Stalin către Gheorghiu-Dej: «Ce fel de proletar ești tu?»
Primul articol din Constituția publicată în „Buletinul oficial”, nr. 1 din 13 aprilie 1948, prevedea: „Republica Populară Română este un stat popular, unitar, independent și suveran”. Următoarea lege fundamentală, promulgată la 27 septembrie 1952, consemna la art. 17 că statul român, democrat-popular, este „stat unitar, suveran și independent”. Plasarea acestor articole, în care se consemna independența statului, nu era întâmplătoare, ci reflecta o realitate.
Dacă în 1948 se mai putea vorbi – în virtutea inerției – de independență, în 1952 această apreciere era plasată la Capitolul II (primul capitol se referea la „Orânduirea socialistă”). În Constituția din 1952 se înscria pentru prima dată în istoria României rolul conducător al unui partid politic: „Partidul Muncitoresc Român este forța conducătoare atât a organizațiilor celor ce muncesc, cât și a organelor și instituțiilor de stat” (art. 86). Evident, PMR, în calitatea sa de forță politică conducătoare, trebuia să promoveze politica de independență a României.
Tranșarea disputei la vârful PMR
La Conferința Națională din octombrie 1945, în funcția de secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român a fost ales Gheorghe Gheorghiu-Dej; el a fost reconfirmat în această calitate în februarie 1948, când denumirea organizației a devenit Partidul Muncitoresc Român. În fond, Gheorghiu-Dej era conducătorul statului român „independent”. O independență proclamată oficial, dar fictivă în realitate. Acest fapt s-a evidențiat cu prilejul discuțiilor dintre delegația de partid și de stat condusă de Gheorghiu- Dej și cea sovietică, în frunte cu I.V. Stalin.
Vizita a fost prilejuită de înfăptuirea reformei bănești în România și măsurile luate împotriva lui Vasile Luca, dar mai ales de dorința lui Gheorghiu-Dej de a afla poziția lui Stalin față de Ana Pauker. Reforma bănească s-a realizat la 26 ianuarie 1952, prilej cu care s-au înregistrat multe nereguli. Plenara C.C. al P.M.R., din 29 februarie - 1 martie, a criticat activitatea Ministrului de Finanțe, Vasile Luca, iar la 10 martie el a fost destituit din această funcție; s-a hotărât crearea unei comisii pentru analiza activității ministerului. Cel criticat a rămas în Biroul Politic, fapt ce arată că încă nu se luase o măsură pe linie de partid. Totuși, Biroul Politic a trimis o „scrisoare închisă” către organizațiile de partid, în care se aprecia că se impuneau măsuri ferme pentru „lichidarea fenomenelor nesănătoase apărute în domeniul financiar și economic”.
Vizată era și Ana Pauker, care la început luase apărarea lui Vasile Luca, după care s-a repliat, alăturându- se celor care îl criticau. Gheorghiu-Dej aprecia că se apropiase momentul tranșării vechii sale dispute cu Vasile Luca și Ana Pauker, dar avea nevoie de aprobarea lui Stalin. Nu s-a păstrat stenograma discuțiilor purtate la Moscova, în aprilie 1952, dar la Plenara C.C. al PMR, din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, Gheorghiu-Dej a relatat despre întrevederea cu liderul de la Kremlin, la care a participat și Ministrul de Externe, V.G. Molotov1.
Mai întâi, Gheorghiu-Dej s-a referit la reforma bănească și la măsura luată împotriva lui Vasile Luca, de înlăturare din guvern. Stalin și Molotov l-au întrebat „dacă este mai important ministru de Finanțe decât membru în Biroul Politic”. Evident, era o întrebare retorică, dar era limpede că ei aveau în vedere eliminarea lui Vasile Luca din conducerea partidului. A urmat discuția asupra atitudinii adoptate de Ana Pauker, care inițial îl sprijinise pe Luca, împotriva căreia nu se luase nici o măsură. I.V. Stalin a ținut să observe că secretarul general al CC al PMR a adoptat o atitudine „împăciuitoristă”, apreciind că ar fi trebuit să se ia măsuri ferme, pe linie de partid, împotriva lui Vasile Luca și a Anei Pauker.
