are practic mână liberă în Asia. Atunci când forţele germane erau la porţile Moscovei s-a cerut cu insistenţă o ofensivă măcar pentru blocarea unor unităţi sovietice, dar japonezii n-au mişcat un deget. Spre dezamăgirea militarilor germani, flota niponă a lovit în aceeaşi lună baza americană de la Pearl Harbor şi resursele aliatului galben au fost absorbite de războiul aero-naval.

Adolf Hitler a avut puţin noroc în iunie 1941 sau, se poate spune, l-a salvat intuiţia pentru câţiva ani. Dictatorul de la Kremlin pregătise un mare plan de invadare a Europei în numele bolşevismului. Trupele sovietice erau dispuse la graniţă în poziţii cât mai avansate, mai ofensive. Deplasarea marilor unităţi din al doilea eşalon în cel mai tainic secret a început la 13 iunie 1941 (Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, Polirom, Iaşi, 1995, p. 227). Trupele din primul eşalon au ajuns lipite de frontieră şi doar o subţire perdea de grăniceri NKVD împiedica declanşarea ostilităţilor. Reţelele de sârmă ghimpată erau în multe locuri îndepărtate şi chiar paznicii lui Beria se retrăgeau din faţa Armatei Roşii. Intrândul de la Belostok reprezenta o poziţie avantajoasă pentru a încercui trupele germane imprudent amplasate la frontieră. Vârful de lance sovietic era format din Divizia 6 cavalerie. Alături se afla dispusă şi Divizia 13 infanterie sovietică. Dar poate lipseşte din plan Divizia 6 infanterie? O forţă înspăimântătoare, nevăzută, o mutase la Brest-Litovsk, oraş de frontieră apărat de o cetate puternică. Marea unitate nu avea un rol defensiv şi apărarea eroică timp de o lună a fost o improvizaţie. Orice apărare epuizează forţele aflate în atac şi generalii comunişti aveau experienţa luptelor din Finlanda. În spatele Diviziei 13 infanterie se aflau două corpuri mecanizate cu numerele 6 şi 13. Se aflau astfel pregătite patru divizii de tancuri şi două mecanizate. Cum atacul german a început primul, puterea tancurilor sovietice a devenit evidentă abia în 1943, dar nici astăzi istoricii nu sunt convinşi de eficienţa blindatelor roşii. Dacă teoria lansată de Victor Suvorov este corectă în totalitate, lovitura decisivă împotriva Germaniei trebuia să înceapă la 6 iulie 1941, dată care ar fi consemnat cu sânge german, roman şi finlandez începutul comunizării Europei. Anul 1941 se poate spune că a fost anul surprizelor pentru toţi planificatorii militari. Comandanţii germani credeau că au cele mai performante arme de distrugere şi succesele din primii ani de război justificau această opinie. Iosif Stalin avea însă mai mulţi aşi în mânecă. Artileria reprezintă principala forţă de distrugere pe câmpul de luptă chiar şi în condiţiile apariţiei cuplului tanc – avion. Străpungerea unui dispozitiv defensiv se realizează după o pregătire masivă cu artileria grea. Cadenţa tunurilor clasice părea totuşi prea scăzută şi atunci s-a inventat dispozitivul de tragere în salve BM-13 Katiuşa. Ploaia de rachete, lipsită de precizie, avea un efect demoralizant asupra trupei prin mugetul îngrozitor şi continuu. Dacă nu existau adăposturi eficiente şi suficiente, pierderile erau ridicate. Instalaţia era montată pe camioane asigura o mobilitate ridicată. 

