Sfântul Antim Ivireanul şi comploturile politice

Deţinătorul celei mai înalte demnităţi în biserică în perioada 1708-1716  s-a implicat şi în politica vremii. Considerat cel mai mare tipograf al culturii române vechi, alături de Coresi, mitropolitul Antim Ivireanul a fost un demnitar influent în epoca sa. A păstorit turma credincioşilor în momente tulburi, când echilibrul de putere în sud-estul european începea să se clatine, scrie Cristina Diac pentru Adevărul.Din Georgia la Bucureşti, via ConstantinopolDatorită implicării sale în jocurile politice ale vremii, despre a doua parte a vieţii sale şi despre moarte se ştiu mai multe amănunte. În privinţa copilăriei şi a primei tinereţi există încă multe necunoscute.

Se ştie că s-a născut în Georgia (Iviria), însă anul exact nu se cunoaşte. Numele său dinaintea călugăriei a fost Andrei. În împrejurări neclare, a fost luat rob de turci. A trăit mai mulţi ani la Constantinopol. În acea perioadă, a învăţat mai multe limbi străine, precum greaca, araba, slava veche. Tot atunci, s-a iniţiat în arta tiparului, caligrafiei, desenului, broderiei. De asemenea, nu s-au stabilit nici împrejurările şi data exactă a sosirii sale în Ţara Românească. Biografii Sfântului Antim plasează evenimentul între 1688, anul urcării pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, şi 1691, anul apariţiei primei tipărituri semnate de Antim. La venirea în Ţara Românească era mirean, dar s-a călugărit după puţină vreme. A condus tipografia Mitropoliei, apoi a fost numit egumen al Mănăstirii Snagov. În 1705 a fost înscăunat epis­cop al Râmnicului, iar peste trei ani i-a fost încredinţat scaunul de Mitropolit al Ţării Româneşti.Mitropolit în vremuri tulburiAntim Ivireanul a asistat la sfârşitul domniilor pământene în Ţara Românească şi la aducerea pe tron a primului domn fanariot. Ultimii doi ani din viaţa mitropolitului au fost plini de evenimente, ale căror cauze erau ceva mai îndepărtate.Înfrângerea oştilor sultanului sub zidurile Vienei, la 1683, este socotită în istorie drept începutul declinului Imperiului Otoman. Învingători în război, habsburgii austrieci au ocupat o parte din fostele posesiuni ale turcilor din Europa centrală şi din Balcani. Simultan, în Răsărit se ridica o nouă putere:Rusia lui Petru cel Mare aspira şi ea la o parte cât mai mare din „moştenirea" otomană. Tot veacul al XVIII-lea s-au războit turcii, austriecii şi ruşii. De cele mai multe ori - pe teritoriul Ţărilor Române, devenite astfel teatru de război.Domnitorii  şi elitele politice  din Moldova şi Ţara Românească nu aveau cum rămâne în afara disputelor dintre imperiile vecine. Mitropolitul Antim era potrivnic turcilor. La fel şi boierii Cantacuzini, verii domnitorului Constantin Brâncoveanu, convinşi că salvarea va veni de la Rusia, putere creştină şi ortodoxă. În Moldova vecină, tânărul Dimitrie Cantemir a îmbrăţişat cu totul cauza lui Petru cel Mare. Vodă Brâncoveanu a tergiversat opţiunea pentru o tabără sau alta.