Stilul arhitectural neoromânesc în clădirile din București

La sfârșitul secolului XIX,   fața arhitecturală a Bucureștiului este schimbată de arhitecți români pregătiți în Franța. Influența Parisului se accentuează în arhitectură, dar în același timp se afirmă un stil autohton inspirat de elemente țărănești. Astfel se naște stilul neoromânesc sau neobrâncovenesc, un amestec de Art Nouveau, elemente bizantine, italiene și etnografice. Principalul promotor al acestui stil este Ion Mincu.

Arhitectura la 1900 în București este percepută de istoricii de artă ca un spațiu cultural compozit, cu puternice influențe bizantine, referințe la evul mediu local și la Art Nouveau. Chiar dacă evoluția în domeniul arhitecturii românești a produs o imagine diferită de Art Nouveau, evoluțiile estetice din București nu pot fi separate de influența franceză. Pe tot parcursul secolului XIX, elita locală a avut drept model arhitectural Franța. Ion Mincu, fondatorul stilului neoromânesc, a fost elevul arhitectului francez Julien Gaudet.

Stilul neoromânesc este distinctiv prin compoziția fațadelor și ornamentele (în ceramică, sgrafitto, sau sculptură murală) care interpretează motive de arhitectură bizantină sau artă populară. Inserția de artă aplicată și înclinația către materiale exotice specifice momentului european al Art Nouveau sunt accidentale. Asimilarea Art Nouveau este mai degrabă accidentală și se rezumă la nivelul imitației.

Clădiri construite după planurile lui Ion Mincu

În București s-au construit numeroase case impozante în stil neoromânesc. Casa Monteoru a fost ridicată pe Calea Victoriei la 1887-1889 de Grigore C. Monteoru, industriaș și filantrop bucureștean, după planurile lui Ion Mincu și Nicolae Cuțarida. Casa Vernescu a fost construită în 1889 tot pe Calea Victoriei de juristul și politicianul liberal G. Vernescu, după planurile aceluiași Mincu.

Casa Lahovary ridicată în 1886 este considerată de istoricii arhitecturii din România, primul exemplu semnificativ de arhitectură realizată în stil neoromânesc cu elemente de Art Nouveau. Ion Mincu concepe arhitectura într-un mod istoric, inspirându-se în egală măsură din arhitectura autohtonă și din cea medievală. O trimitere directă la arta moldovenească din secolul al-XV-lea sunt elementele din ceramică smălțuită colorată:friza deasupra ferestrelor, bumbii și friza situată deasupra arcelor porticului de la intrare. Decorația face trimiteri și la o arhitectură vest europeană care se practica în epocă în Italia, Spania dar și la Istambul, locuri pe care arhitectul le-a vizitat în perioada studenției la Paris și după terminarea studiilor. Construcția de pe Strada Ion Movilă, nr. 1, s-a păstrat într-o stare destul de bună și găzduiește din 2003 secția de maternitate a Spitalului Cantacuzino.

O altă clădire în același stil neoromânesc este Bufetul de la Șosea, în prezent Restaurantul “Doina” din Șoseaua Kiseleff, nr. 4. Clădirea a fost concepută pentru a fi Pavilionul României la expoziția din 1889 de la Paris, plan nerealizat. Avea să fie construită abia în 1892 la București ca restaurant din inițiativa lui P.P. Carp, om politic conservator. Arhitectul Ion Mincu concepe aceast pavilion în același stil în care a construit Casa Lahovary, dar cu o volumetrie mai puternic articulată și variată. Pavilionul îmbină armonic elemente de arhitectură tradițională:coloane din lemn cioplit, arce în formă de acoladă și frize din ceramică colorată punctate de inscripții și bumbi. Construcția a fost, de-a lungul timpului, extinsă prin adăugiri în spiritul arhitecturii originale.

Petre Antonescu, Cerchez Grigore-discipoli ai lui Ion Mincu

Discipolul lui Mincu, Petre Antonescu s-a angajat și el pe calea stilului neoromânesc, care se va impune ca stil național. Primăria Bucureștiului a fost edificată între anii 1906-1910, după planurile lui Petre Antonescu. Decorația fațadelor pune accentul pe intrarea principală, marcată de trei arce trilobate monumentale, iar acoperișul înalt completează compoziția.

Cerchez Grigore, un alt reprezentant al acestui stil arhitectural, s-a remarcat prin edificarea Școlii de Arhitectură, actuala Universitate de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”. Începute în 1913, lucrările s-au prelungit din cauza războiului mondial. Amplasat pe strada Biserica Enei, edificiul inițial a fost completat în anii 1962-1936 și 1967-1972, astăzi formând principla zonă academică din centrul Bucureștiului.

Arhitecții români au experimentat și explorat raportul dintre tradiție și modernitate, în încercarea de a crea un stil arhitectural reprezentativ pentru Vechiul Regat. Aspirația spre europenism și modernitate, în spiritul Art Nouveau, s-a întâlnit cu integrarea imaginarului național.

Surse bibliografice:

„Art Nouveau. Paris, Girona, București”, Arvna Coac BBM Group, Culture 2000.

„Viața urbană în Moldova și Muntenia 1830-1916”, Catalogul expoziției-București 10 ianuarie-10 iunie 2012, Arhivele Naționale ale României.