Ofensiva asupra Moscovei era previzibilă deoarece în zonă se aflau importante fabrici de armament. Nu trebuie să uităm de şocul psihologic al pierderii capitalei imperiului roşu. Eforturile lui Stalin de a încredinţa comanda unui general capabil să oprească valul de tancuri au eşuat lamentabil. Armate întregi erau încercuite şi capturate. Cantităţi impresionante de tehnică de luptă rămâneau pe câmpurile de bătălie. Uniunea Sovietică părea acel colos cu picioare de lut de care amintea Adolf Hitler. Nimeni nu mai paria pe Armata Roşie. Totul părea fericit pentru Wehrmacht, dar a venit o zi de 13. Nefastă. Celebrul comandant de oşti Ghiorghi Jukov a fost numit în fruntea Frontului de Vest cu ordinul precis de a salva Moscova. Era 13 octombrie 1941 (Victor Suvorov, Ziua M, p. 249). Misiunea era fatală şi pentru general în caz de eşec, dictatorul de la Kremlin necunoscând mila. Armata germană a mai reuşit să înainteze până la 5 decembrie, dar pe 6 s-a dezlănţuit un puternic contraatac. Bătălia de la Stalingrad a fost o surpriză pentru Iosif Stalin şi anturajul său. Nimeni nu credea în 1941 că inima industrială a Uniunii Sovietice poate să fie ameninţată. Ofensiva de primăvară ar fi trebuit să ducă la distrugerea invadatorului şi trecerea la cucerirea Europei. Au fost lansate cele mai noi tancuri, dar atacul s-a soldat cu un dezastru. Wehrmachtul a trecut la contraofensivă pe o scară largă, dar planurile s-au dovedit prea ambiţioase pentru resursele existente. S-a comis o mare eroare strategică prin urmărirea a două obiective. Petrolul de la Groznâi şi Baku era vital pentru ambele maşini de război, iar la Stalingrad se găseau o mare fabrică de tancuri şi una de tunuri. Ţintele erau corecte, dar forţele Axei s-au dispersat în vastele spaţii ruseşti şi pierderile au amplificat distanţele dintre unităţi. Armata 6 germană a fost blocată în oraşul-simbol şi Adolf Hitler a uitat o regulă de bază a războiului modern:tancurile să nu fie blocate în oraşe decât atunci când nu există altă soluţie. Eforturile trupelor germane la Stalin grad au fost apreciabile, apărătorii sovietici fiind puşi în mare dificultate în mai multe rânduri. Oraşul era apărat de mai multe armate sovietice printre care se afla şi Armata 66. Atunci când se părea că Volga va fi atinsă pe toată lungimea, a apărut Divizia 13 infanterie de gardă care a tăiat elanul ofensiv al inamicului. Ofensiva pe flancuri este visul oricărui comandant care se visează mare strateg şi învingător. Situaţia de la Stalingrad era ideală în toamna lui 1942 pentru realizarea unei încercuiri, dar comandamentul german a fost orbit de semnificaţia denumirii oraşului. S-a comis o greşeală de neiertat. Armatele române erau prea slab echipate pentru a rezista unui atac sovietic cu tancuri, dar nimeni n-a luat în seamă situaţia gravă. Generalii sovietici au dovedit că ştiu să analizeze o situaţie şi, ulterior, să o exploateze. Atacuri locale repetate au dus la uzura Diviziilor 13 şi 14 infanterie române şi masele de tancuri au lovit în ziua de 19 noiembrie 1942 în zona pregătită. Divizia 13 infanterie a suferit cele mai mari pierderi în perioada pregătitoare a atacului. Cele 32 de atacuri au provocat 4000 de victime. Furia sovietică parcă ar fi fost ghidată de mâna unui numerolog, dar ideologia comunistă combătea orice superstiţie. 

Lipsite de sprijinul aviaţiei reţinute la sol de vremea proastă, cele două unităţi au cedat după o rezistenţă înverşunată. Rezervele sovieticilor de tancuri păreau inepuizabile şi armata 6 germană a fost încercuită şi silită să se predea până pe 2 februarie  1943. A fost un dezastru din care armata germană nu şi-a mai revenit, chiar dacă s-a mai zvârcolit puternic la Kursk în vara anului 1943. Viaţa prizonierilor a fost un calvar din care puţini au mai scăpat. Diferenţa dintre lagărele naziste şi cele sovietice nu era prea mare. Nici armata română n-a fost ocolită de nenorocire. Diviziile 13 şi 6 infanterie au fost distruse în îmbrăţişarea fatală de oţel şi ger alături de alte unităţi româneşti şi germane. Pierderile au fost înfiorătoare şi armata română nu şi-a mai revenit, chiar dacă rândurile au fost refăcute. Surprinzător este că şi planul de atac asupra inamicului de la Stalingrad a fost aprobat în ziua de 13 noiembrie 1942, astfel încât să nu transpire ceva despre marea operaţiune de încercuire cu tancuri. 

Adolf Hitler, tot mai încurcat de amploarea luptelor de pe frontul antisovietic, a hotărât să mai încerce o ofensivă în regiunea Kursk pentru nimicirea trupelor inamice şi reluarea iniţiativei strategice. Atacul a debutat prost, sub focul artileriei sovietice, planurile dictatorului german fiind transmise la Moscova din timp de spionii lui Stalin. Ofensiva germană s-a declanşat totuşi în sectoarele Armatei a 13-a sovietice. Valurile de tancuri au reuşit să provoace spărturi în front cu o adâncime de până la 18 km, dar ofensiva a eşuat în urma sleirii forţelor. OKW-ul a decis încetarea bătăliei pe 13 iulie 1943. Ultima ofensivă de amploare îşi dăduse obştescul sfârşit şi germanii nu puteau să spere decât în amânarea ruşinoasei capitulări necondiţionate.