În timpul războiului ruso-turc din 1711, oastea domnului muntean, cantonată la Urlaţi-Prahova, a stat neutră, aşteptând ca balanţa să se încline spre unul sau altul dintre combatanţi. Fără ştirea domnului, spătarul Toma Cantacuzino, cu o parte a oastei muntene, a trecut într-o noapte prin munţii Vrancei, în Moldova, alăturându-se ruşilor. La Stănileşti, pe Prut, otomanii au biruit armatele ruseşti, moldoveneşti şi muntene. Dimitrie Cantemir s-a refugiat în Rusia, la curtea ţarului, unde avea să rămână până la capătul vieţii. Vremuri prea bune nu păreau a se anunţa nici pentru Brâncoveanu.Supărat pe defecţiunea lui Toma Cantacuzino, domnul s-a întors împotriva mitropolitului Antim, explică Gabriel Ştrempel. „Cunoscându-l pe Antim Ivireanul ca pe principalul părtaş la complotul lui Toma Cantacuzino şi temându-se de consecinţele nefaste ce puteau urma din partea turcilor în urma acestui act, Brâncoveanu şi-a propus să-l înlăture pe Antim din scaunul mitropolitan" (Antim Ivireanu, „Opere", Ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1972).Antim şi moartea lui BrâncoveanuPână la urmă, disputa s-a stins, iar Antim şi-a păstrat scaunul. Dar bunele relaţii dintre domn şi mitropolit nu s-au mai refăcut niciodată.În august 1714, domnitorul Constantin Brâncoveanu, cei patru fii şi clucerul Ianache Văcărescu au fost ucişi la Constantinopol. În opinia lui Nicolae Iorga, Antim Ivireanul n-a regretat tragedia. „Pe când Patriarhul Hrisant se străduia să scape viaţa lui Brâncoveanu şi a neamului lui, Antim  nu făcu nicio încercare pentru aceasta, dovedind, astfel, că avea mai multe însuşiri decât inimă, şi că era mai bun meşter şi luptător politic decât arhiereu şi episcop creştin" („Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor", Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, vol. II, Editura Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucureşti, 1930). Iorga merge chiar mai departe, în opinia-i mai puţin favorabilă mitropolitului. Citând cronica lui Radu Popescu, istoricul susţine că mitropolitul ar fi fost chiar parte în complotul sfârşit cu mazilirea lui Constantin Brâncoveanu.În locul lui Brâncoveanului pe tronul Ţării Româneşti a fost înscăunat Ştefan Cantacuzino. Apropiat al familiei noului domn, Antim părea să fi scăpat de griji.Însă domnia Cantacuzinului a fost scurtă. După un an, acesta a împărtăşit soarta lui Vodă Brâncoveanu: a fost ridicat din Bucureşti, trimis la Stambul şi omorât de turci. Plictisit de frecventele trădări ale domnilor munteni, la începutul lui 1716, sultanul a oferit tronul grecului Nicolae Mavrocordat.Moartea tragică a IvireanuluiNoul domn l-a menţinut în scaun pe mitropolitul Antim Ivireanul. Însă acesta avea propria sa agendă politică, care avea să-l aducă în conflict cu domnul fanariot. Disputa cu Mavrocordat avea să-i fie fatală Ivireanului.În vara lui 1716 începea un nou război, între turci şi austrieci. Nicolae Iorga susţine că prelatul ar fi încercat să-l inducă în eroare pe domnitor, anunţându-l că trupele austriece sunt pe cale să ocupe Bucureştiul. Aceasta numai ca să-l vadă plecat peste Dunăre, în împărăţia turcească.  Alţi istorici susţin însă că nici mitropolitul nu avea informaţii exacte, şi deci nu l-ar fi minţit pe Vodă cu bună ştiinţă. Fapt este că domnul l-a crezut, şi s-a refugiat la Giurgiu, raia turcească. Cât timp Mavrocordat lipsea din Bucureşti, Antim a încercat să-l ungă domn pe marele vornic Pătraşcu Brezoianu. Numai că Mavrocordat s-a întors, sprijinit de trupe turceşti şi tătare, decis să încheie socotelile cu mitropolitul.Măcelărit de paznicii turciAntim Ivireanul a fost arestat de autoritatea laică, iar Ieremia al III-lea, patriarhul de la Constantinopol, l-a caterisit. Era învinuit de răzmeriţă, că ar fi complotat împotriva „puternicei împărăţii" a Sultanului. Dar şi de practicarea magiei. Pedeapsa stabilită de Patriarh era surghiunul pe viaţă la Mănăstirea Sf. Ecaterina, de pe Muntele Sinai.  