Situaţia sumbră în care s-au găsit refugiaţii şi soldaţii români la Iași

Condeiul aprig, nemilos al lui Constantin Argetoianu a creionat sumbra situație în care s-au găsit refugiații şi soldaţii români la Iași. Poate adevăratul dușman al acestora nu au fost trupele germane, ci virusul nemilos al tifosului, care „a răpus aproape trei sferturi din 800.000 de oameni pe care i-am jertfit pentru realizarea unității noastre naționale”. Măsurile disperate de combatere a tifosului întreprinse de doctorul Ioan Cantacuzino, ajutat de membrii Misiunii Sanitare Franceze, au fost cele care au redus incidența bolii în rândul populaţiei refugiate.

„Cine n-a cunoscut Iaşul iernii şi primăverii anului 1917 nu-şi poate face o idee de ce a fost. O carte întreagă de s-ar scrie şi tot n-ar ajunge să descrie suferinţele unei populaţii istovite, căzută pradă molimei, care cred că nicăieri nu s-a lăsat cu atâta violenţă, fiindcă nicăieri n-a găsit un teren mai prielnic. Epidemia a izbucnit o dată cu frigul, şi fiindcă nimic nu era pregătit ca s-o stăvilească s-a întins peste tot, în câteva zile, ca o pecingine. [...]

Tifosul a izbucnit deodată pretutindeni, aşa încât şi-a pierdut toată lumea capul. Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaş; cu el ne-am războit mai mult decât cu nemţii – el ne-a răpus trei sferturi din cei 800.000 de oameni pe care i-am jertfit pentru realizarea unităţii noastre naţionale. Crudă şi inutilă jertfă care va rămâne de pomină şi, să sperăm, de pildă generaţiunilor viitoare. [...]

Epidemia s-a întins cu o repeziciune de neînchipuit. Se îmbolnăveau oamenii şi mureau ca muştele. Se povesteau scene apocaliptice. Înmormântările se făceau în masă. Nu se mai găseau scânduri pentru sicrie. Pic Ferechide, mobilizat ca locotenent la tren, îmi povestea că furgoanele lui fuseseră desemnate pentru lugubrul serviciu al transportului cadavrelor şi că, în lipsă de sicrie, morţii erau vărsaţi cu toptanul, goi, în gropi mari umplute cu var.

Păduchii începuseră să mişune pretutindeni, mai în fiecare zi găseam şi eu câte unul sau doi pe mine. Începuserăm să cunoaştem pe cei răi, erau cei care subseseră deja sânge şi se prezentau ca atare negri la faţă. Din fericire n-am cules de pe mine, în aceste urâte vremuri, decât păduchi albi!

„Trenuri pline cu soldaţi contaminaţi sau bolnavi se revărsau zilnic în gara Iaşilor“

Se înmulţiseră păduchii, dar se înmulţiseră în acelaşi timp şi bolnavii, căci pe lângă cei din Iaşi, mai veneau cu sutele din afară. E de necrezut, dar trenuri pline de soldaţi contaminaţi sau bolnavi se revărsau zilnic în gara Iaşilor.

Sunt sigur că cei care vor ceti rândurile ce urmează mă vor învinui că plăsmuiesc şi totuşi ele nu evocă decât o palidă icoană a ororilor pe care le-am văzut. În toiul epidemiei, în februarie şi în martie, peronul gării, sălile de aşteptare şi holul în care erau ghişeele de bilete erau ticsite de soldaţi întinşi pe ciment sau pe pardoseală, îmbrăcaţi în zdrenţe şi în mantale cârpite, cu feţe galbene-verzui, slabi de era numai pielea pe oasele lor.

Din trupurile întinse şi istovite se ridicau gemete slabe, iar din unele nu se mai ridica nimic fiindcă moartea le pecetluise deja buzele. Nu mai cereau nimic, zăceau în nesimţire, iar printre ei, pe jos, păduchii mişunau în aşa cantităţi, încât trosneau sub picioarele trecătorilor; ca să ajungi pe peron trebuia să încaleci cu precauţiune peste muribunzi şi peste morţi.

