Suleyman şi înfruntarea perşilor
Suleyman Magnificul a purtat, se pare, 13 campanii mari în timpul domniei sale, dintre care trei au fost indreptate împotriva Iranului. Politica otomană devine mai clară odată cu analiza notelor diplomatice din timpul vizirului Ibrahim, precum şi a unor surse recent scoase la iveală precum istoria defterdarului Syfi Celebi, a memoriilor lui Me’mun Beg sau a corespondenţei prinţului safavid Elkas Mîrza.
Safavizii erau şiiţi, adoptând o doctrină mai extremă care reglementa practica condamnării primilor trei califi musulmani. Era o mişcare heterodoxă care avea răsunet şi la Istanbul, dar disputele se rezolvau cu precădere prin dezbateri. Otomanii sunniţi şi safavizii şiiţi erau duşmani, dar raţiunile ideologice reprezentau mai mult mijloace de propagandă, nu cauze principale ale războaielor. Doi factori importanţi explică în parte de ce Suleyman s-a limitat la doar trei campanii împotriva Persiei safavide. Unul dintre acestia se referă la regulile etichetei şi tradiţiei care consfintea că războiul împotriva unui alt stat musulman trebuie dus cu mare prudenţă. In al doilea rând, este vorba despre dificultăţile logistice şi limitările impuse de mediul geografic.
Existau anumite reguli pentru războiul de natură religioasă. Acesta trebuia să fie justificat printr-un edict de excomunicare (fetva), iar înainte de fiecare campanie sultanul a oferit o oportunitate formală de revenire ‘pe calea cea bună’, pentru că trebuia să fie foarte atent cu imaginea sa de conducător drept, chiar şi în cazul în care avea de a face cu schismatici (kizibas).
In ceea ce priveşte situaţia geografică, armata otomană a trebuit să se confrunte cu vremea defavorabilă, insuficienţa proviziilor, lipsa apei, păşunile sărace, elemente care au dus la multe întreruperi ale campaniilor. Mişcările haotice ale cavaleriei otomane, potrivit relatărilor lui Lutfi Paşa se aseamănă mai degrabă cu războiul de gherilă decât cu o acţiune bine pusă la punct, pentru că se urmărea mai ales asigurarea subzistenţei armatei. Când avea loc o luptă directă, de obicei se purta de către contingente mici, nu de către corpul principal. Problema aprovizionării otomanilor era amplificată şi de tactica pământului pârjolit folosită de perşi. Vulnerabilitatea armatei otomane în astfel de condiţii a împiedicat mai multe campanii de amploare în est.
De ce totuşi au atacat otomanii Iranul dacă circumstantele erau atât de potrivnice ? Selim I dusese o politică de embargo asupra comerţului, aplicându-le multe restrictii negustorilor iranieni. Suleyman în schimb a încercat să fie mai precaut, pentru că asigurarea unui echilibru între Anatolia şi Persia în Golful Persic îi ţinea pe portughezi la distanţă de Oceanul Indian. In plus, spre deosebire tatăl său care miza pe un purism religios care îi dădea la o parte pe safavizi, Suleyman dorea un universalism musulman, o unitate integratoare a lumii musulmane. Deja odată cu adăugarea Baghdadului în sfera cuceririlor, în 1535, otomanii stăpânesc, alături de Cairo, cele două foste centre ale califatului islamic.
In prima jumătate a secolului al XVI-lea confruntările militare dintre otomani şi safavizi sunt sporadice. Intervalul dintre confruntarea din Caldiran şi cea din Baghdad este de 20 de ani (1514-34), iar o altă acţiune are loc abia în 1548. O bună bucată de vreme este petrecută de ambele puteri în incercarea de a alia triburile nomade din zonă, pentru asigurarea frontierelor, uzul militar şi prestigiul conducătorului. Teritoriul pentru care se confruntă otomanii şi perşii era supranumit cele două Iraq-uri, iar conflictul coincide cu o fază incipientă de examnsiune zonală în cazul fiecărui stat :şahul Tahmasb era al doilea din dinastie, iar otomanii erau nou-veniţi în regiune. După Caldiran sunt adăugate statului Zulkadriyye în 1522 şi Baghdad în 1535. Anexările au fost înfăptuite datorita priceperii vizirilor Ibrahim şi apoi Rustem, care i-au manipulat pe emirii tribali de la frontieră. In principiu strategia în est consta mai ales în atragerea aliaţilor dintre populaţiile independente aflate ideologic undeva la graniţa dintre teritoriile otomane (Dar al Islam) şi teritoriile cu statut nedeterminat (Darul Kafir).
