Sinaia, oraşul cu trei gări

Nu mai puţin de trei gări a avut Sinaia pe parcursul istoriei;şi, foarte interesant, părţi ale celor trei ansambluri – dacă nu clădirile cu totul – s-au păstrat până în zilele noastre. Iată:prima clădire de călători a staţiei Sinaia a fost inaugurată în 1879 şi includea, printre altele, un salon de primire pentru (pe-atunci) Principele Carol, salon extins în 1886. În 1911, aproape întreg ansamblul a fost demolat şi pe locul său s-a ridicat actuala clădire a gării, deschisă călătorilor. Din gara anului 1879 a rămas însă în picioare salonul regal, ca o clădire separată, ce găzduieşte astăzi o colecţie unicat de machete şi însemne feroviare. În intervalul 1938-1940 are loc un nou moment important în istoria oraşului de munte:s-a construit şi gara regală a lui Carol al II-lea. Un pont:venind cu trenul de la Bucureşti, călătorul vede mai întâi gara lui Carol al II-lea, cea mai nouă dintre construcţii. La peron, trenul opreşte în faţa corpului central, construit în 1911. Iar lângă el, în dreptul locomotivei cu aburi, e fostul salon regal al lui Carol I, parte a ansamblului ridicat în 1879.

„Perla turistică a Carpaţilor” – aşa i se spune astăzi Sinaiei, aşezare populată încă din epoca neolitică, cu o denumire având ca punct de plecare o mănăstire cu nume derivat din cel al Sfântului Munte Sinai. Ctitorie a Marelui Spătar Mihail Cantacuzino, micul schit sfinţit la 15 august 1695 oferea adesea adăpost pelerinilor sau negustorilor ce se încumetau să străbată sălbaticul „drum al Prahovei”, rută comercială a cărei existenţă era atestată încă din secolul al XII-lea.

Construirea Peleşului şi „comuna urbană Sinaia”

În anul 1783, pe lângă cei doisprezece călugări ce vieţuiau în aşezarea monahală, domnitorul Mihail Şuţu a aşezat alţi 42 de scutelnici, care şi-au ridicat mici locuinţe pe valea pârâului Izvorul Dorului, dând astfel naştere cătunului Izvor, primul nucleu al viitorului oraş Sinaia. Ziua de 5 august 1866 a adus cu sine oaspeţi de seamă pentru mica obşte de la poalele Munţilor Bucegi, Mănăstirea Sinaia fiind vizitată de însuşi Principele Carol, însoţit de istoricul Dimitrie Sturza, de medicul Carol Davila şi de maiorul Ştefan Fălcoianu.

Impresionat de peisajul piscurilor semeţe, îmbrăcate în mantia verde a nesfârşitelor păduri, la poalele cărora cărora curg repezi undele Prahovei, suveranul României avea să revină aici în fiecare vară, iar în anul 1871 avea să cumpere, de la Eforia Spitalelor Civile, o parcelă de 1.000 de hectare din Moşia Furnica, teren pe care, la 10/22 august 1875, a fost pusă piatra de temelie a Castelului Peleş.

Inaugurată în ziua de 7 octombrie 1883, reşedinţa regală de vară, ridicată după planurile desenate de arhitecţii Johannes Schultz, Carol Benesch şi Karel Liman, avea să plaseze definitiv Sinaia pe harta celor mai luxoase staţiuni turistice europene. Totuşi, oricât de vast (sau de succint) ar fi scrisă povestea „comunei urbane Sinaia”, care a luat fiinţă la începutul anului 1884, ea n-ar fi completă dacă n-ar cuprinde niciun cuvânt despre „drumul de fier” – acea minune tehnică a erei moderne, care avea să schimbe pentru totdeauna viaţa micii comunităţi de la poalele Munţilor Bucegi.

Lucrările demarează în trombă;şi se opresc la fel de brusc

Concretizată la 31 mai 1874, deşi primele discuţii despre acest subiect fuseseră iniţiate încă din anul 1856, „Convenţia pentru Joncţiunea Feroviară între România şi Austro-Ungaria” stabilea ca viitoarea legătură între cele două state să fie realizată prin punctele de frontieră de la de la Vârciorova şi Predeal, fiind însă propuse şi o serie de alte posibile variante (prin trecătorile de la Turnu Roşu, Oituz, Ghimeş şi Vulcan).

