Soldații români din Transilvania ai armatei austro-ungare în Marele Război

Primul Război Mondial i-a găsit pe români împărţiţi între trei state care au evoluat pe rând de la statutul de aliat la acela de inamic și invers. A fost un război fratricid pentru naţiunea noastră, având în vedere că românii transilvăneni luptau contra românilor basarabeni începând cu 1914, apoi contra românilor din armata regală după 1916. Celelalte etnii din Transilvania au fost și ele bulversate de schimbările majore de la sfârșitul războiului, prăbușirea imperiilor ţinând în loc în diferite regiuni trupe care voiau să revină acasă, uneori prin teritorii aprinse de flama revoluţiei bolșevice. Români, maghiari, secui, sași și alţii au luptat sub aceleași flamuri, pentru aceeași Coroană, pentru singura realitate pe care o cunoșteau, pentru o Transilvanie râvnită de toţi, dintotdeauna.

La 28 iunie 1914, asasinarea arhiducelui austriac Franz Ferdinand a creat premisele începerii Primului Război Mondial. După ce Criza din Iulie a spulberat orice șansă de a nu se ajunge la un conflict militar, Austro-Ungaria, sprijinită de Germania, a trimis Serbiei un ultimatum în 23 iulie și s-a pregătit de război. Ultimatumul expira în 25 iulie, la miezul nopţii, și era astfel elaborat încât să-i fie imposibil Serbiei de a-l accepta, fără a-și încălca grav suveranitatea și mai ales mândria naţională.

^{Recrutarea militarilor în Piaţa Avram Iancu, Arad, 1 august 1914}

În 24 iulie, armata sârbă a primit ordin de mobilizare, iar Austro-Ungaria și-a retras personalul ambasadei, rupând astfel relaţiile diplomatice cu ţara vecină. În 25 iulie, împăratul Franz Joseph a semnat ordinul de mobilizare a armatei imperiale, atacul urmând a fi efectuat în 28 iulie. În această dată, la ora 11:00, Austro-Ungaria a înmânat Serbiei declaraţia de război, monitoarele imperiale de pe Dunăre bombardând capitala Belgrad. Cu toată graba de a purta un război, Austro- Ungaria nu era însă pregătită pentru luptă. Imperiul dualist avea Armata a II-a în Syrmia și Banat, Armata a V-a în centrul și estul Bosniei și Armata a VI-a în nord-estul Bosniei. Comandantul suprem era împăratul Franz Joseph, iar comandantul efectiv, Generalfeldmarschall-ul Franz Conrad von Hötzendorf. Printre cei aruncaţi în luptă încă din primele zile erau și transilvănenii de diferite etnii.

Trupele din Transilvania

Trupele din Transilvania au numărat în anii războiului circa 956.000 de soldaţi, subofiţeri și ofiţeri, adică aproape o cincime din populaţie. În Transilvania, în 1914, erau în jur de trei milioane de români, dintre care au participat activ pe front 449.796 de oameni, alţi 34.578 fiind în serviciile auxiliare. Dintre ei, au murit pe front 42.739 de soldaţi, subofiţeri și ofiţeri, alţi 11.275 murind în prizonierat sau ca urmare a rănilor căpătate în luptă. 29.839 de oameni au fost daţi dispăruţi – spulberaţi de explozii, îngropaţi de vii de tranșee, executaţi în locuri ascunse, înecaţi în râuri sau iazuri, dezertori. 25.406 au ajuns invalizi de război. Dintre românii transilvăneni de pe front, 6.547 aveau studii și ocupaţii intelectuale, 14.668 erau comercianţi și meșteșugari, restul de 468. 329 fiind muncitori și, majoritatea, ţărani.

La fel ca celelalte naţionalităţi din Imperiu, românii puteau accede la studii militare înalte și să devină ofiţeri de carieră, în oricare ramură a armatei imperiale. De regulă însă, doar austri- ecii și maghiarii puteau ajunge la gradele de general și mareșal sau amiral, ofiţerii provenind din celelalte etnii putând astfel ajunge doar la grad de colonel, după cum a fost și cazul unor români. Meritocraţia funcţiona până la un anumit nivel, Imperiul încercând astfel să-și fidelizeze supușii și să le dea șansa unei vieţi mai bune într-una dintre instituţiile vitale ale sale. În caz de mobilizare generală, rezerviștii de infanterie între 23 și 42 de ani se concentrau în patru localităţi, fiecare având câte un regiment – Regimentul 21 la Cluj, Regimentul 22 la Târgu Mureș, Regimentul 23 la Sibiu (cu trei batalioane la Sibiu (I), Deva (II) și Făgăraș (III)) și Regimentul 24 la Brașov. Majoritatea trupelor adunate în Transilvania, atât în armata activă, cât și în rezervă, erau dominate numeric de români, chiar dacă, la nivel de coman- dă, dominau maghiarii. Astfel, la nivelul trupelor, românii repre- zentau 52,31%, maghiarii 27,75%, sașii 9,44%, alte etnii (evrei, armeni, ţigani, slovaci, ruteni) 10,50%. Românii reprezentau însă circa 90% din infanteriști, astfel explicându-se numărul mare al pierderilor din rândurile lor, dar și numărul mare de prizonieri din care se vor face spre sfârșitul războiului unităţile românești din armatele aliate.

