Stalingrad: memorie şi istorie

Autor: Zoe Petre

Când, la 23 august 1942, începea marea bătălie de pe Volga, era chiar ziua mea, împlineam doi ani. Asta nu mă împiedică să aud şi acum ecoul de atunci al numelui „Stalingrad”. Mai întâi fiindcă Martin, soţul dragei mele Kati, ajutorul de nădejde al mamei în gospodărie, era soldat în armata germană, ca mulţi dintre saşii ardeleni, şi Kati tremura de grija lui atât de tare încât chiar eu înţelegeam că Stalingrad e ceva foarte periculos.

Martin a revenit sănătos de la Stalingrad, după care, la sfârşitul războiului, a mai ajuns odată pe-acolo, deportat, ca atâţia dintre conaţionalii lui. Încă mai spre sud avea să ajungă în 1945 şi un foarte apropiat prieten al părinţilor mei, Reiner Biemel – fratele lui Walter Biemel, asistentul şi exegetul fidel al lui Martin Heidegger. Reiner era mult mai mult român şi francez decât sas, studiase la Bucureşti, dar trăise la Paris înainte de război ca lector la editura Bernard Grasset. A trebuit însă să se întoarcă în România când a izbucnit războiul. A scăpat de concentrare, dar nu şi de deportare. Îmi amintesc foarte precis cum a venit într-o dimineaţă de duminică, abia eliberat, la noi acasă, m-a ridicat în braţe şi mi-a spus că sunt cu mult mai uşoară decât un sac de cărbuni. După ce a plecat – de tot, căci venise să-şi ia rămas-bun, pleca la Paris definitiv – tata mi-a explicat ce era cu cărbunii.

Dar sonoritatea cea mai tristă a numelui Stalingrad mi s-a dezvăluit cam în vremea când bătălia se încheiase cu înfrângerea Germaniei şi a aliaţilor ei. Atunci au venit în Bucureşti, la noi acasă, bunica dinspre tată şi cele două surori ale lui, refugiate de la Iaşi – la vreme, fiindcă la puţin timp după plecarea lor, casa bătrânească din Tătăraşi avea să fie bombardată. Sora mai mică a tatălui meu se măritase cu un tânăr şi frumos avocat cu câteva luni înainte ca acesta să fi fost mobilizat. Îi vedeam în fotografia de la nuntă, o pereche armonioasă, dar nu i-am văzut împreună decât în fotografia aceea puţin artificială, căci mirele ajunsese la Stalingrad şi după asta nu s-a mai ştiut nimic despre el. Mătuşa mea l-a aşteptat în zadar până în martie 1977, la cutremur, când a murit.

Cum să împaci aceste amintiri cu ideea, cât se poate de corectă din punct de vedere istoric, că înfrângerea germanilor – şi a bieţilor români, morţi pe capete în cea mai cumplită iarnă din timpul cumplitului război – a salvat Europa de nazism? Ca să nu mai adaug lecturile literare – romanele lui Ilia Ehrenburg, de exemplu, înainte şi după dispariţia lui Stalin;sau filmele eroice ale primilor ani de după război, urmate apoi de tragediile prea puţin optimiste pe care cinematograful dezgheţului sovietic le proiecta – polemic faţă de triumfalismul anterior – şi care ne obligau pentru prima dată să luam act de drama autentică a războiului văzut printre ruinele Stalingradului.

Decorat de regele Angliei cu Spada Stalingradului, bătută în pietre scumpe, înfrăţit cu nenumărate oraşe martirizate în timpul războiului, Stalingrad are o valoare simbolică enormă până azi. Când am ajuns la Paris prima dată şi am trecut cu metroul prin staţia Stalingrad, la capătul Avenue de Flandres, pe lângă Cheiul Senei, am resimţit tensiunea şi paradoxul unei sfâşieri inevitabile între memorie şi redimensionarea ei în termenii istoriei.

Sub semnul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, prea puţini îşi amintesc că Ţariţîn este o fortăreaţă atestată documentar din sec. XVI, pe care au încercat rând pe rând să o cucerească cazacii rebeli, Stenka Razin, Emelian Pugaciov, Hatmanul Krasnov şi de Denikin:von Paulus nu e decât cel din urmă din acest şir. În ianuarie 1920, armatele albilor, comandate de generalul Denikin erau silite să se retragă de la Ţariţîn. O legendă oficializată în 1925 susţinea că înfrângerea lui Denikin s-ar fi datorat iniţiativei îndrăzneţe a lui Stalin, drept care oraşul căpăta numele acestuia, în oglindă şi în competiţie cu „oraşul lui Lenin”. În 1961, în cadrul marii operaţii de destalinizare, numele e din nou schimbat în „Volgograd”, dar nici azi nu sunt puţini cei care cer să se revină la numele care a devenit istoric în timpul războiului.

În iarna asta se împlinesc şapte decenii de la victoria decisivă a Armatei Roşii. Nu ar fi de mirare ca, sub preşedinţia lui Vladimir Putin, atât de fervent evocator al Marelui Război, să revedem cum Volgograd îşi redobândeşte numele de glorie militară.

În ultimă instanţă, aceasta este o epitomă a marelui nod de contradicţii care se numeşte Rusia:o mare putere, dar şi o uriaşă forţă spirituală, care îmbină deloc armonios disperarea şi trufia, cu o istorie strălucită şi însângerată deopotrivă, cu o superbă istorie culturală şi cu o istorie politică dintre cele mai opresive, „a Treia Romă”, pravoslavnică şi atee, mistică şi cinică totodată. Văzută de pe malurile Senei, Rusia e fascinantă;de pe malurile Dâmboviţei, ea rămâne tragică şi ameninţătoare, cum e şi memoria Stalingradului.

Sabia de la Stalingrad, este un paloș, de tip cruciat, cu două taisuri, facută la ordinul Regelui George al V-lea al Marii Britanii, în cinstea victoriei Armatei Roșii asupra Germaniai la Stalingrad. Sabia poartă o inscripție în rusă:"În semn de omagiu din partea Poprului Britanic, pentru cetățenii cu inimi de fier, un cadou din partea Regelui George al V-lea".Sabia a fost înmânată lui Iosif Vissarionovici Stalin, de către Primul Ministru al Marii Britanii cu ocazia Conferinței de la Tehenran (28 noiembrie -1 decembrie 1943).