Şi miliţienilor le plăcea Europa Liberă
Gabriel Andreescu, conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti, şi Mihnea Berindei, cercetător la Institut des Sciences Sociales du Politique din Paris, au adunat în cartea – document „Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Radio Europa Liberă (volumul I)-1979-1985“, apărut la Editura Polirom, mărturii ale unei perioade care a răscolit sufletele românilor de pretutindeni.
Într-un moment în care laţul comunist se strânsese tot mai tare, românii aveau un aliat:Radio Europa Liberă, care a luat fiinţă în anul 1950, ca urmare a deciziei Congresului Statelor Unite ale Americii, devenind astfel principala punte de legătură între locuitorii Europei Centrale şi de Est, prizonieri ai comunismului, şi lumea Occidentului. Fondurile alocate acestui post, care transmitea zilnic în mai multe ţări comuniste, erau suficiente pentru a crea redacţii numeroase şi competente.
Strigătul libertăţii
În urma unor statistici realizate în acea vreme la Viena, printre turişti, marinarii de pe Dunăre, şoferii de pe TIR-uri, în trecere prin Austria, postul de Radio Europa Liberă era ascultat de 80-90 % din populaţie. Iată ce a scos la iveală o scrisoare semnată de „un grup de 16 muncitori dintr-o fabrică bucureşteană“ (datată decembrie 1981 şi difuzată la 23 mai 1982):„Datorită postului de radio Europa Liberă, pe care îl ascultă cu multă plăcere şi interes aproape toţi cetăţenii şi chiar miliţienii, securiştii şi membrii de partid, suntem ţinuţi la curent cu evenimentele din lumea întreagă. De asemenea, multe ştiri din propria ţară nu le-am cunoaşte dacă nu le-ar difuza postul de Radio Europa Liberă“.
Numărul de scrisori către Europa Liberă a început să crească pe la mijlocul anilor ’60. Între 1962 şi 1967, la redacţie ar fi ajuns 25.887 de scrisori din Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi România. În România, multe scrisori au încăput pe mâna Securităţii, numărul acestora reducându-se drastic de la 3.483 în 1965 la doar 45 în primele patru luni ale anului 1967. De-a lungul ultimului deceniu comunist, la sediul Europei Libere au ajuns în jur de 500 de scrisori anual.
Ascultătorii postului au putut auzi strigătele de libertate ale opozanţilor declaraţi ai unui regim care devenise de nesuportat:Paul Goma, Doina Cornea, Vlad Georgescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Mircea Dinescu sau Nicu Stăncescu. Tot aici au prins grai iniţiativele Grupului de acţiune Banat sau ale Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. Alte scrisori erau semnate:„Un ascultător“, „Un turist“, „Un cetăţean român“, „O voce din popor“, „Un medic“, „Un jucător de bridge“, „O mamă nefericită“, „Un sclav al lui Ceauşescu“ ori „Un pensionar“. Cel care a semnat o scrisoare din iarna anului 1979, „Un român“, a explicat de ce a ales să rămână în anonimat:„Îmi pare rău că nu pot semna cu numele meu aceste rânduri, dar familia noastră se compune din peste 20 de membri, care, cum bine ştiţi, ar avea de suferit crunte represalii în cazul în care nu aş păstra anonimatul“.
Scrisoare pentru Nicolae Ceauşescu
În anii ’80, au observat Gabriel Andreescu şi Mihnea Berindei, s-au înmulţit scrisorile colective semnate „Un grup de…“. Scrisorile erau adresate, în primul rând directorilor postului, Noël Bernard şi apoi Vlad Georgescu, şi câteodată redactorilor postului:Nicolae Constantin Munteanu, Cornel Chiriac sau Emil Hurezeanu. În al doilea rând, multe erau adresate lui Nicolae Ceauşescu sau Elenei Ceauşescu.
Un exemplu în acest sens este scrisoarea semnată de „Un cetăţean român“ (datată vara 1982 şi difuzată la 5 septembrie 1982):„Nu ne place presa noastră, care nu ne informează veridic, ci ne dezinformează şi încearcă să ne îndoctrineze. Mare noroc avem, tov. Preşedinte, de postul de radio Europa Liberă. Este singura sursă de informare cinstită a unui popor sclav şi obidit“. În al treilea rând, scrisorile românilor erau adresate românilor, uniţi printr-o voce unitară:Europa Liberă. De la acest post de radio au aflat românii de peste hotare de cutremurul din 1977, deoarece Radiodifuziunea Română aştepta ca Ceauşescu să se întoarcă din vizita sa în Africa.
Războiul de intimidare
Dictatorul n-a stat cu mâinile în sân şi a declarat război „duşmanului“ său. Serviciul de Informaţii Externe şi, mai apoi, Direcţia de Informaţii Interne s-au ocupat de acţiunile de intimidare, prin operaţiunea „Meliţa“. Către sfârşitul anilor ’70, Europa Liberă a devenit o obsesie pentru regimul comunist, Nicolae Ceauşescu trecând la măsuri de eliminare fizică a celor care aveau un cuvânt de spus împotriva sistemului. Prima pe lista neagră a fost Monica Lovinescu. La 18 noiembrie 1977, aceasta a fost agresată de doi palestinieni, care au lăsat-o în stare de comă.