Miron Constantinescu a intervenit, spunând că Gheorghiu- Dej este „sentimental”. O apreciere extrem de periculoasă, având în vedere în fața cui făcea o asemenea constatare. Intransigentul Stalin l-a întrebat pe Gheorghiu-Dej: „Ce fel de proletar ești tu?” Cu alte cuvinte, secretarul general al C.C. al PMR nu dăduse dovadă de acea fermitate proletară, care nu tolerează nici cea mai mică abatere.
La rândul său, Molotov a pus „gaz peste foc”, dovedind că este foarte bine informat despre situația din interiorul conducerii PMR: „Vedeți cum se întâmplă? Teohari Georgescu îl apără pe Vasile Luca. Teohari Georgescu a fost împăciuitorist, l-a apărat pe Vasile Luca. Ana Pauker l-a apărat pe Teohari Georgescu și Dej a apărat-o pe Ana Pauker”. Concluzia era limpede: Gheorghiu- Dej era împăciuitorist, ceea ce, pentru un lider comunist era „foarte grav”. Stalin a intervenit din nou și l-a întrebat de ce n-a fost mai hotărât, mai ferm? „Ce, te-ai speriat de critica [pe] care ți-am făcut-o atunci?”
1946 - o mostră de împăciuitorism á la Dej
El se referea la situația din ianuarie 1946, când s-a încheiat „greva regală”, începută de Mihai I la 21 august 1945. La Conferința miniștrilor de Externe ai SUA, Marii Britanii și Uniunii Sovietice, desfășurată la Moscova în zilele de 16 – 26 decembrie 1945, a hotărât să dea „sfatul” cerut de regele Mihai, care întrerupsese relațiile cu guvernul Groza. S-a decis ca în executiv să intre câte un reprezentant al PNA și PNL.
O delegație a celor trei Mari Puteri s-a deplasat la București, pentru a pune în practică cele stabilite. Vîșinski, reprezentantul sovietic, a discutat cu Groza și cu Gheorghiu-Dej, stabilind să nu fie acceptate personalități marcante ale celor două partide, ci oameni mai puțin cunoscuți și lipsiți de influență. PNL l-a propus pe Constantin (Bebe) Brătianu, secretarul general al partidului, dar Groza, conformându- se indicațiilor lui Vîșinski, l-a respins. Liberalii insistau să fie acceptată persoana propusă de ei. Aflând de situația creată, Ana Pauker și-a exprimat temerea că reprezentantul SUA și cel al Marii Britanii nu vor fi de acord cu respingerea lui Bebe Brătianu, iar țările lor nu vor recunoaște guvernul Groza.
În consecință, i-a cerut lui Gheorghiu-Dej să meargă la premier și să-l convingă că trebuia acceptat Bebe Brătianu. Acesta a discutat cu Groza, care s-a declarat de acord. Imediat ce a aflat despre această schimbare de atitudine, Vîșinski s-a dus la șeful executivului acasă, cerându-i socoteală: de ce a făcut o asemenea concesie liberalilor? Groza i-a declarat că sugestia de a-l accepta pe cel propus de PNL, venise de la Gheorghiu-Dej. Emisarul sovietic a cerut ca Gheorghiu-Dej să vină imediat pentru a da explicații. Secretarul general al C.C. al PCR s-a conformat și a relatat discuția cu Ana Pauker, menționând că aceasta lăsase să se înțeleagă că ideea fusese aprobată de Kremlin.
Vîșinski a realizat că aceasta își depășise rolul, drept care l-a întrebat pe Gheorghiu-Dej dacă nu ar fi bine ca Ana Pauker să fie scoasă din conducerea PCR. Acesta a răspuns că „nici prin minte” nu-i trecea o asemenea idee. Prudența lui Gheorghiu-Dej era justificată. Cu numai două săptămâni în urmă, la 22 decembrie 1945, Ana Pauker publicase în „Scânteia” un articol dedicat lui Stalin, cu ocazia zilei de naștere a acestuia:
„Puterea lui Stalin o alcătuiește înțelepciunea lui pătrunzătoare. Stalin, ca nici un alt om al vremurilor noastre, vede evenimentele în mersul lor, le prevede și le dă soluțiile. Puterea lui Stalin constă în tăria unică, neasemuită a caracterului, în consecvența lui, principialitatea gândirii lui, în claritatea vederilor lui, în repeziciunea și hotărârea măsurilor pe care știe să le ia, în priceperea unică pe care o are de a convinge, de a conduce mulțimile”.
