Stâlpii carierei Elenei Ceauşescu: titlu ştiinţific american, misoginul Bodnăraş şi ,,documentaristul“ Pacepa

În vara lui 1972 a luat avânt cariera nevestei lui Ceauşescu:a avansat director general al Institutului Central de Chimie şi i s-au deschis porţile Comitetului Central.

Peste un an, a urcat şi ultima treaptă către Olimpul puterii – Comitetul Executiv, „aleasă“ unanim la propunerea lui Bodnăraş. Lesa ţinută de Ceauşescu după reabilitările din 1968, îl obligase pe Bodnăraş la „iniţiative“ inacceptabile credinţei de „revoluţionar“.

Membru activ al Academiei de Ştiinţe din New York

Printre istoriile care circulau printre demnitari, aceasta se savura ca un banc reuşit despre viclenia lui Ceauşescu. Care l-ar fi chemat într-o zi pe Bodnăraş în cabinetul său, amintindu-i cât de urât şi de fără respect se purtase cu el Gheorghiu-Dej. „Acuma se pune problema să fie aleasă Tovarăşa în conducere“, a trecut Ceauşescu la actualitate. Cine n-ar vrea s-o propună?! Dar el, Ceauşescu, îi face lui Bodnăraş această onoare, a relatat momentul Ştefan Andrei (Lavinia Betea, Andrei Ştefan, „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli“, Bucureşti, Adevărul, 2011).

Pe cai iuţi galopase jumătatea liderului român şi în „ştiinţa mondială“. Pragmatismul american s-a vădit şi în cooptarea ei, în 1973, ca membru activ al Academiei de Ştiinţe din New York. De-acum încolo, titlurile, medaliile şi traducerile în străinătate vor curge gârlă spre stupoarea mediilor culturale româneşti ignorante în mizele şi reţelele de influenţă din exteriorul ţării.

Bijuterii de firmă pentru Lenuţa

Din dosarele anchetei comandate de Ceauşescu după „fuga“ lui Ion Mihai Pacepa se întrevede climatul propice din România pentru germinarea unor noduli reproducători ai reţelelor mafiei brejneviste. Alcătuiţi din înalţi activişti de partid şi ofiţeri ai serviciilor speciale care promovaseră prin partid, urmărindu-şi propriul plan de carieră. Îl croiau şi ajustau după fiecare schimbare de macaz, deosebindu-se fundamental de „expiraţii“ ilegalişti prin aceea că nu intraseră în partid cu credinţă în victoria unui lumi fără bogaţi şi săraci. Prin această „slăbiciune“, demn de ridicol şi bun de fraier li se părea însuşi Ceauşescu.

Aşa se face că în întâmpinarea deciziei aceluia de sistare a importurilor de tehnologie, conducerea DIE s-a lansat în expoziţii speciale pentru conducerea partidului cu produse şi tehnologie capitalistă. Cumpărate din magazine obişnuite sau procurate din antreprizele industriale prin bunăvoinţa interesată a partenerilor de afaceri ai României, acestea erau prezentate Ceauşeştilor ca excepţionala recoltă a unui serviciu de spionaj imbatabil. Din ordinul şefului DIE, Nicolae Doicaru dar mai ales a adjunctului acestuia Pacepa, rezidenţii din străinătate întocmeau documentaţii despre stilul vestimentar şi furnizorii soţiilor de lideri occidentali, ascensiunea diverselor personalităţi feminine, protocolul şi meniurile de la dineurile şi recepţiile elitei politice occidentale.

Apoi Pacepa a început să comande bijuterii somptuoase pentru Elena Ceauşescu plătite prin gospodăria de partid după cum arată documentele publicate de Mihai Pelin („DIE 1945-1980. Din culisele spionajului românesc“, Editura Evenimentul Românesc, 1997). Sub protecţia acestui spectru de activităţi, cu costuri greu de verificat, capii DIE înfrăţiţi cu demnitari din structurile comerţului exterior şi relaţiilor internaţionale s-au antrenat în susţinerea unui sistem mafiot de afaceri şi promovări.

