Ştiinţa s-a născut din ideile vechilor greci

Alături de alte demersuri precum religia sau arta, ştiinţa este şi ea o tentativă de înţelegere şi descriere a lumii. Dar se deosebeşte fundamental de celelalte printr-o serie de principii şi metode proprii, despre care au vorbit prima dată vechii greci, prin secolele al V-lea şi al IV-lea a.Hr.

Ştiinta, sub sceptrul raţiunii şi observaţiei, s-a născut în această epocă în Ionia, acolo unde în mintea grecilor se naşte o idee. Grecii postulează că există ceva ce trebuie înţeles şi că acel ceva chiar poate fi înţeles. Şi asta cu ajutorul inteligenţei, nu apelând la mituri. Noua atitudine însema şi o distanţă. O distanţă faţă de lumea sensibilă, lume care nu înglobează absolut tot ce poate fi cunoscut.

Dincolo de ea există o substanţă mai profundă. Mintea trebuie aşadar să se menţină la o oarecare distanţă faţă de senzaţie, pentru a cunoaşte substanţa. Dar ideea se putea aplica la fel de bine şi religiei, nu era neapărat valabilă doar pentru ştiintă. O idee însă mai inovatoare, care într-adevăr se deosebeşte de demersul mitico-religios, este cea privind înţelegerea. Grecii cred că lumea poate fi dezvăluită, că nu există ceva incomprehensibil, că misterul poate fi spulberat. Astfel prin ştiinţă omul poate descoperi ce este lumea, folosindu-se de spiritul său autonom.

Intre practica si teorie

În demersurile noastre intelectuale ne bazăm pe un principiu care acum ni se pare de la sine înţeles, nu-I mai percepem originalitatea. Dar iată că grecii sunt responsabili de el:teoria se raportează la fapte. Circula prin Evul Mediu foarte mult o expresie din vremuri şi mai vechi, care va fi însă aplicată cu succes abia prin renaştere:“salvarea fenomenelor”. Asta însemna că în permanenţă trebuie să fim atenţi la fenomene, chiar dacă uneori ne contrazic aşteptările sau viziunea noastră despre lume. Johannes Kepler de pildă a renunţat la teoria sa asupra orbitei lui Marte după ce a constatat o diferenţă de 8 miunute de arc între observaţii şi teorie. Şi este doar un exemplu singular.

Desigur, acum pare o banalitate. Evident că o teorie nu are valoare dacă nu se bazează pe fapte. Dar ideea în sine este una modernă, sau mai bine spus, o idee antică valorificată.

Fenomenele aşadar trebuie analizate. Iar Aristotel o ştie prea bine. Neobosit cercetător al naturii, el examinează orice experienţă. Iar prin nevoia aceasta de a supune examinării orice, putem spune că îl învinge pe Platon, pentru că el, deşi la rândul său un adept al raţiunii, apelează mai degrabă la dialectică decât la observaţie. Pentru el, întelegerea, să zicem, a stelelor, nu înseamnă neapărat că trebuie să ne uităm la cer. E suficient să reflectăm asupra a ce e în jur. Dar Aristotel face exact invers.

Şi sutele de ani de istoria ştiinţei îi vor da dreptate. Toate cosmologiile, atât de multe cât au fost, vor încerca să ţină seama de observaţiile astronomice. Şi se vor modifica, vor progresa, se vor adapta observaţiilor. Căci cosmologia este unul dintre domeniile în care observaţia ocupă un loc de cinste, căci fără ea nu ar putea fi elaborată vreo teorie. Ptolemeu ne propune în veacul al II-lea un Pământ situat în centru şi imobil, dar sistemul acesta va fi perfecţionat fără încetare până în secolul al XVII-lea şi mai ales după acesta, pentru a salva fenomenele.

Teoria nu este cercetare. Ea îşi propune să găsească nişte puncte de contact cu realitatea, pe care începe apoi să o descrie, luând deci distantă faţa de lumea sensibilă. Orice teorie are în ea un anume impuls estetic, o încercare de a modela lumea în conformitate cu nişte principii. Să ne amintim că termenul de kosmos se referea iniţial la împodobirea femeilor, la frumuseţe, după care se va referi la ordine, sau mai degrabă la nevoia de a face ordine în lumea înconjurătoare.