Concret, două evenimente au cauzat mari tensiuni. In primul rând şahul Tahmasp îl ucide pe guvernatorul Baghdadului, loial lui Suleyman, şi îl înlocuieşte cu un acolit al său. In al doilea rând guvernatorul din Bitlis jură credinţă safavizilor. Drept urmare, Suleyman îi ordonă lui Ibrahim în 1533 să conducă o armată în Asia, unde recuperează Bitlis şi ocupă Tabriz fără a întâmpina rezistenţă. Alăturându-i-se lui Ibrahim în 1534, Suleyman pătrunde în Persia, dar şahul cedează teren şi preferă să hărţuiască armata otomană decât să o înfrunte deschis. Când în anul următor cei doi intră triumfal în Baghdad, conducătorul oraşului îl predă sultanului, astfel confirmându-I lui Suleyman postura de lider al lumii islamice şi succesor legitim al califilor abassizi.
Aspirând să-l învingă pe şah definitiv, Suleyman întreprinde ce-a de-a doua campanie în 1548-49. ca şi în cea precedentă, Tahmasp evită confruntarea cu armata otomană şi alege în schimb să se retragă, pârjolind pământul şi lăsându-o să înfrunte iarna vitrega din Caucaz. Suleyman abandonează misiunea care se soldează cu cuceriri temporare în Tabriz şi Urmia, o prezenţă de durata în provincia Van şi câteva fortărete în Georgia. În fine, în 1553 începe ce-a de-a treia şi ultima campanie.
Iniţial perdant al unor teritorii în Erzurum în favoarea fiului şahului, Suleyman ripostează recapturând Erzurum, traversând Eufratul de sus şi pustiind părţi vaste din Persia. Armata persană îşi continuă strategia de evitare a otomanilor, ajungându-se la un blocaj din care nimeni nu avea de câştigat. In 1554 se semnează un tratat care concluzionează campaniile antipersane ale sultanului. Tratatul de la Amasya prevedea înapoierea Tabrizului, dar stâpânirea supra Baghdadului, Mesopotamiei inferioare, a gurilor râurilor Tigru şi Eufrat, precum şi a unei părţi din Golful Persic. Sahul se angajează de asemenea să renunţe la toate raidurile din teritoriul otoman.
Devotat politicii europene, Suleyman şi-a limitat intenţiile în est. Cucerirea Iranului nu constituia o prioritate atâta vreme cât pe alte fronturi otomanii s-au apropiat mai mult ca niciodată de idealul de dominare a lumii. Consecintele unei confruntări de durată între cele două state ar fi adus prejudicii fără rost. Politica otomană se orienta clar după 1526 spre vest, iar statul safavid îşi muta aria de interes de la Azerbaijan la stepele centrale iraniene şi la frontiera estică unde erte ameninţat de uzbeci. Prin urmare teritoriul contencios nu era principala grijă pentru niciuna dintre puteri. Relaţiile dintre ele în anii următori tratatului se caracterizează prin ambivalenţă acţiunea otomanilor împotriva Azerbaijanului i-a forţat pe safavizi să mute capitala la Qazvin în 1555, dar aceştia nu au nicio intenţie de a forţa o anexare.
Cât despre motivaţia religioasă, ideologia militantă şiită din Iran a contribuit în timpul şahului Ismail, la începutul secolului al XVI-lea, la unificarea diverselor grupuri etnice sub sceptrul şahului, cap al statului şi al legii religioase. Răspunsul militar tranşant al lui Selim I era probabil justificat din pricina nevoii de a menţine securitatea otomană. Dar de la mijlocul secolului existenţa Imperiului Otoman care trebuie să se adapteze diplomatic şi strategic începe să depindă tot mai mult de ecumenismul cultural şi etnci. Safavizii, deşi nu doreau să-şi abandoneze propria particularitate religioasă, îşi dau totuşi seama de pericolul unei confruntări totale cu ortodoxismul sunnit. Fiecare stat se află în situaţia de a-şi tempera fervoarea religioasă şi propaganda în favoarea politicii practice a raţiunii de stat.
Recomandare :
Rhoads Murphey, "Suleyman's Eastern Policy, " în Halil Inalcik, Cemal Kafadar (ed.), “Suleyman the Second and His Time, Isis Press”, Istanbul, 1993.