Am văzut în viaţa mea multe imagini ale infernului, dar fantezia nici unui pictor sau desenator n-a putut zugrăvi o atât de tragică icoană a oribilului. Şi fiindcă oamenii veneau mereu – nu se ştie cine îi trimitea şi pentru ce veneau, căci pentru a muri orice loc e bun – s-a instalat acolo în gară un serviciu medical de triaj. Din 12 medici, câţi s-au succedat în acel post de onoare al meseriei şi al datorii, 11 au murit. [...]

În oraş, spitalele erau pline; se mai înfiinţaseră şi lazarete speciale şi erau pline şi ele. Plecau camioane-automobile încărcate cu bolnavi, de la gară, colindau toate spitalele şi nu puteau fi descărcate nicăieri căci nu mai era loc. Cutreierarea oraşului cu această încărcătură de muribunzi indigna lumea, mai toată pe străzi în căutare de merinde sau de ştiri.

Din când în când întâlneai şi câte un nenorocit pe jos, verde la faţă ca mantaua cârpită pe care o avea în spinare, cu un băţ în mână şi cu o traistă pe umeri, sprijinit de altă umbră mai puţin stinsă sau în fază de contaminare. Înaintau cu paşi mici, nimeni, nici ei, nu ştiau încotro, până ce unul se prăbuşea şi acolo rămânea. [...]

„Opera lui Cantacuzino a fost pur şi simpl umiraculoasă“

Pe la sfârşitul lui ianuarie şi prin februarie 1917 situaţia devenise intolerabilă. Sub presiunea opiniei publice şi a Misiunii franceze – ne sosise un mănunchi de medici francezi şi de surori de caritate – s-a deşteptat şi stăpânirea din «somnu-i cel de moarte» şi a numit pe doctorul Cantacuzino (Ion) în fruntea tuturor serviciilor sanitare.

Întâmplător, am întâlnit pe Cantacuzino în Piaţa Unirii, chiar în ziua numirii lui. Mă luă de braţ, îmi zise, «vino să vezi ceva» şi mă duse la Spiridonie. Ce am văzut acolo întrece în oroare ce văzusem la gara din Iaşi.

Mi-a crăpat uşa câtorva saloane, dar o putoare de nedescris, o duhoare de materii în putrefacţie şi de materii fecale purtată de un curent de aer confinat în care se mai amestecau şi efluviile tuturor sânilor şi atâtor respiraţii înfierbântate – m-a izbit în faţă şi m-a dat înapoi.

Mi-a fost cu neputinţă să trec pragul acestor săli de tortură, şi înspăimântătoare viziune de o clipă prin uşa întredeschisă, mi-a fost de ajuns ca să mă tulbure adânc. Zile de-a rândul mă întrebam până la ce limită putea fi împinsă puterea de rezistenţă a suferinţei omeneşti.

Dar Cantacuzino intrase acolo unde nici medicii nici sanitarii nu mai voiau să intre, şi clocotind de mânie şi de indignare mi-a povestit ce văzuse. Cadavre, lungite pe duşumea de mai multe zile şi intrate în putrefacţie, alături de muribunzi şi de bolnavi încă în puteri, aruncaţi înăuntru în neştire, pe uşa repede deschisă şi închisă – dejecţiuni pe tot locul, boarfe şi petece murdare aruncate peste morţi şi peste vii.

Cantacuzino începuse deja curăţirea localului. Sanitarii, cu cârpe muiate în acid fenic la nas, se hotărâseră la această oribilă muncă, îmbărbătaţi de exemplul marelui animator. După 48 de ore, spitalul Spiridoniei nu mai era de recunoscut.

Opera lui Cantacuzino a fost pur şi simplu miraculoasă. A ştiut să însufleţească o lume. A fost desigur mult ajutat şi de Misiunea sanitară franceză, compusă din peste 80 de medici. Personalul sanitar francez s-a purtat mai presus de orice elogiu, ne-a dat chiar un sfânt, pe Clunet, care şi-a dat viaţa pentru noi în lupta lui de fiecare ceas contra epidemiei, şi o sfântă, pe d-na de Goutel, căzută şi dânsa jertfă excesului ei de devotament.“

Acest text a fost publicat în nr. 18 al revistei Historia Special, disponibil pe platforma paydemic.com.

Sursa:

Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. III, partea a V-a [1916-1917], Ed. Humanitas, București, 1992. (Intertitlurile aparţin redacţiei)