 Cel mai mare dezastru naval german din Marea Baltică a fost produs de un submarin sovietic. Era S-13. La 30 ianuarie 1944 a torpilat vaporul Wilhelm Gustav şi din peste 10.000 de militari au mai fost salvaţi doar 900. Prin distrugerea navei General von Steuben la 10 februarie 1945 a mai provocat pierderea a 2.700 de luptători. S-a dovedit astfel eficienţa submarinelor staliniste şi doar ocuparea bazelor avansate în 1941 a permis apariţia teoriilor privind nepregătirea sovieticilor de război. Luptele din Africa de Nord au fost destul de favorabile pentru germani dacă se ţine cont de efectivele extrem de reduse trimise de Hitler pe acest front considerat secundar. Asaltul german asupra poziţiilor de la Bir-Hakeim a fost respins cu pierderi grele şi de efectivele Semibrigăzii 13 din Legiunea străină. Rommel a fost obligat să aleagă alte direcţii de efort. Eforturile germane au fost în zadar. Nici trimiterea tancurilor Tiger n-a reuşit să compenseze superioritatea zdrobitoare a aliaţilor în oameni şi tehnică de luptă. Resturile trupelor germane sau retras în Tunisia, dar au fost obligate să se predea pe 13 mai 1943. Peste 100.000 de militari germani luau drumul prizonieratului. Se adăugau şi pierderile armatei italiene, aliatul slab pregătit pentru războiul modern. O lună mai târziu, la 13 iunie 1943, forţele britanice au preluat controlul complet asupra Canalului Siciliei şi s-a putut trece în linişte la debarcarea în Europa.

Nici cifra 6 nu s-a lăsat mai prejos. Să amintim doar că pe 6 iunie 1944 trupele anglo-americane au reuşit să străpungă Zidul Atlanticului şi valul de oameni şi tehnică n-a mai putut fi oprit. Divizia 716 infanterie germană a cedat rapid deoarece era formată din trupe de strânsură. A fost trimis pentru umplerea breşei şi Regimentul 6 de paraşutişti, compus din tineri atletici şi fanatici. Avea un efectiv complet de 3457 de luptători, dar n-a folosit la nimic. A reuşit să captureze un batalion american, dar la finalul luptei pentru Normandia mai avea doar o sută de supravieţuitori, toţi răniţi. Unitatea a fost aproape în permanenţă lipsită de armament greu. Atunci când a beneficiat de sprijinul unui tanc Panther, a reuşit să captureze unitatea americană. Nici diviziilor de tancuri germane nu le-a fost mai bine. Au aşteptat în zadar ordinul de atac şi ocaziile favorabile au trecut. Când Hitler s-a hotărât, avioanele aliate au masacrat fără milă blindatele lipsite de protecţie aeriană. Apărătorii capului de pod au apucat să monteze suficiente tunuri antitanc şi blindatele au fost obligate să se îngroape în zona Caen pentru a mai avea o oarecare eficienţă militară. Fluxul aliat nu mai putea fi oprit. Divizia 6 paraşutişti britanică a contribuit în mod esenţial la controlul asupra podurilor din sectorul încredinţat.

Pentru a împiedica livrările de petrol din România, aviaţia americană a executat o serie de raiduri, greu lovit fiind şi oraşul Piteşti. Pagube serioase au fost produse reţelei de transport din România şi la 6 mai 1944 când a fost grav lovită zona gării Piteşti. Al doilea atac s-a declanşat pe 6 iunie pentru a angaja aviaţia germană şi a bloca reţeaua feroviară. Chiar dacă n-au fost atinse toate ţintele, românii au avut de lucru pentru repararea drumurilor. Blindatele s-au impus în conflict ca principala arma de străpungere a frontului inamic şi armata germană a intrat în istorie prin succesele fulgerătoare din perioada 1939 – 1941. Agravarea situaţiei în urma apariţiei unor modele performante (T-34 şi KV-1) a determinat conducerea Reich-ului să ceară proiectanţilor o maşină de temut. A ieşit din fabrici tancul Panzer P VI Tiger cu tun de calibrul 88 mm şi care a făcut ravagii printre valurile inamice de asalt. Blindatul avea însă multe defecte de proiectare şi era greu de întreţinut în condiţii de front. Arma cu care era dotat este admirată şi astăzi de analiştii militari, dar trebuie să se observe că era prea mică raportat la masa maşinii şi proiectilele aveau efect redus asupra infanteriei. Nici prima utilizare n-a fost mai fericită, toate cele şase tancuri folosite fiind distruse de sovietici cu ajutorul artileriei printr-un precis foc din flanc. Cum regimul instaurat de Adolf Hitler se dovedea din ce în ce mai criminal, diferite grupări de opoziţie au plănuit operaţiuni de distrugere a centrului nervos al regimului. Atentatele au început să fie mai bine realizate, dar dictatorul părea ocrotit de noroc spre ghinionul a milioane de oameni. Ziua de 13 martie 1943 urma să fie marcată de o vizită pe frontul sovietic şi generalul von Tresckow a pregătit o bombă amplasată în interiorul maşinii destinate cancelarului. Suflul şi schijele mecanismului infernal ar fi fost suficiente să lichideze orice formă de viaţă umană, dar Hitler, prudent, a preferat să trimită un automobil personal şi proiectul complotiştilor a eşuat. Succesul poate ar fi schimbat în bine cursul istoriei. 

