Sincretismul greco-egiptean în Epoca Ptolemeilor
În Egiptul ptolemaic, a existat toleranță față de cultele locale și religia egiptenilor și-a continuat existența. Însă cultele grecești s-au răspândit în întregul Egipt, iar regii, asemeni faraonilor, erau considerați zei în viață. Astfel, se poate vorbi de sincretism dar nu unul puternic.
Venirea primilor greci în Egipt
Cultele grecești au pătruns pe teritoriul Egiptului faraonic cu mult timp înainte de venirea la putere a Ptolemeilor, odată cu instalarea coloniștilor greci pe teritoriul Deltei, în regiunea Memphisului și în zona Văii Nilului, din a doua jumătate a secolului VII î.Hr.
Conform lui Herodot (II, 78, 79), la începutul secolului VI î.Hr., faraonul Amasis a oferit grecilor orașul Naukratis, așezarea devenind o enclavă greacă pe teritoriul egiptean, fiind administrată de magistrați greci, iar locuitorii au practicat propriul lor cult. Aceste afirmații sunt întărite prin descoperirea vestigiilor templelor Afroditei, Herei din Samos, lui Apollo, etc.
Deitățile echivalentele celor două religii
În epoca lui Herodot, se pare că echivalentele grecești pentru zeii egipteni erau deja bine stabilite și sunt după cum urmează:Dionysos=Osiris;Demeter=Isis;Apollo=Horus;Artemis=Bastet;Zeus=Amon;Athena=Neith;Aphrodita=Hathor;Hermes=Thoth;Hephaistos=Ptah;Typhon=Seth, etc., excepție fiind Poseidon și Dioscuri. Acest sistem de echivalențe a rămas în vigoare și în Epoca greco-romană. Numai parcurgând documentația papirologică se poate ști dacă un nume grecesc se referea la divinitatea greacă sau la echivalentul ei egiptean, ca atare, fiecare caz trebuie judecat în particular, ținând cont de context.
Elemente specifice cultelor grecești și egiptene
La sfârșitul secolului IV și începutul secolului III î, Hr., se poate vorbi de o răspândire a cultelor grecești, în special în orașele Alexandria, Ptolemais și regiunea Fayyum, ca urmare a pătrunderii masive a grecilor în Egipt. În Alexandria principalele culte existente erau cel al lui Sarapis, care beneficia de un important sanctuar și cel al zeiței Isis, care avea mai multe sanctuare. Dintre cultele grecești, cele mai răspândite în Alexandria elenistică erau cele ale lui Demeter și Dionysos, cu toate că nu s-a descoperit templul lor.
În timpul epocii ptolemaice, pentru a îl recunoaște public pe Ptolemeu drept zeu nu a existat nicio legătură între lumea ideilor egiptene și grecești. Pentru egipteni, faraonul era divin dacă îndeplinea trei condiții:prima – când o deitate îl recunoștea drept zeu și îl punea să conducă regatul, însemna recunoașterea lui de către supuși ca rege legitim. A doua – când acesta stătea pe tronul lui Horus, el însuși era zeu. A treia – când faraonul intra în cel mai adânc sanctuar al unui templu, pentru a lua parte ca preot în riturile supreme ale serviciului divin. Lucrurile nu puteau fi în regulă în lume dacă toate cele trei condiții nu erau îndeplinite:statutul divin al regelui era de ordin public.
Pe de altă parte, pentru greci, venerarea regelui ca erou canonizat, apoi ca zeu, a apărut din influențele individuale personale. Primul Ptolemeu a fost salutat drept Soter de către rhodieni, nu de grecii din Egipt deoarece îi ajutase la primejdie. Nu se știe cât de sincere erau sentimentele religioase evocate de greci în viața privată, însă egipteanul de rând avea o credință puternică în zei.
Cultul fondatorului
Fondatorul unui oraș beneficia de un cult prin care era venerat drept „erou”. Un exemplu elocvent de astfel de oraș este Alexandria care avea propriul cult, al lui Alexandru ca fondator. După 311 î.Hr. venerarea lui Alexandru s-a extins în întregul Egipt:numai în orașe (mai ales Alexandria și Ptolemais), lui Ptolemeu I Soter i se acorda un cult al venerării. Un mare pas în dezvoltarea cultului a avut loc în timpul lui Ptolemeu al II-lea Philadelphus (283-246 î.Hr.), când preotului lui Alexandru i s-a încredințat cultul „fratelui și sorei divine” (theoi adelphoi). Inovația consta în divinizarea din timpul vieții a regelui și reginei, mai puțin noua apoteoză a unei regine moarte cu care consortul ei în viață era asociat.
Zeii adoptați de egpiteni
Pe lângă Afrodita, din panteonul grecesc, singurii zei adoptați de egipteni sunt Demeter și Dionysos. Demeter, zeița greacă a primăverii, era venerată la Eleusis lângă Alexandria, precum și în oraș în Mistere modelate conform ritului Attici. Dionysos era zeul vinului, fericirii și vieții. Asemeni lui Alexandru, acesta cucerise Orientul. Mai era strămoșul ptolemeilor, aspect pe care se punea accent în numele demelor Alexandriei, precum și ale satelor din Fayyum precum Bacchias și Dionysias. Cultul lui a beneficiat de o poziție centrală în marea procesiune descrisă de Callixeinus. De asemenea, megalomanul Philopator considera că are o relație specială cu acest zeu.
Legătura monarhului cu zeul Sarapis
Zeul Sarapis era corespondentul grecesc al lui Osiris-Apis, Oserapis și Osor-Hapi. Sarapis a fost instalat regește în Alexandria de Ptolemeu I Soter, pentru ca supușii lui greci să beneficieze de puterile făcătoare de minuni ale acestei deități. Soter nu crea un cult pentru a-i unifica pe greci și egipteni. Aceștia din urmă nu îi împărtășeau cărți cu imnuri de preaslăvire în serapeum. Sarapis nu era venerat sub acest nume în templele egiptene (Ptolemeu, fiul lui Glaucias, „deținător”, katochos, al Sarapis-ului la Memphis, a fost grec). Dar Osiris-Apis continua să răspundă rugăciunilor la Memphis. În Alexandria, vizitatorii mergeau în pelerinaj în cinstea lui Sarapis și îngenuncheau în fața imaginii lui din marele templu ridicat de Euergetes. Zeul avea alte centre în Alexandria:la Parmeniscus și Parmeniu și multe altare pentru imigranții greci din mediul rural, precum și temple care se întindeau peste Mediterană până la Delos, Atena și Roma.
Egiptenii, asemeni grecilor aveau o religie extrem de veche iar corespondenții panteonului fiecărora, nu dădea argumente pentru dispariția acesteia sub ptolemei. Prin urmare, aceste religii au coexistat pașnic.
BIBLIOGRAFIE:
1.Miron Ciho-Civilizația Egiptului greco-roman. Plutarch „Despre Isis și Osiris”, Editura Universității din București, București, 2001
2.The Cambridge Ancient History. Vol. 7 Pt. I:The Hellenistic World, University Press, Cambridge, 1984