Articolul conchidea că puterea lui Stalin „stă în încrederea nețărmurită pe care o au popoarele în el, în dragostea și venerația pe care o merită și pe care o are”. Dincolo de formulele ditirambice folosite în articolele și cuvântările sale la adresa lui Stalin, „tovarășa Ana” era considerată, inclusiv de Gheorghiu-Dej, ca persoana din România care se bucura de cea mai mare încredere la Kremlin. De aceea, la întrebarea lui Vîșinski a dat inițial un răspuns categoric negativ, pentru ca imediat să declare că „se va gândi”, lăsând astfel loc pentru manevre ulterioare. Cert este că Vîșinski și-a impus punctul de vedere, iar la 7 ianuarie 1946, Mihail Racoviceanu a depus jurământul în calitate de ministru secretar de stat în guvernul Groza.
Se pare că „gafa” Anei Pauker din ianuarie 1946 a marcat „începutul sfârșitului” pentru ea. În perioada următoare, Gheorghiu-Dej a știut să manevreze astfel încât să-i creeze o imagine negativă în faĺa consilierilor sovietici, care, la rândul lor, informau Kremlinul, acreditând ideea că Ana Pauker era o persoană înfumurată, plină de sine, care nu ar respecta indicaĺiile lui Stalin. Astfel, în aprilie 1952, când Gheorghiu-Dej s-a prezentat pentru a da raportul despre reforma bănească și problemele ivite, Stalin avea deja dosarul Anei Pauker.
Stalin o mazilește pe tovarășa Ana
Pentru a nu apărea ca un om politic avid de putere, Gheorghiu-Dej a încercat să explice lui Stalin și Molotov că a „făcut sforțări” să-i convingă pe cei care au greșit, să-i îndrepte și să-i ajute să găsească drumul bun, să-i aducă „pe linie”, conchizând: „Așa am învățat noi că, atunci când unul o ia razna, dai o luptă cu acela care are un punct de vedere greșit, a deviat de pe linie, să-l câștigi pentru linia aceasta bună, să-l pui pe linie”.
Dar Stalin a replicat: „Pe cine vrei tu să aduci pe linie?” Iar Molotov a reluat întrebarea șefului său: „Ce fel de proletar ești tu?” Gheorghiu-Dej, secretarul general al C.C. al PCR, exponentul politicii de independență a României, s-a comportat ca un școlar admonestat de învățător că nu știe bine lecția. El mărturisea, în 1961: „Ce să spun? Să intri în pământ, nu alta”. Secretarul general a continuat să se destăinuie: „I-am spus: tovarășe Stalin, vom examina, avem o comisie”. Dar liderul de la Kremlin a fost intransigent: „Ce să examinezi? Trebuie să cunoaștem, trebuie să examinăm bine lucrurile, în ce constă vina lor”.
Molotov a avut cuvinte grele la adresa lui Vasile Luca și a Anei Pauker, folosind chiar cuvântul „trădare”. Iar trădarea se pedepsește aspru. Având „mână liberă” din partea dictatorului de la Kremlin, Gheorghiu-Dej a declanșat atacul decisiv împotriva Anei Pauker. La Plenara C.C. al PMR din 26 - 27 mai 1952 ea nu a mai fost aleasă în Biroul Politic, în iulie a fost înlăturată din funcția de Ministru de Externe, iar în septembrie și din cea de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Împotriva „grupului fracționist, antipartinic și antistatal Pauker-Luca” s-a declanșat un val de acuzații, în seama acestuia punându-se toate abuzurile și ilegalitățile făcute de PCR/PMR până atunci.
