Soră medicală la 13 ani în Al Doilea Război Mondial: „Unui soldat i-am văzut inima bătând în piept“

Românca Lucia Cerghizan (96 de ani)  a fost una dintre cele mai tinere asistente medicale din al Doilea Război Mondial. A lucrat în secţia de chirurgie a Spitalului Militar din Constanţa, locul unde răniţii ajungeau direct pentru operaţie. „Unui tânăr i se vedea inima bătând în piept, o schijă îi smulsese carnea de torace“, sunt poveştile de război ale surorii Lucia. 

Lucia Cerghizan a început să salveze soldaţi la numai 13 ani. Născută în 1926 în Buzău, într-o familie numeroasă, cu zece copii, Lucia Cerghizan a ajuns asistentă medicală după ce şi-a urmat sora mai mare la Constanţa. Părinţii o trimiseseră pe Lucia la croitorie, însă visul fetei era Medicina. „Erau vremuri grele, nu-ţi pemiteai să trimiţi toţi copiii la şcoală, dar sora mea, care era deja asistentă-şefă pe secţia de Chirurgie de la Spitalul Militar din Constanţa, le-a spus părinţilor că mă duce capul şi m-a luat cu ea şi m-a înscris la Liceul «Domniţa Ileana». După câteva luni, a izbucnit războiul“, îşi aminteşte Lucia Cerghizan. 

Chiar dacă nu avea o şcoală de soră de caritate şi chiar dacă era doar o copilă – avea numai 13 ani şi jumătate –, s-a înrolat ca voluntar în Spitalul Militar. Întâi a învăţat să confecţioneze pansamente, apoi să panseze şi, în scurt timp, dovedind o aplecare neobişnuită către domeniu, a fost lăsată să facă injecţii şi să asiste medicii la intervenţiile chirurgicale în sala de operaţii. În câteva luni, fata a devenit ajutor de bază în spital şi a trecut de la voluntar la soră încadrată, cu drepturi depline. 

Mica soră Lica

În iadul de sânge, cangrene şi răni înfiorătoare de la secţia de chirurgie, copila brunetă care nu se dădea în lături de la nicio muncă, iar deseori învăţa şi îşi făcea temele pentru clasă chiar în spital, a devenit „sora mică“ sau sora Lica. „Probabil pentru că eram atât de tânără şi le aminteam de copiii lor sau de cineva de acasă, bolnavii mă solicitau să-i pansez sau să le fac vreun tratament, mai mult ca să stea puţin de vorbă cu mine. Oricum, indiferent că era român, aliat, inamic sau dezertor, pentru că mai erau şi astfel de cazuri, pentru mine, toţi aveau un singur statut: de bolnav“, povesteşte sora Lica.

Uneori, adolescenta a ajuns cu convoaiele medicale şi pe front, pe locul vreunei bătălii, unde erau solicitaţi să acorde primul ajutor, însă în cea mai mare parte a timpului a lucrat în Spitalul Militar din Constanţa, unde ajungeau răniţi din luptele de pe mare şi din cele purtate în apropierea oraşului, pentru cucerirea portului. „La un moment dat, veneau atât de mulţi răniţi, încât o fostă şcoală din apropiere a fost transformată în spital de campanie. Îmi răsună şi acum în cap ţipetele soldaţilor, care se auzeau de la mare distanţă. Războiul este îngrozitor şi provoacă traume de neşters“, se înfioară şi acum octogenara.

Glonţul din carotidă

Asupra unora dintre episoadele văzute în spital a închis definitiv, chiar şi pentru sine, discuţiile, pentru că „niciun combatant nu este uşă de biserică în război“. Altele îi provoacă şi acum coşmaruri şi le povesteşte ca pentru o mult-aşteptată eliberare. „În război am plâns de foarte puţine ori, însă una dintre aceste ocazii a fost atunci când un tânăr comandor de marină, de maximum 35 de ani, a fost adus de pe mare la spital. Avea un glonţ în carotidă şi părea să fie destul de bine. Glumea tot timpul şi mi-a încredinţat câteva lucruri personale pe care să i le dau mamei lui dacă se va întâmpla ceva. Nu înţelegeam de ce operaţia lui se tot amână, dar când s-a întâmplat, într-un final, a murit pe loc după ce medicul i-a scos glonţul. Am răcnit în sala de operaţie şi am plâns în braţele mamei lui când i-am înmânat lucrurile“, se destăinuie Lucia Cerghizan.

A doua oară când a plâns în timpul războiului s-a întâmplat atunci când spitalul a fost asediat şi ocupat de ruşi şi a rămas prizonieră pentru câteva luni în unitatea medicală, îngrijind în special un ofiţer rus, grav rănit în abdomen. 

Fotografii din timpul războiului, realizate în spital. Lucia Cerghizan era doar o copilă FOTO arhiva personală

Un alt episod care a marcat-o, în peisajul zilnic de oameni cu membre amputate şi răni căscate, a fost cazul unui tânăr care a venit pe picioarele lui la spital, îmbrăcat în uniforma pătată de sânge. „Când s-a apropiat, i-am văzut inima. Bătea în piept, expusă vederii, după ce carnea de pe torace îi fusese smulsă de o schijă. Nu a fost o rană gravă, dar nu voi uita niciodată acea inimă“, îşi proiectează femeia amintirile.

Dragoste şi război

Din când în când, ororile războiului au fost compensate de iubire şi de generozitate. „Era o stare anume în război. Viaţa şi moartea puteau coexista într-o singură secundă, iar dragostea părea singura scăpare. Nu era săptămână în care un rănit să se nu se îndrăgostească de o asistentă medicală. Nu mai ştiu numărul celor care mi-au spus că mă iubesc şi mă vor căuta după război ca să ne căsătorim. Alţii au făcut şi gesturi necugetate pentru a mă vedea, au fost la un pas de dezertare. Şi eu m-am îndrăgostit, iar unul dintre ei a fost tânărul comandor de marină care a murit în faţa mea după ce medicul i-a scos glonţul din carotidă“, povesteşte sora Lica. 

Pe final de război, la spital au ajuns, răniţi, şi doi tineri din Marina americană. Sora Lica a primit sarcina de a veghea la însănătoşirea lor, iar la plecare, aceştia i-au făcut cadou ciocolată, câteva fiole de penicilină şi o pătură albă. „Nu se mai găsea nimic pe nicăieri, iar în iarna de început a anului 1945, au fost nişte geruri groaznice. Nu aveam cu ce să mă îmbrac, astfel că am vopsit pătura moale primită de la americani şi mi-am făcut un palton pe care l-am purtat ani la rând. Erau şi lucruri din astea în război, acte de generozitate spontană între oameni care nu se văzuseră niciodată“, povesteşte Lucia Cerghizan. 

Originile nesănătoase

Sora Lica a fost decorată încă din 1942 cu „Medalia Crucea Meritul Sanitar“, iar ultima sa decoraţie este Medalia Naţională „Serviciul Credincios“, acordată de fostul preşedinte Traian Băsescu.

După război, a terminat liceul „Domniţa Ileana“, dar nu a putut intra la Medicină din cauza „originilor nesănătoase“. Tatăl său fusese primar ţărănist în perioada interbelică şi a fost considerat chiabur. A urmat Academia Comercială, abia după ce părinţii au fost reconsideraţi ca „pătură mijlocie“. Prin repartiţie, a fost distribuită la Uzina 1 Mai din Ploieşti, oraş în care trăieşte din 1953.