Sosirea în România a tânărului prinţ Carol de Hohenzollern

După popasul de la Turnu Severin, principele german a urmat ruta Horezu, Râmnicu Vâlcea, Pitești, Curtea de Argeș, Câmpulung Mușcel, Târgoviște, București. A fost un traseu greu, parcurs cu trăsura în aproximativ 24 de ore, și care avea să rămână apoi în istorie sub numele de „Drumul lui Carol“.

Pentru tânărul prinț Carol de Hohenzollern Sigmaringen, cel obișnuit cu civilizația apuseană, înapoierea și aspectul balcanic al localităților din Principatele Române au constituit un șoc. Schimbarea în bine a țării a fost pentru el un legământ de credință și memorabilă în acest sens a fost promisiunea făcută la Pitești, când Carol se angaja să-și consacre viața „pentru fericirea românilor și pentru prosperitatea lor, cari de acum înainte au devenit compatrioții mei”.

Şi una dintre modalitățile alese de către tânărul principe pentru cunoașterea noii sale patrii și a „compatrioților” au fost, încă de la începutul domniei, desele călătorii în țară. Din însemnările sale reiese buna sa impresie despre entuziasmul și dragostea cu care a fost primit de către popor, în schimb, privirii exigente nu-i scăpau sărăcia și lipsa spiritului gospodăresc. De aceea, modernizarea României a devenit principalul țel pentru Carol.

Familia domnească și frigurile de baltă

Drumul era însă lung și anevoios, pentru că însăși Capitala nu oferea condiții de trai decente nici măcar familiei princiare. La Podul Mogoșoaiei, în zona centrală, erau case modeste de paiantă alături de construcții somptuoase. La sosire, principele a fost condus la casa boierului mușcelean Dinicu Golescu, vândută statului de către urmașii acestuia și devenită palat domnesc, în fața căreia se afla o gardă de onoare cu un steag.

„Dar unde e palatul?”, a întrebat mirat Carol, la vederea imobilului. Ulterior, în memoriile sale, noul domn a scris:

„Ferestrele acestor odăi dădeau spre o piață deșartă, murdară, unde se așezaseră niște țigani și porcii se tăvăleau în noroi”.

Palatul Domnesc (fosta Casă Golescu), la 1866

Chestiunea unei reședințe de vară corespunzătoare s-a pus mai ales după căsătoria lui Carol cu prințesa Elisabeta de Neuwied, eveniment petrecut în anul 1869. Şi aceasta pentru că vara Capitala era prăfuită și uscată, clima secetoasă fiind greu de suportat pentru cineva crescut în răcoarea munților. În această situație, o soluție de compromis a fost mutarea, odată cu venirea căldurii, la reședința de la Mănăstirea Cotroceni, unde viitorul rege avea să construiască palatul de astăzi.

Numai că aici existau alte inconveniente, respectiv terenul mlăștinos, și, după mărturisirile viitorului rege, „încăperile nu prea sănătoase” ale clădirii. Din aceste cauze, principele Carol și principesa Elisabeta aveau chiar să se îmbolnăvească de „friguri de baltă” și să zacă mult timp la pat. După acest episod, problema unei reședințe domnești de vară care să fie în afara Bucureștiului a devenit una presantă.

Acest fragment face parte din articolul „Carol I a vrut să-şi stabilească la Câmpulung reşedinţa de vară. Țăranii muşceleni l-au refuzat”, publicat în numărul 238 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.

FOTO: BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMÂNE, ALBUMUL PRINOS MARELUI REGE CAROL I, ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI, BIBLIOTECA CONGRESULUI AMERICAN, COLECŢIA AUTORULUI