Ana Pauker a fost supusă unor anchete, cerându-i-se să declare că a fost „agentă de siguranță” și a lucrat „în slujba unui stat dușman”. Ea a respins asemenea acuzații, dar și-a făcut „autocritica”, recunoscând că a „deviat de multe ori de la linia partidului”, cauza fiind „oportunismul”, „lipsa de răspundere”, „înfumurarea”, „lipsa de autocritică”, „individualismul mic-burghez”, „înflăcărarea ușuratică”, „superficialitatea”, toate fiind „caracteristice oportunismului” etc. etc., dar că vrea „cu orice preț” „să răscumpere cât de cât” din aceste greșeli.
Nu i s-a oferit această șansă, dar a murit „în patul” ei, în 1960, timp ce Vasile Luca și-a găsit sfârșitul în 1963, în penitenciarul de la Aiud. Între timp, în martie 1953, I.V. Stalin murise, iar N.S. Hrușciov, noul lider de la Kremlin, a adoptat o linie mai blândă în relațiile cu partidele comuniste, fără a renunța cu totul la practicile predecesorului său. În noul context, Gheorghiu-Dej avea să manevreze cu abilitate, reușind să obțină retragerea trupelor sovietice din România (1958) și să „schimbe tonul” în relația cu Moscova; Declarația C.C. al PMR din aprilie 1964 este considerată și „declarația de independență” a României.
Autocritica Anei Pauker
La începutul acestui an mi s-a cerut să recunosc că am fost agentă de Siguranță, că am știut că și Luca a fost agent de Siguranță și că am lucrat în slujba unui stat dușman. Aceste învinuiri apasă cu toată monstruozitatea lor și acum asupra mea. Declar din nou că ele sunt cu desăvârșire neadevărate și deci nedrepte.
Continui să am ferma credință că nu se poate ca adevărul să nu învingă. Mi s-a spus – în treacăt – ca un argument că aș fi agentă a unei puteri dușmane, faptul că imperialiștii au aflat unele lucruri pe care numai puțini tovarăși le știau. Imperialiștii au desigur și la noi agenți, unelte de-ale lor. Dar eu nu am fost și nu sunt unealta lor. De la mine nu au aflat niciodată nimic, ce nu trebuiau să afle, n-au aflat nici un secret de partid sau de stat.
Adevărul este că pusă la muncă de cea mai mare răspundere, m-am dovedit a nu fi ceea ce se credea și credeam și eu despre mine: un tovarăș încercat și de nădejde. Am deviat de numeroase ori de la linia partidului și devierile mele au cauzat mari greutăți și au dăunat grav partidului și celor ce munceau.
E drept să fiu judecată și condamnată necruțător pentru ceea ce am făcut. Dar nu pot fi acuzată de crime pe care nu le-am comis. Cauzele devierilor mele de la linia partidului – cu toată greutatea devierilor și a consecințelor lor – se găsesc în oportunismul meu, în lipsa de răspundere, în înfumurarea, lipsită de autocritică, în individualismul meu mic-burghez. Abaterea mea de la linia partidului în chestiunea primirii membrilor de partid se datorește cedării în fața greutăților, lăsării ca lucrurile să meargă „de la sine”, înflăcărării ușuratece și superficialității, toate caracteristice oportunismului. (...)
Amețită de fumuri, ruptă de masse, de partid și de conducerea partidului, cu preocupări individualiste și deci meschine, antipartinice, am mers orbește din rău în mai rău. Numai critica făcută de conducerea partidului și de întreg partidul m-au făcut să văd drumul prăpăstios oportunist, anti-partinic pe care am mers, să văd viciile și crima față de partid și popor și cu toată situația în care mă găsesc să vreau cu orice preț să răscumpăr cât de cât din ele. (Arhiva Biroului Politic al C.C. al P.M.R., nr. 75/1953)
NOTĂ
Vezi, pe larg, Dosarul Ana Pauker, vol. 1 Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961. Selecția și editarea documentelor, studiu introductiv și note: Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa. Cuvânt înainte acad. Florin Constantiniu, București, Editura Nemira, 2006.