Ghinionul pluteşte şi în aer

Perioada interbelică a fost marcată de dezvoltarea permanentă a aviaţiei militare sub aspectul creşterii puterii motoarelor, ceea ce a dus la sporirea vitezei, a masei şi a forţei de distrugere. Strategii discutau despre posibilităţile armei şi ajungeau la concluzia că fără sprijinul aerian nu există şanse de victorie. Toate marile puteri au declanşat o cursă a înarmărilor prin proiectarea de aparate performante şi prin construirea de noi fabrici de profil. Industria aluminiului a cunoscut un salt spectaculos şi nici pruducţia de energie electrică n-a fost neglijată. Germania, condusă de lideri obsedaţi de forţa militară, a intrat în horă chiar din 1933. Marile firme s-au întrecut în primirea de comenzi şi Adolf Hitler a fost extrem de generos. Bombardierele reprezentau forţa clar ofensivă a aviaţiei şi conducerea Reich-ului a oscilat între avioanele medii, grele şi cele de atac în picaj. Atacurile strategice păreau ineficiente, Germania neavând resurse pentru neutralizarea oraşelor inamice prin raiduri repetate. Marile avioane nu puteau să fie utilizate pentru sprijinirea infanteriei şi a tancurilor, ceea ce contrazicea principiul concentrării forţelor. Au fost alese bombardierele medii, aparent mai multe escadrile putând să ţină loc coloşilor aerieni. Au fost însă favorizate bombardierele în picaj care puteau să asigure o precizie maximă în sprijinirea unităţilor de tancuri, dar se sacrificau viteza şi masa armamentului transportat. H 66 n-a rezistat probelor dure şi, în cele din urmă, marele învingător a fost Ju-87 Stuka, coşmarul militarilor din Polonia, Franţa sau Grecia. Marea Britanie a reprezentat o altă ţintă a Luftwaffe, dar Ju-87 trebuia să-şi demonstreze limitele. Ziua de 13 august 1940 a fost de coşmar pentru unităţile dotate cu acest rechin zburător. Chiar dacă au fost protejate de celebrele Me-109, 34 de avioane au fost secerate de rafalele de mitralieră de pe Spitfire şi Hurricane din totalul de 60 trimise în luptă. Era evident că o astfel de rată a pierderilor era greu de suportat chiar şi de către o mare putere aviatică. Cum într-un stat totalitar nu există limite şi viaţa omului valorează cât o ceapă degerată, ofensiva aeriană a continuat. Pe 15 august 1940 au decolat din Norvegia 65 de Ju-88 şi He-111 însoţite de distrugătoarele Me-110. Teoretic, şansele de reuşită erau mari deoarece aviaţia britanică îşi concentrase forţele în partea de sud a ţării. Şansa era însă de partea insularilor. Avioanele Grupului 13 al RAF au fost ridicate la timp. Germanii au pierdut 15 aparate de tip He 111, Ju-88 şi Me-110 şi n-au reuşit să distrugă niciun obiectiv inamic. Raidul a fost prea costisitor şi acţiunile din Norvegia au fost anulate. Bombardierele transportau o încărcătură ofensivă prea mică şi necesitau prea multă escortă. Cum Me-109 nu avea o rază de acţiune suficientă, erau practic lăsate în voia mitralierelor britanice. Pătrunderea pe teritoriul URSS a fost marcată de succese deosebite pentru Luftwaffe, dar forţele erau prea puţine pentru enormele spaţii de acoperit şi pentru varietatea de misiuni de îndeplinit. Condiţiile tehnice precare de pe aerodromuri şi vremea îngrozitoare duceau la uzura rapidă a motoarelor şi a oamenilor. 

