Societatea franceză în timpul Imperiului napoleonian

În istoria Franței napoleoniene, anul 1801 marchează instaurarea Consulatului pe viață al lui Bonaparte. Era al doilea pas către puterea absolută după preluarea puterii din 1799 în calitate de Prim Consul. Această schimbare aduce o accentuare a aspectului monarhic al regimului lui Napoleon, care are de acum imaginea unui monarh.

Încă din 1799 noul regim dusese o politică de preluare parțială a ceremonialului regal, facilitând astfel tranziția către forma imperială. Pasul final vine în anul 1804. Inițial, Tribunatul propune proclamarea imperiului, dar Senatul se opune, solicitând garanții privind respectarea unor anumite drepturi (libertatea presei și a cuvântului, responsabilitatea ministerială etc.). După ce membrii Senatului sunt convinși să accepte trecerea la noul regim, în luna mai, printr-o procedură constituțională, Senatul proclamă Imperiul, schimbare prevăuztă într-o nouă Constituție (Constituția anului XII) și întărită printr-un referendum național. Astfel, la puțin mai mult de un deceniu de la Revoluție și de la ghilotinarea ultimului rege, Franța avea din nou un cap încoronat.

Imediat după proclamarea Imperiului, s-a pus problema manierei în care urma să se organizeze încoronarea. În cele din urmă, s-a ajuns la o încoronare asemănătoare cu cea tipic monarhică. Napoleon și-a pus însă semnul distinctiv asupra evenimentului, printr-o încoronare ce a semănat izbitor de mult cu cea a lui Carol cel Mare, conducătorul ultimului imperiu francez (carolingian). Singura diferență notabilă între cele două încoronări a constat în rolul Papei:dacă, în Evul Mediu, Carol cel Mare și-a legitimizat poziția fiind încoronat de Papă, în cazul lui Napoleon, Papa Pius VII nu a jucat niciun rol (a asistat însă la eveniment).

Franța ajunsese la maximul potențialului său demografic în 1790, când populația țării era de 28 de milioane de locuitori. Datorită implicațiilor multiple asupra societății și statului pe care avea factorul demografic (din punct de vedere militar și fiscal), Napoleon s-a implicat în această problemă. Ia naștere asftel primul Birou modern de Statistică din istoria Franței, care va realiza în cei 12 ani de existență mai multe anchete.

Se observă, în această perioadă, semnele demografice distinctive care arată trecerea spre regimul demografic de tip modern. Este vorba de o scădere a natalității în paralel cu o scădere a mortalității (inclusiv a celei infantile). Care sunt cauzele care explică aceste schimbări? Mai întâi, intrând în epoca modernă, se termină perioada crizelor de subzistență, odată cu dispariția foametei și a marilor epidemii (ultima mare epidemie de ciumă din Franța are loc în 1720;locul ciumei, ca cea mai periculoasă boală, e luat de tifos și variolă). Apoi, începe procesul medicalizării nașterilor și al profesinalizări moașelor, care face ca numărul femeilor ce mor la naștere să scadă dramatic.

Între Revoluție și războaiele Imperiului, conflictele militare au făcut 1, 4 milioane de victime în Franța. Dintre acestea, istoricii estimează că Revoluția a făcut 650.000 victime, iar războaiele napoleoniene 750.000. Includem aici numărul soldaților morți și pe cel al victimelor războiului civil din Vestul Franței (1793), precum și numărul victimelor executate în timpul Terorii. De reținut că, în cazul războaielor, nu luptele propriu-zise fac cele mai multe victime, ci epidemiile apărute în taberele militare.

Cele două Franțe

Perioada lui Napoleon a reprezentat, pentru societatea franceză, o perioadă de dezvoltare. Cu toate acestea, până la avântul revoluției industriale, Franța rămâne o societate rurală în proporție de 80%. Țărănimea proprietară de pământ este principalul sector social care îl sprijină pe Napoleon și este, în același timp, principalul rezervor pentru armată.

Țărănimea a fost clasa socială care a avut cel mai mult de câștigat în această perioadă deoarece, în condițiile unei cereri foarte mari pentru produse agricole (cauzată de război), prețurile au crescut semnificativ, implicit și veniturile țăranilor. Cu toate acestea, agricultura franceză rămâne una inegală, cu mari disparități, oglindind astfel societatea franceză în ansamblul său.

Putem vorbi de două Franțe:Franța de N-NE, care e mai avansată din toate punctele de veder (socio-economic, industrial, educațional etc.) și Franța de V-SV, ale cărei performanțe în toate aceste domenii sunt mai scăzute.

În Franța rurală, cele mai importate figuri erau Preotul și Institutorul (învățătorul). Preoții își recâștigă poziția în societate după perioada laicizării din anii Revoluției și revin în comunitățile rurale. Cu toate acestea, trebuie reținut faptul că numărul parohiilor a scăzut destul de mmult, de la 40.000 în timpul Vechiului Regim la 30.000 în perioada napoleoniană. Față de preot, Institutorul ocupă o poziție relativ inferioară, dar el joacă totuși un rol important în societatea rurală.

Franța urbană, în schimb, e dominată de orașele mici și medii, în condițiile în care doar trei orașe depășesc pragul de 100.000 de locuitori:Paris, Lyon și Marsilia. Pe de o parte, centrele urbane nu sunt încă foarte bine definite din punct de vedere administrativ, dar pe de altă parte funcțiile lor administrative sunt din ce în ce mai importante pentru birocrația imperială.  Este de remarcat că în timp ce primarii de comune sunt numiți de prefecții locali, primarii orașelor sunt numiți de însuși șeful statului.

Perioada imperială este, pentru orașe, o perioadă de tranziție către tipul de oraș modern. Apar muncitorii, cu un rol socio-economic din ce în ce mai mare, iar în mediul rural unele localități se dezvoltă ca orașe industriale (exemplu:Saint-Étienne).

Noua aristocrație și Religia

O categorie socială aparte este reprezentată de așa-zișii notabili ai regimului. În 1803, Napoleon creează o „nobilime a imperiului”, diferită de vechea aristocrație prin lipsa privilegiilor tradiționale și prin caracterul meritocratic. Sunt create, așadar, 3600 de demnități nobiliare:cavaleri, baroni, miniștri, senatori etc., creând astfel o clasă aristocratică artificială dependentă de regimul imperial.

În privința religiei, după Concordatul din 1801, între Biserica catolică și Napoleon se instalează o relație cordială, în condițiile în care Împăratul e interesat de sprijinul pe care biserica îl poate oferi regimului. În urma Concordatului, Biserica obținuse destul de multe drepturi și privilegii în statul francez. În plus, regimul încurajează renașterea vieții monahale și preluarea de către congregații (ordinele de călugărițe) a unui rol social în materie de educație și asistență medicală. Să nu uităm însă că, pe lângă majoritatea populației de religie catolică, în Franța există și aprox. 800.000 de reformați, 20.000 de luterani și 77.000 de evrei.