Structuri sociale în Dacia antică
Din câte știm, societatea dacică era una patriarhală, dominată de o clasă conducătoare formată din războinici și preoți. Nobilii erau numiți tarabostes și doar ei aveau voie să poarte pe cap celebrul pileus, sau boneta frigiană, însemn al libertății individuale. Clasele de jos se ocupau, bineînțeles, cu agricultura, creșterea animalelor, meșteșuguri și cu diverse îndeletniciri în slujba elitei.
În vârful ierarhiei sociale se afla regele, care, de la un moment dat, a cumulat și funcția de mare preot. Acesta își avea probabil reședința la Sarmizegetusa Regia, de unde guverna peste teritoriul său. Nu știm dacă monarhia dacică era ereditară. Puținele surse care vorbesc despre evenimente din lumea geto-dacă ne duc mai degrabă cu gândul la o democrație militară, regele fiind de fapt unul dintre comandanții militari ai regatului, care își dovedise deja iscusința în campanii în afara granițelor sau în apărarea teritoriului în fața unor inamici.
Bineînțeles, acesta trebuia să fie vigilent și la alți pretendenți interni, pe care ori îi omora, direct sau prin interpuși, ori îi cumpăra cu daruri și cu onoruri, ori îi câștiga prin alianțe matrimoniale. Nu avem totuși certitudinea că regii, devenind și mari preoți odată cu preluarea tronului, aveau voie să se căsătorească și să aibă copii. Aceasta ar însemna că ori această interdicție nu exista deloc, nici înainte, nici după preluarea puterii regale, ori cei care accedeau la această funcție făceau parte dintr-o castă selectă, special aleasă și pregătită pentru acest rol. În lipsa unor dovezi, aceasta rămâne doar încă una dintre teoriile de lucru cu privire la daci.
Preoții
Probabil cei mai influenți oameni din regatul dac, preoții deserveau numeroasele temple din sau de lângă cetăți. Având în vedere că regele era și mare preot, este clar că simbioza dintre cler și monarhie era una totală, dând statului dac un caracter profund teocratic. Despre preoți, serviciul religios, atribuțiile lor, nu știm nimic. Ar fi atâtea posibilități de explorat în legătură cu ei, mai ales dacă ar fi să facem paralele cu celebrii druizi celți, încât nu ar fi de ajuns paginile alocate acestui articol. Romanii îi numeau șarlatani și spuneau despre ei că țin poporul sub ascultare cu superstiții aberante.
Este interesant de remarcat că nu apare nicăieri pe Columnă vreun personaj care poate fi recunoscut drept preot, astfel că este posibil ca aceștia să nu fi diferit prin straie de restul nobililor și să fi luptat chiar cu arma în mână și să fi comandat trupe în luptă. Viziunea romantică a ilustratorilor referitoare la acești preoți – bătrâni, cu barba albă lungă și părul alb lung, îmbrăcați în alb și prib vind mereu spre cer – este una izvorâtă din pură imaginație, neavând vreo bază solidă științifică.
Este posibil ca faimoasele referiri în sursele antice la „theosebi“ („adoratori ai zeilor“), „capnobați“(„cei care umblă prin fum“), ctiști („întemeietori“ sau „cei ce se abțin de la plăceri lumești“) și polistai („cei care trăiesc în orașe“), dintre care unii ar fi fost preoți vegetarieni și celibatari în rândul triburilor de la sud de Dunăre, să nu se aplice la preoțimea dacă. Chestiunea rămâne deschisă în speranța lămuririi ei (și a ei!) într-o bună zi. Cert este că, după anul 106, manifestările exterioare ale religiei dacice – templele – dispar chiar și din zona dacilor liberi. Fără alte informații pertinente, nu putem să ne aruncăm spre unele teorii.
Nobilii – tarabostes/pileati
Nobilii daci se numeau așadar tarabostes (taraboste la singular) sau pileati (sg. pileatus), după pileusul (cușma/boneta) de pe cap. Nu avem însă nicăieri descrisă această nobilime, nu se amintește nicăieri despre ea în sursele păstrate. Și în acest caz, trebuie să ne bazăm pe bunul-simț istoric pentru a creiona atribuțiile sale.
Nobilii daci erau și războinicii de bază din armata dacică, stăpâneau cetăți sau turnuri-locuință, unde pregăteau trupe care să îi apere întâi pe ei și apoi să fie de folos armatei strânse de rege în caz de război. Aveau cu siguranță atribuții administrative, de strângere de taxe, de coordonat munca pe domeniile lor, plus atribuții judecătorești. Este posibil să fi existat ierarhii între nobili, în funcție de avere, vârstă, rudenie față de rege, experiență militară etc.