Când s-a declanşat masiva ofensivă aeriană a anglo-americanilor, apărarea n-a mai făcut faţă chiar dacă a provocat pierderi importante escadrilelor inamice. Orice zboară poate să provoace surprize neplăcute. 13 decembrie 1943 a adus deasupra oraşului Kiel circa 700 de avioane aparţinând Flotei a 8-a aeriană. Bombele americane vizau zona portului de unde plecau periculoasele submarine, dar nu era uitat nici moralul populaţiei. 13 februarie 1945 a adus o ofensivă de o deosebită amploare. Flota a 15-a aeriană a lovit ţinte germane din Austria şi Ungaria, favorizând astfel înaintarea sovieticilor. Oraşul Dresda a fost ales însă drept ţintă pentru a răzbuna loviturile cu rachete asupra Londrei. Existenţa unor fabrici profilate pe producţia de armament putea să justifice planul militarilor. Coşmarul a început pe 13 februarie 1945 şi a continuat a doua zi, cele 2978 t de bombe producând 135.000 de victime şi cam tot atâtea persoane rănite. Studii mai noi au redus drastic cifrele, dar dezastrul produs de furtuna de foc în clădire cu o frumoasă arhitectură era mare. Aviaţia de vânătoare germană n-a reuşit să facă mare lucru din cauza lipsei de carburant. Inamicul n-a văzut pe traseu decât un mic avion de poştă pe care mitralierele l-au măturat rapid de pe cer. Raidul a fost motivat de necesitatea distrugerii reţelei feroviare din zonă, dar studiile publicate de americani anterior conflictului şi experienţa atacurilor precedente demonstraseră fără putinţă de tăgadă că circulaţia era reluată în doar câteva zile sau chiar ore de la dispariţia de pe cer a ultimului avion. A fost doar o crimă inutilă din punct de vedere uman şi cultural, bombele distrugând clădiri fără pereche din punct de vedere artistic şi arhitectural. 

Generalii britanici au dorit mult să amplifice superstiţiile legate de cifra 13 prin acest raid de teroare. Cum raidurile aeriene aliate se intensificau şi şansele ca aviaţia să redobândească supremaţia erau minime, Adolf Hitler a hotărât să se utilizeze armele secrete. Prima în stare de funcţionare a fost racheta sol-sol V-1. Era mai mult un avion fără pilot care putea să atingă ţinte mari aflate la cel mult 300 km de rampa de lansare. Prima armă sa îndreptat spre Anglia în noaptea de 12 spre 13 iunie 1944, dar cele 8.000 de unităţi folosite la represalii nu puteau să schimbe cursul războiului deoarece cantitatea de explozibil transportată (500 kg de fiecare armă) era prea slabă pentru nimicirea obiectivelor militare. Precizia a lăsat mult de dorit şi resursele cheltuite puteau mai bine să fi fost dirijate spre aviaţia clasică sau cea reactivă. Dacă anglo-americanii au preferat să acţioneze cu aviaţia strategică, sovieticii au adoptat aviaţia de asalt. Preferau să ocupe capacităţile industriale prin atacuri fulgerătoare decât să le distrugă sub covoarele de bombe. Ofensiva germană de la 22 iunie 1941 a surprins prin efecte şi s-a recurs la atacarea rafinăriilor din zona Prahova. Piloţii sovietici au pregătit minuţios atacul şi rezultatele au fost deosebite. 

Şase avioane au lovit în ziua de 13 iulie 1941 rafinăriile Orion, Lumina şi Noris. Au fost incendiate 17 rezervoare cu produse petroliere şi a fost nimicită instalaţia pentru petrol parafinat. Au ars şi 10 vagoane cu substanţe inflamabile. Au fost şi primele pierderi ale apărării antiaeriene, un tun german fiind distrus. Raidul a provocat mari pagube în raport cu forţa de atac trimisă. Chiar şi accidentele produse în aceste zile aveau efecte devastatoare. Un avion de tip Ju-88 românesc se pregătea de decolare de pe aerodromul din Nikolaev (Ucraina), dar a intrat în două aparate germane şi a luat foc. Echipajul a murit în totalitate. Era 6 februarie 1944. Trei maşini de luptă pierdute aproape instantaneu însemna foarte mult. Un avion valora mai mult decât greutatea lui în aur. Un alt Ju-88 a căzut la Odessa în 6 aprilie 1944 în timpul unui exer ciţiu şi, bineînţeles, întregul echipaj a dispărut. Un planor care transporta aviatori români din corpul de bombardiere s-a prăbuşit la 6 iulie 1944 şi au pierit şase zburători experimentaţi. Ghinionul îşi întindea mâna necruţătoare şi asupra aliaţilor Germaniei.