Căci grecii chiar în legătură cu cosmosul işi exprimă primele nedumeriri ştiinţifice. Şi ei, ca şi urmaşii lor, elaborează teorii asupra lumii, dar să nu uităm că mintea umană mai are tendinta de a impune propriile modele despre ce este sau nu adecvat, frumos sau posibil.

Inceputurile metodei

De cele mai multe ori ne ghidăm nu după cum se arată lumea simţurilor, ci despre cum am dori noi să arate dacă ne-ar fi total inteligibilă. Şi nu Platon instala în vârful ierarhiei ideilor pe cele de Bine şi Frumos? Iar ideile era adevărata realitate? Într-un anume sens ştiinta este platoniciană, dacă ne gândim la crearea de modele care să stea dincolo de aparenţe. Dar este şi aristotelică, pentru că se bazează pe fenomene. Din relaţia dintre cele două se naşte o anumită tensiune, din dubla supunere, faţă de fapte şi faţă de impulsul teoretic.

Urmând şi examinarea fenomenelor, şi crearea de modele explicative, ştiinta se arată ca un demers cu totul nou pentru a cunoaşte realitatea. Câteva principii metodologice elaborează chiar Aristotel. Principiul identitătii ne spune că în lume există permanenţă, fără de care nu putem întelege schimbarea. Principiul terţului exclus ne spune că dacă A este o afirmaţie întemeiată, A şi non-A nu pot fi ambele adevărate, idee care permite construcţia unui discrus raţional.

În fine, principiul cauzalităţii vorbeşte despre cauzele fenomenelor:materială, formală, eficientă şi finală. Statuia lui Hermes are drept cauză materială marmura, formală ideea de statuie, eficientă sculptorul însuşi, iar finală valoarea estetică. Lumea poate fi pricepută prin înlănţuirea cauzelor şi efectelor.

Oricât de discutabile ar fi principiile aristotelice, trebuie să recunoaştem că au impulsionat spiritul ştiinţific. Dar poate că l-au şi inhibat puţin. Grecii posedau scheletul teoretic care până la urmă a dus la revoluţia ştiinţifică. Dar aceasta a avut loc în secolul al XVII-lea.

De ce au rămas atât de departe de Newton sau Galilei? Să ne oprim doar asupra a două aspecte. Ştiinta sa înfundat puţin când a venit vorba de aplicarea cauzalităţii la mişcare. Aristotel credea că mişcarea este schimbare, eci trebuia să aibă o cauză în fiecare clipă. Grecii nu se vor îndoi de principiul inerţiei, dar Galilei descoperă că mişcarea nu are nevoie de o cauză permanentă, ci se menţine prin ea însăşi.

Şi nu numai mişcarea era într-un impas. Şi timpul avea o problemă. Cum înaintează săgeata? Pentru a înainta şi a-şi atinge ţinta, trebuie să facă jumătataea drumului, jumătatea jumătăţii, etc. Cum poate face o infinitate de mişcări într-un timp finit.

Zenon formula astfel de paradoxuri, asupra cărora ştiinta a zăbovit veacuri. Nu exista atunci o definitie matematică a timpului. Tot în secolul al XVII-lea, când timpul devine o dimensiune măsurabilă matematic, cauza se va disocia de efect, aruncarea săgeţii de zborul ei, rezolvându-se paradoxurile. Zenon din Elea i-a atras pe mulţi în misterul vitezei instantanee, rezolvată abia prin 1680, odată cu apariţia calculului diferenţial.

Timpul devine abstract în acest context. Nu mai este variabil, subiectiv, ci măsurabil, linear şi uniform. Grecii s-au împotmolit puţin în timp şi mişcare, dar au iniţiat o metodă care va ajunge calea cea mai sigură spre cunoaştere.

Recomandare:

Lloyd, G., Methods and Problems of Greek Science, Cambridge, 1991.