În primăvara anului 1876, compania condusă de influentul om de afaceri britanic George B. Crawley a obţinut concesiunea pentru realizarea viitorului drum de fier ce urma să pornească de la Ploieşti şi avea să străbată Valea Prahovei, oprindu-se la Predeal, unde se conecta cu traseul construit, pe Valea Timişului, de „Societatea Căilor Ferate Ungare de Stat”.

Atacate în forţă, din ambele capete ale Văii Prahovei, lucrările au aproape total abandonate la numai câteva luni după deschiderea şantierului, din cauza unor grave nereguli financiare ce-au dus la anularea concesiunii acordate investitorului străin. După încheierea Războiului de Independenţă, la 1 iulie 1878, membrii Parlamentului de la Bucureşti au votat o nouă lege, finalizarea proiectului fiind încredinţată companiei conduse de inginerul francez Léon Guilloux, Directorul General al Societăţii Acţionarilor CFR.

1879:gara Sinaia şi-a făcut intrarea în lume

Întâia cale ferată transcarpatică a fost inaugurată în dimineaţa zilei de 10 iunie 1879, când, la ceasurile 9 trecute fix, din Capitala României, a pornit „trenul de plăcere”, ce s-a oprit la Câmpina, unde pasagerii săi au fost aşteptaţi de birjele ce urmau să-i transporte până la Sinaia – tronsonul de linie cuprins între cele două staţii fiind deschis circulaţiei abia câteva luni mai târziu, la 1 decembrie 1879.

Astfel şi-a făcut intrarea în lume prima clădire de călători a staţiei Sinaia, o construcţie monumentală alcătuită dintr-un corp central, cu etaj, şi două aripi laterale simetrice, realizate în regim parter, ce cuprindeau şi primul„salon princiar”, folosit pentru primirea suveranului şi a înalţilor săi oaspeţi. La începutul anului 1886, mica încăpere din aripa dreaptă a construcţiei (salonul princiar) a fost prelungită de Secţia de Întrerţinere a. C.F.R., fiind transformată în prima „gară regală”, folosită până în anul 1940. După abdicarea şi plecarea în exil a familiei regale, spaţiul a primit o utilizare complet diferită de cea pentru care fusese conceput, fiind transformat, pe rând, în sală de proiecţie, club muncitoresc, bibliotecă, sală de dans ori în atelier de tâmplărie metalică. Salvat de la distrugere de un grup de iubitori ai istoriei feroviare, fostul salon regal şi-a regăsit strălucirea vremurilor demult apuse, colecţia unicat de machete şi însemne feroviare amenajată în interiorul său fiind animată de forfota turiştilor ce-i trec pragul şi, mai ales, de glasurile micilor exploratori dornici să cunoască tainele lumii căilor ferate.

A doua clădire a gării, ridicată în 1911

Acesta a fost însă destinul unei singure părţi din gara construită în 1879:salonul princiar (apoi regal). Restul ansamblului a fost demolat în anul 1911, iar pe amplasamentul acestuia, Societatea „Demeter Cartner &Co.” – Bucureşti a ridicat actuala construcţie monumentală, cu amplul său hol său central şi cele două aripi laterale, care, la parter, mai găzduiesc şi astazi birourile lucrătorilor feroviari, iar la etaj păstrează o parte din vechile locuinţe ale personalului staţiei de cale ferată. Era nevoie de această schimbare în peisajul (feroviar) al Sinaiei:clădirea de călători construită în 1879 nu mai putea prelua numărul tot mai mare de pasageri care alegeau ca destinaţie de vacanţă tânără staţiune turistică de lux.

O nouă schimbare are loc în intervalul 1938-1940, dar ea nu-i priveşte pe călătorii obişnuiţi, ci pe membrii familiei regale:salonul regal, rămăşiţă a ansamblului din 1879, nu se mai ridică nici el la standardele vremii, aşa că e construită o nouă gară regală, după schiţele arhitectului Duiliu Marcu. Clădirea – în interiorul căreia se află o valoroasă pictură murală, ce ilustrează o scenă de vânătoare voievodală, realizată de pictorul comandor de marină, Dimitrie Ştiubei – a fost folosită ca salon de primire a Regilor Carol II şi Mihai, iar între anii 1949-1965 a devenit localul clubului muncitoresc C.F.R. Şi-a recăpătat statutul de gară după 1965:până în 1990 a fost „gară prezidenţială”, iar după 1990 a început să fie prezentată prin vechiul nume de „gara regală Carol al II-lea”, fiind folosită astăzi ca salon de protocol.