Al doilea război mondial a fost dominat de confruntările dintre avioanele cu elice. Dacă iniţial zburau avioane care atingeau viteze în jur de 500 km/h, necesităţile frontului au dus la apariţia vânătorilor capabili să evolueze la 600 sau 700 km/h. Nici armamentul iniţial, care cuprindea şi mitraliere uşoare, nu mai era considerat adecvat pentru străpungerea blindajelor cu care erau protejate marile bombardiere. Germania, aflată într-o evidentă inferioritate în ceea ce priveşte resursele strategice, a fost obligată să caute noi soluţii tehnologice pentru a obţine controlul spaţiului aerian. Cursa înarmărilor trebuia accelerată pe măsură ce valurile de bombardiere grele se aventurau tot mai departe în interiorul Reich-ului. Avioanele cu piston erau performante, dar îşi dovedeau deja limitele în confruntările zilnice cu aparate gen P-51 Mustang sau P-47 Thunderbolt. Era nevoie de ceva care să depăşească normalul. Ideile nu lipseau şi tot potenţialul industrial era în slujba armatei. Un mic avion-rachetă cu aripă delta urma să fie o soluţie. Armat cu tunuri de calibrul 30 mm, aparatul se putea deplasa şi cu 1000 km/h, dar avea o autonomie redusă din cauza consumului mare de carburant. Prima ieşire operaţională a unui Me-163 Komet a avut loc în ziua de 13 mai 1944 şi trebuia să fie un succes pentru ca să se intensifice ritmul de livrare a unităţilor către escadrile. Cum tradiţia a jucat un rol important în istoria militară, primul avion a fost vopsit numai în roşu. Ţintele nu lipseau de pe cerul senin. Bombardierele americane se deplasau în formaţii masive spre obiectivele stabilite. Micul Me-163 a decolat, s-a instalat într-o poziţie favorabilă, dar n-a putut să tragă deoarece motorul s-a oprit. A reuşit să-l pornească, dar pilotul a fost surprins să constate că s-a oprit iarăşi. Când l-a pornit a treia oară, era deja prea târziu pentru a intercepta formaţia inamică. Nici a doua misiune din aceeaşi zi n-a dat rezultate. Pe 13 septembrie 1944 au decolat nu mai puţin de nouă Me-163, dar nu s-a obţinut niciun succes. Era evident un eşec răsunător în condiţiile în care puţinul carburant nu permitea luxul simplelor plimbări. Mulţimea vânătorilor aliaţi împiedica activitatea bombardierelor germane asupra coloanelor de blindate sau camioane şi nici zborurile de recunoaştere nu prea aveau succes. Se impunea de urgenţă realizarea unui bombardier dotat cu motoare noi şi cererea Luftwaffei a fost îndeplinită prin proiectarea modelului Arado 234 Blitz. Modelul cu două motoare transporta o cantitate prea mică de bombe şi s-a trecut la proiectarea unui exemplar cu patru surse reactive. Prototipul V 13 a fost gata de zbor în ziua de 6 septembrie 1944 şi totul părea să fie bine. A fost până la aterizare când s-a transformat într-un morman de fiare.

Nici în superioritate aeriană aviatorii germani nu reuşeau mari succese într-o zi de 13. Opt FW-190 au interceptat pe 13 aprilie 1943 şase avioane Iak. Cum aparatele sovietice erau mai slab realizate, victoria se contura la ţeava tunurilor. Ghinionul era alături de germani şi aceştia pierd două aparate pentru trei adversari. Scorul strâns se datora piloţilor francezi din escadrila Normandie. Messerschmitt Me-262 trebuia să fie rândunica cu reacţie care să salveze imperiul german de devastatoarele bombardamente angloamericane. Destinul a vrut altceva şi intrarea în luptă a fost întârziată de obsesia lui Adolf Hitler de a avea un bombardier rapid. Puternicul armament automat de la bord îl transforma într-un pericol mortal pentru orice avion aflat la altitudine mare, dar umbra ghinionului plutea peste tot. Un Me cu numărul 13 era în misiune pe la sfârşitul lui noiembrie 1944, dar o pană a pus capăt vânătorii. Primul aerodrom era sub controlul aviatorilor inamici şi pilotul s-a îndreptat spre locul de aterizare de rezervă. Americanii erau şi aici la pândă şi singura soluţie a rămas abandonarea aparatului. Ziua de 13 ianuarie 1945 a adus în colimatorul a două Me-262 a unui Mosquito, pradă mai mult ca sigură. Manevrabilitatea legendară a aparatului cu piston i-a zăpăcit pe piloţii germani care au epuizat combustibilul în efortul de a prinde ţinta. Lucru mai rar întâlnit în timpul unui război total, cei doi piloţi de pe reactoare l-au salutat pe îndemânaticul aviator aliat. Cum fiecare picătură de combustibil era scumpă în Germania, eşecul este de la sine înţeles. 