Bust de nobil dac, aflat la Muzeele Vaticanului
Putem să ne imaginăm că acești nobili, mai ales cei mai importanți dintre ei, participau la consilii regale, unde se discutau chestiuni de politică internă și externă, trimiterea de solii, pregătirea unor campanii, pedepsirea unor trădători, după care urmau petreceri udate din belșug cu vin. Regele se baza pe nobili și pentru a-l reprezenta în relațiile cu alte state/uniuni de triburi/triburi, de a-l înștiința cu privire la mișcări de trupe la graniță, de a-i fi alături la război și de a-i fi loiali.
Nu cunoaștem detaliile căderii Regatului Dac, dar Columna Traiană ne arată grupuri mari de luptători daci, dintre care cei mai mulți nobili, predându-se lui Traian. Este clar că relațiile dintre nobilime și Decebal erau precare după anul 102, iar o bună parte din înfrângerea regelui dac se datorează nobilimii sale, care a preferat domnia unui Imperiu organizat și disciplinat în locul unui regat tumultuos. Este posibil ca negustorii bogați să fi făcut și ei parte din elita conducătoare a Daciei.
Războinicii daci
Războinicii daci, cel puțin cei din perioada războaielor daco-romane de la finalul Regatului Dac, par să fi fost luptători experimentați și proveneau probabil în măsură covârșitoare din aristocrație. Conflictele interne, endemice în lumea antică barbară, și raidurile duse în teritoriile vecine sau mai îndepărtate creaseră o armată dacică hârșită în lupte, care putea să-și înfrângă inamicii, chiar și pe romani, după cum s-a întâmplat nu o dată. Pe lângă curaj, nevoia de a-și dovedi iscusința militară și dorința de a dobândi cât mai multă pradă, războinicul dac nu se temea de moarte, dacă e să credem cronicile antice.
Aceasta se datora religiei îmbrățișate de daci, cea revelată lor de Zamolxe, care le promisese că ei nu vor muri, ci vor merge la zeul lor, într-un paradis unde se vor bucura de viață eternă fără griji. Această credință a dacilor este amintită încă în secolul al IV-lea de împăratul Iulian (331-363), care scrie că Traian a distrus neamul geților „care erau mai războinici decât toate popoarele care au existat, și asta nu doar datorită forței lor trupești, dar și fiindcă erau convinși să fie așa de slăvitul lor Zamolxe“.
Oamenii de rând – comati
Comati formau masa populației dacice, erau aceia care nu aveau voie, din câte știm, să poarte acoperământ de cap, sau cel puțin nu aveau voie să poarte pileus. Aceștia locuiau în sate și se ocupau cu meșteșuguri și cu agricultura, pe lângă celelalte activități necesare ducerii traiului zilnic. Probabil o parte dintre aceștia erau mici negustori, atât în cadrul regatului, dar și la sud de Dunăre. În caz de război, comati asigurau o parte a armatei dace, din păcate nu avem de unde ști proporțiile acestei pături sociale în cadrul trupelor regale.
Bust de comat, Muzeele Vaticanului
Sclavii
Nu există date despre un sistem sclavagist clasic de tip greco-roman în lumea dacică. Existau cu siguranță sclavi, dar aceștia puteau fi doar sclavi domestici, în proporție mult mai restrânsă decât în lumea mediteraneană. Aceștia proveneau în primul rând din conflictele interne dintre triburile dacice. O parte erau păstrați ca ostatici sau chiar ca salahori la diverse munci, alții erau vânduți la sud de Dunăre, de unde ajungeau luptători în arene, vâslași pe corăbii, mineri etc.
Femeile care ajungeau în robie erau folosite la munci domestice sau agricole sau ca sclave sexuale. Altă categorie erau sclavii aduși din campaniile purtate în afara granițelor regatului, în lumea barbară sau în Imperiu. O parte dintre acești sclavi, mai ales cei proveniți din familii bogate, erau răscumpărați, iar cei care rămâneau contribuiau la îmbogățirea lexicului dacic cu multe cuvinte latine. În funcție de talentele și de pregătirea lor, mai ales dacă știau carte, acești sclavi puteau cu siguranță să ajungă chiar în preajma regilor sau a marilor nobili.