„Să i se închidă gura.S-o facem zob“
Potrivit declaraţiilor lui Ion Mihai Pacepa, Nicolae Ceauşescu ar fi ordonat:„Să i se închidă gura. Nu trebuie ucisă. N-avem nevoie de anchete americane şi franceze ce ne-ar pune în situaţii dificile. S-o facem zob. Să-i spargem dinţii, falca, braţele. Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie. Să devină un exemplu de neuitat pentru ceilalţi. Să fie bătută la ea acasă pentru ca să înveţe şi ea şi alţii că nu există niciun adăpost sigur pentru calomniatorii dictaturii proletariatului“. Cazul Monicăi Lovinescu nu a fost unul singular. Securitatea le-a expediat cărţi-bombă multor români aflaţi în exil.
Şase persoane au fost rănite după ce o bombă a explodat la sediul din München al Europei Libere, atentat dus la îndeplinire de teroristul internaţional Carlos, la 21 februarie 1981. Documente de arhivă atestă moartea suspectă a celor doi directori ai postului:Noël Bernard (răpus în 1981 de cancer pulmonar galopant) şi Vlad Georgescu (care s-a stins din viaţă la numai 51 de ani, în 1988, tot în urma unui cancer pulmonar galopant), boală care a fost provocată de Securitate, conform mărturiilor descoperite de Nestor Rateş, redactor şi mai apoi director al Radioului Europa Liberă.
<strong>Fragmente din scrisorile trimise la sediul Radioului Europa Liberă</strong>
„Despre libertatea meaSunt profund emoţionat:este ca şi cum, scriind aceste rânduri, aş vorbi cu sufletul lumii, acea lume care m-a sprijinit pe toată durata suferinţei mele cu dragostea, cu rugăciunea şi cu participarea. Chiar în clipele cele mai tragice, când sentimentul singurătăţii mele mă copleşea, gândul luminos al solidarităţii noastre spirituale îmi aducea consolarea salvatoare (…) Am fost eliberat după 5 ani, 5 luni şi 10 zile, la 20 august 1984, de la Securitatea din Bucureşti. Încă din clipa arestării, m-am constituit în persoană sechestrată, nu am recunoscut şi nu am semnat niciunul din documentele emise de Tribunalul militar împotriva mea în urma unui proces desfăşurat în cea mai întunecată taină, încât familia mea nu a cunoscut nici data procesului, nici rezultatele lui decât mult mai târziu. Nu am încetat să mă rog şi să slujesc liturghia în închisoare în ciuda ameninţărilor, a terorii şi a bătăii. Dacă cei ce m‑au închis – laici şi clerici-au crezut că mă vor izola şi în duh, s‑au înşelat. Nicio clipă nu m-am simţit exclus din comunitatea liturgică, nici din cea a iubirii“. (Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Bucureşti, 14 octombrie 1984, difuzată la 10 iunie 1985)„Mult stimate domnule director Noël Bernard, Cu toate riscurile şi indiferent ce ne-ar face nouă organele represive din ţară, vă aducem la cunoştinţă următoarele:Vă scriem această scrisoare strânşi într-o casă izolată din Bucureşti. Suntem chelneri, bucătari, recepţioneri şi alţi lucrători din Ministerul Turismului. Vrem să facem auzite vocile noastre împotriva acelor oameni incapabili de a conduce o întreprindere gastronomică, un hotel, un restaurant şi aşa mai departe. Aceşti oameni nu mai sunt recrutaţi din rândurile noastre, ci sunt oameni puşi de aşa-zisul Partid Comunist, recrutaţi din rândul Securităţii, pentru a ne urmări pe noi şi pe clientela care vine şi face consumaţie într-un restaurant sau hotel. Cu timpul, şi hotelurile sau restaurantele din Ministerul Turismului vor fi militarizate de către Securitate (…)“ („Grupul 777“, Bucureşti, 29 septembrie 1979, difuzată la 9 decembrie 1979).„Stimate domnule director Noël Bernard, Cred că scrisori în genul celei pe care eu v-o adresez acum aţi primit şi veţi mai primi de la ascultătorii sau simpatizanţii emisiunilor Radioului Europa Liberă, aşa că nu veţi mai rămâne surprins de plângerile mele. Mă numesc Grădinar Sorin din Braşov, am 22 de ani, om liber şi, în plus, cu un trecut de care nu îmi e ruşine, cu toate că edilii şi organele de represiune ale oraşului Braşov nu sunt de acord. În urmă cu cinci ani, în toamna anului 1974, am încercat să trec frontiera ţării ilegal, ascuns într-un vagon ce exporta coroniţe de brad în RFG şi, în loc să ajung la Hamburg, conform planului meu, am ajuns în beciurile Miliţiei şi apoi în puşcăria de la Oradea, unde am stat şase lunişoare din cele nouă ce le-am primit pentru tentativa amintită. Calvarul şi teroarea vieţii mele încep însă odată cu majoratul şi, în acelaşi timp, cu renaşterea dorinţei mele de a pleca în libertate şi de a scăpa de asuprirea din ţara noastră“. (Sorin Grădinar „din părinţi tată român, mamă nemţoaică“, Braşov, 28 noiembrie 1979, difuzată la 19 ianuarie 1980).