Eşec pe frontul undelor 

Războiul modern se bazează pe folosirea unităţilor motorizate sprijinite de aviaţie şi comunicaţiile joacă un rol decisive în menţinerea unui ritm rapid de înaintare. Operaţiunile navale la mari distanţe de baze implică întotdeauna transmisii radio spre unităţile operative sau rapoarte către comandament. Cum, în mod normal, inamicul citeşte mesajele, militarii au depus mari eforturi pentru găsirea unor cifruri perfecte. Maşinile moderne au permis realizarea a miliarde de combinaţii şi au făcut imposibilă munca celor din serviciile de decodare.

Aliaţii au combinat munca de decriptare cu cea de capturare a maşinilor speciale şi a codurilor folosite pe nave, submarine sau avioane. Forţele militare germane se bazau pe Enigma, considerată o minune a tehnicii şi, prin rotoarele de cifrare, infinit de complicată pentru mintea umană. Autorităţile britanice, după prăbuşirea Franţei în 1940, se confruntau cu o puternică ofensivă aeriană din partea Luftwaffe. Liniile comerciale din Oceanul Atlantic erau ameninţate de haitele de submarine şi distrugătoarele erau prea puţine şi cu rază de acţiune insuficientă pentru vastitatea apelor oceanice. Citirea mesajelor către comandanţii submarinelor ar fi simplificat misiunile de interceptare şi distrugere. Informaţiile de la polonezi şi francezi nu erau suficiente pentru reconstituirea aparaturii germane. Situaţia se schimbă parţial o dată cu scufundarea submarinului U-13. Făcea parte dintr-un tip total perimat şi avea un deplasament de doar 279t, dar a provocat importante daune marinei britanice prin cele 29.000t trimise la fund. Grenadarea submarinului a dus la o reuşită neaşteptată. Au fost descoperite la bord o maşină Enigma a Kriegsmarine şi un regulament de folosire. Totuşi, codurile marinei germane erau mult mai greu de descifrat şi abia în 1942 s-a reuşit citirea sistematică a mesajelor inamice. Ziua victoriei a fost 13 decembrie 1942 şi în anul următor pierderile haitelor de submarine au crescut la valori greu de suportat în anumite regiuni ale Oceanului Atlantic.

Umbra ghinionului se întinde şi asupra Aliaţilor 

Lupta pentru dominaţie mondială în care dictatorul Adolf Hitler a aruncat Germania nu se putea desfăşura fără un sprijin, direct sau indirect, din partea unor mari puteri. Japonia era importantă dacă ar fi lovit Uniunea Sovietică în Extremul Orient, dar militariştii niponi au preferat o lovitură prin surprindere a bazei de la Pearl Harbor. Ofensiva a continuat fulgerător timp de o jumătate de an, dar s-a oprit în a şasea lună din 1942. Elanul ofensiv le-a fost tăiat niponilor de acţiunile pline de succes ale portavionului Enterprise (CV-6), participant la aproape toate acţiunile majore din Pacific. Bătălia de la Midway s-a încheiat în ziua de 6 iunie 1942 după ce au fost distruse patru celebre portavioane (Akagi, Kaga, Soryu, Hiryu) cu toate aparatele de la bord. Data marchează practic începutul refluxului în Pacific, restul luptelor fiind o lungă agonie. Avioanele de pe Enterprise au dat lovitura de graţie celor înfumuraţi de primele succese. Japonezii aveau o teamă profundă în legătură cu cifra 4 şi istoria a vrut să confirme superstiţia. Avionul de cerce tare cu numărul 4 de pe crucişătorul Tone a avut probleme tehnice şi a plecat cu întârziere exact spre zona unde se aflau portavioanele inamice. Observatorul n-a identificat la timp tipul navelor americane, ceea ce a fost decisiv în ecuaţia victoriei adversarilor.