^{Plecarea artileriștilor din Sânicolaul Mic pe front, Arad, 14 august 1914}

Unii lideri transilvăneni, precum Octavian Goga și Vasile Lucaciu, erau de părere că românii transilvăneni nu trebuie să lupte pentru Imperiu. Alţi lideri însă, laolaltă cu cele două Biserici românești, au fost de părere că loialismul trebuie să primeze. Fidelitatea românilor faţă de Coroană a fost de altfel foarte puternică, probabil mai puternică decât a ofiţerilor ma- ghiari și, cel puţin în primii doi ani ai războiului, până la intrarea Regatului Român în conflict, nici nu a putut fi contestată. Chiar dacă, printre cântecele unităţilor românești se afla și „Deșteaptă-te, române!”, scris de poetul și profesorul greco-catolic Andrei Mureșanu, Partidul Naţional din Transilvania și o serie de reprezentanţi ai elitei românești transilvănene au cerut trupelor să lupte cu simţul datoriei faţă de Imperiu și Împărat, datorie învăţată din școală și Biserică, întărită de accederea în armată.

Totuși, anul 1916 va zdruncina fidelitatea românilor faţă de Imperiu, mai ales după moartea „bunului împărat” Franz Joseph și a intrării Regatului Român în război. Dacă existau deja un număr de români transilvăneni fugiţi peste graniţă în Regat, acum situaţia se dovedea mult mai complexă și mulţi români, înarmaţi și instruiţi, au dezertat pentru a lupta pen-tru Regatul Român.

Astfel, încă din toamna anului 1916, zeci de mii de soldaţi români transilvăneni au început să lupte alături de armata ro- mână, majoritatea din trupele de rezerviști, care s-au retras odată cu Armata Regală spre trecători. Dezertări individuale sau în grupuri au avut loc în timpul luptelor din Carpaţi, existând însă și cazuri în care români transilvăneni au refuzat să pactizeze cu „inamicul”, din motive de loialitate dinas- tică, onoare sau din pragmatism. Azi încă există o „glumă” în Transilvania, despre ofiţerul român din armata austro-ungară, care le dă replica soldaţilor români din tranșeele opuse, refuzând să trădeze, spunând că nu dă cizmele lui de piele pe opinca românească...

În mod firesc, autorităţile austro-ungare au devenit mai vigilente și cei prinși că dezertau sau aveau măcar intenţia de a o face erau executaţi, romanul Pădurea spânzuraţilor al lui Liviu Rebreanu fiind o capodoperă a literaturii române, care descrie perfect realitatea cruntă a situaţiei de pe graniţe, a calvarului inceritudinii, a rușinii, dezonoarei, disperării și execuţiei. Romanul este cu atât mai cumplit cu cât pornește de la execuţia fratelui autorului, sublocotenent Emil Rebreanu, spânzurat la 14 mai 1917 la Ghimeș pentru încercarea de dezertare la români.

Încă din 1914, autorităţile imperiale au avut grijă ca unită- ţile să fie pe cât posibil astfel plasate pe liniile frontului, încât să nu lupte împotriva rudelor de sânge, lucru destul de greu de realizat în practică. Unităţile transilvănene au fost trimise de la început pe frontul sârbesc și mai ales în Galiţia, contra rușilor, apoi pe frontul italian, unele ajungând și pe Frontul de Vest. Unii au ajuns cu nave de război în Extremul Orient, unde au luptat la Tsingtao, colonia germană din China. Mulţi maghiari și sași, sau reprezentanţi ai altor etnii au fost mobilizaţi în teritoriu, la paza unor obiective sau în cadrul aparatului civil.

: Ofiţeri şi soldaţi români la Viena, 14 februarie 1917

Acest text este un fragment din articolul „Transilvănenii din armata austro-ungară în Primul Război Mondial”, publicat în revista Historia Special nr. 25, disponibilă în format digital pe paydemic.com.

Acest text este un fragment din articolul „Transilvănenii din armata austro-ungară în Primul Război Mondial”, publicat în revista Historia Special nr. 25, disponibilă în format digital pe paydemic.com.

Cumpără Acum