Stăpâna secretelor de budoar

, , Atenţiile“, complimentele şi eficienţa acestor „băieţi deştepţi“ nu puteau decât s-o încânte pe nevasta lui Ceauşescu.

În strădania de-a o impresiona printr-o „activitate neobosită“, în călătoriile din străinătate Pacepa îi aducea, la reşedinţă, negustori cu selecţii de produse din ţările gazdă. Ca să-i facă lui Ceauşescu pe plac, zgârcit totdeauna cu banii, Pacepa şi Elena Ceauşescu au determinat înlocuirea dineului oferit de delegaţia românească gazdelor printr-un bufet suedez. În cursa aceasta, Ştefan Andrei a sprintat şi mai bine. După propria sa mărturia, a propus – şi s-a aprobat – sistarea oricărui „recepţii de răspuns“ la mesele oferite de gazde. Din aranjamente ca acestea s-au ţesut relaţiile de influenţă împrejurul soaţei lui Ceauşescu. Aceasta controla, în plus, prin şefii Direcţiei a V-a viaţa personală a copiilor săi şi a familiilor celorlalţi demnitari. Avea ce-i povestea bărbatului când se-ntâlneau, acasă, seara. Ofiţerii care intrau în perimetrul reşedinţei Ceauşeştilor ştiau însă ceva mai mult despre meritele Lenuţei în ascensiunea soţului la putere. După mărturia lui Marin Neagoe („35 de ani umbra lui Ceauşescu“, Editura Lumea Magazin, Bucureşti, 2005), fostul aghiotant al lui Ceauşescu începând din 1954, manevrele ei începuseră de dinaintea îmbolnăvirii lui Gheorghiu-Dej. În toamna lui 1964 şi primăvara lui 1965, Lenuţa se istovea cu invitaţiile soaţelor de demnitari influenţi la reşedinţă.

Prima intervenţie în politică:desfiinţarea Prezidiului Permanent

La începutul anilor ’70, puterea ei se vedea în prezenţa insinuantă lângă Ceauşescu. Dar pe când părea doar însoţitoarea lui – „un bodyguard oficial, general şi multifuncţional“, după remarca lui Dumitru Popescu –, făcând încă figură de nevastă cumsecade, cuvântul ei atârna greu. O întâmplare relevantă în acest sens a relatat în memoriile sale Dumitru Popescu („Cronos autodevorându-se, Memorii, vol.IV, Angoasa putrefacţiei“, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2006).

Vecini de scaun la o plenară a Comitetului Central, după ce se ridicaseră în picioare ca să salute intrarea Prezidiului Permanent în scenă, soaţa lui Ceauşescu şi-a bârfit astfel superiorii:„Ce spui de ăştia? şi mi i-a arătat pe cei nouă de la masa prezidiului. Li s-a urcat la cap. Uită-te ce-a ajuns Pană! Ca şi Mizil şi Trofin! Şi Bodnăraş ăsta numai prin prezidii a stat toată viaţa. Iar Gogu o să plesnească de cât s-a umflat“! A conchis imediat că nu e nevoie de nici un prezidiu deoarece partidul nu are două conduceri, nici Comitetul Politic înlocuitor. Bref, la următoarea plenară, Ceauşescu a desfiinţat Prezidiul Permanent, la tribună aşezându-se de-acum şi Elena Ceauşescu ca membru plin al Comitetului Executiv.

Între demnitarii aşezaţi în prezidiu nu mai era nimeni să-şi aducă aminte cum tunase şi fulgerase Ceauşescu împotriva prezenţei cuplurilor de ilegalişti în conducerea partidului. Cu excepţia bolnavului Bodnăraş, cel care propusese cocoţarea nevestei secretarului general pe culmile puterii.