Modelul de hidroavion care a produs atâtea probleme a fost E 13 A 1. Decizia de capitulare a fost luată în 1945 şi după ce oraşul Hiroshima a fost distrus de o bombă atomică la 6 august. Localnicii n-au avut noroc de o perdea protectoare de nori. Nici 13 nu s-a lăsat mai prejos. Staţiile radio americane monitorizau toate transmisiile marinei nipone, dar amiralii erau convinşi că inamicul nu poate să spargă codul folosit. Adversarul citea toate mesajele cu multă atenţie pentru a nu se da de gol. Prudenţa  dat roade până la sfârşitul conflictului. Pe 13 aprilie 1943 a fost interceptat un mesaj care părea important pentru unităţile japoneze din insulele sudice ale imperiului. Descifrat, actul a dezvăluit itinerariul amiralului Ysoroku Yamamoto, autorul planului pentru atacul de la Pearl Harbor. Cum comandantul se caracteriza prin punctualitate, avioanele americane P-38 n-au ratat ţinta în ziua de 18 aprilie 1943. Marina imperială era lipsită de un cap limpede şi n-a mai obţinut rezultate importante. Rezultatele americane în bătălia de la Midway au fost uimitoare. Vârfurile de asalt ale lui Yamamoto au fost distruse în circa cinci minute în ziua de 4 iunie 1942. Declasificarea documentelor secrete după încheierea conflictului mondial a lămurit misterul. Decriptarea unor mesaje nipone a permis în ziua de 13 mai 1942 să se stabilească direcţia de atac a Flotei Combinate:Midway. A fost timp suficient pentru pregătirea ambuscadei navale. Principalul avion de luptă al marinei nipone a fost celebrul Zero, şocant de rapid în timpul luptelor din primele luni ale conflictului.

Gloria a fost doar pentru înşelarea opiniei publice şi a militarilor mai slabi de înger. Ghinionul a început să se ţină scai de Mitsubishi A6M Zero. Un prototip s-a rupt în aer. Structura a rămas tot fragilă şi un alt aparat s-a dezintegrat în 1941. Cum problema motorului a rămas în permanenţă, blestemul legat de prima sursă de energie (Mitsubishi Zuisei 13 Steaua norocoasă) s-a menţinut până la sfârşit. Din 1943 a apărut şi nenorocirea Zero-ului în aer, un adevărat Nemesis cu 6 mitraliere grele ce pulverizau ţintele de orice fel, Grumman F6F Hellcat. Analiza acţiunilor din al doilea război mondial demonstrează că forţele militare germane au avut de suferit dezastre în tot ceea ce a fost legat de 6 şi 13. Şi studiul nu s-a încheiat încă. 

13 în lumea contemporană 

Cifra nefastă nu s-a lăsat îmblânzită nici după a doua conflagraţie mondială. Natura s-a manifestat prin forţele telurice extrem de distrugător. Iranul, stat plasat într-o bogată zonă seismică, a fost greu încercat la 13 decembrie 1957, cutremurul de la Farsinaj ducând în morminte 2000 de persoane. Zona Yemen a fost zguduită devastator în 13 decembrie 1982. Nici Uniunea Sovietică n-a fost cruţată. Oraşul Kairakkum a fost grav afectat la 13 octombrie 1985. Nici vulcanii nu s-au lăsat mai prejos în afinitatea pentru 13. Columbia părea o ţară liniştită, oamenii fiind ocupaţi cu munca de pe plantaţiile de cafea şi cu luptele dintre diferite grupări înarmate. Muntele Nevado del Ruiz părea stins şi maiestuos prin înălţimea de 5100 m şi vârful acoperit cu o coroană strălucitoare de gheaţă. Mulţi oameni nici nu credeau  că reprezintă un pericol. Trecerea peste lecţiile istoriei i-a condamnat. Pe 13 noiembrie 1985, noaptea, vulcanul a realizat surpriza totală. Valul de noroi a distrus complet oraşul Armero. Nici alte localităţi n-au scăpat mai uşor. Bilanţul s-a ridicat la 23.000 de morţi şi 200.000 de sinistraţi. Lecţia oferită de vulcanul Kilauea din Hawaii la 13 ianuarie 1959 când lava a distrus satele Kopoho şi Koe n-a fost suficientă pentru a-i face pe oameni mai prudenţi în faţa forţelor dezlănţuite ale naturii. Furtunile au impresionat omenirea din cele mai vechi timpuri prin puhoaiele dezlănţuite şi prin jocul dantesc al fulgerelor pe cerul întunecat. Mitul despre potop există aproape în toate mitologiile. Din nefericire, istoria se repetă periodic. Delta fluviului Gange atrage mulţi oameni prin fertilitatea aluviunilor transportate. Terenul jos favorizează şi acţiunea devastatoare a cicloanelor. Un astfel de fenomen meteorologic a lovit coasta actualului stat Bangladesh în seara zilei de 12 noiembrie 1970, dar s-a dezlănţuit cu toată puterea pe 13 noiembrie. Cum zona este slab dotată din punct de vedere tehnologic, populaţia n-a putut să fie avertizată asupra proporţiilor stihiei. S-au înregistrat circa un milion de morţi, răniţi şi dispăruţi, iar trei milioane au fost declaraţi sinistraţi. Chiar dacă experienţa dură a fost urmată de alte lecţii, oamenii rămân ataşaţi în continuare de pământul fertil şi, pe fondul încâlzirii globale, o viitoare furtună va provoca şi mai multe victime.