Ivireanul a fost asasinat de soldaţii turci, care-l escortau către locul exilului. Trupul i-a fost aruncat într-un afluent al Mariţei."Pe când Patriarhul Hrisant se străduia să scape viaţa lui Brâncoveanu, Antim  nu făcu nicio încercare pentru aceasta."Nicolae Iorga istoricMănăstirea Antim, ctitoria mitropolituluiAlături de impresionanta operă tipografică, mitropolitul Antim Ivireanul a ctitorit şi unul dintre cele mai frumoase monumente istorice de artă religioasă ale Capitalei:mănăstirea Antim, situată în zona Unirii din Bucureşti, aproape de dealul Patriarhiei. Din scrierile ierarhului, multe s-au păstrat până astăzi. Între acestea-şi „Aşezământul Mănăstirii Antim" - un „regulament de organizare şi funcţionare" a lăcaşului.Avere considerabilăLucrările de construcţie au început în vara lui 1713. Cheltuielile iniţiale au fost suportate de mitropolit, din avutul propriu. Persoană influentă şi întreprinzătoare, înaltul ierarh a asociat planului de ridicare a mănăstirii câţiva mari boieri munteni. Vistierul Drăguşin Merişanu, Constantin Logofătul şi soţia sa, Smaranda, precum şi familia Rudeanu au dăruit terenuri situate în mahalaua popii Ivaşco, în apropierea dealului Mitropoliei. Cu timpul, daniile au început să curgă. „Câştiguri mutătoare şi nemutătoare", după cum scria prelatul. Adică terenuri din Bucureşti şi din ţară, vii, mori de apă, stupi.În avutul mănăstirii au intrat chiar o pivniţă pentru vin şi o băcănie. Bunurile „mutătoare şi nemutătoare", sau mobile şi imobile, cum s-ar spune astăzi, ar fi trebuit să asigure mănăstirii veniturile necesare întreţinerii şi săvârşirii actelor de caritate. Aşa a explicat mitropolitul Antim preocuparea sa pentru sporirea avutului, în „Aşezământul Mănăstirii Antim". Întâi, scria Ivireanul, „ca să aibă casa lui Dumnezeu cuviincioasa ei podoabă şi chiverniseală";apoi-„pentru ca să aibă şi săracii oarecare ajutoriu şi mângâiare"; al treilea motiv enumerat de ctitor - „pentru ca să aibă împreună cu mine de-a pururea, pomenire câţi vor milui casa aceasta".Voia ctitoruluiSpiritul organizatoric al înal­tului prelat s-a vădit în grija cu care a rânduit viaţa mănăstirească de la Antim. „Aşezământul"  scris de mitropolit conţine 32 de „capete", care reglementau organizarea mănăstirii în cele mai mici amănunte. Prima dorinţă a ctitorului a fost ca mănăstirea să fie complet autonomă-„slobodă, nesupusă şi nestăpânită de niciun fel de obraz, nici de domnul ţării, nici de arhiereul care va veni după vremi, nici de vreunul din boiari". În continuare, Ivireanul a trasat precis sarcinile stareţului,   preoţilor, călugărilor, epitropilor, obligaţiile mănăstirii faţă de cei nevoiaşi, dar şi câte candele să ardă în biserică, şi unde să fie aşezate acestea.Istorie zbuciumatăDupă moartea ctitorului, mănăstirea a trecut  în subordinea Mitropoliei, încălcând astfel cea dintâi dorinţă a lui Antim. După alte zeci de ani, a ajuns în subordinea Mitropoliei Argeşului. În secolul al XVIII-lea, Mănăstirea Antim a încăput pe mâna călugărilor greci, apropiaţi ai domnilor fanarioţi. Proasta administrare şi calamităţile naturale au contribuit la degradarea continuă a vieţii mănăstireşti. A fost avariată de cutremurul din 1838, precum şi de inundaţia din 1865. Chiliile au ars parţial în incendiul din 1907. De-a lungul timpului, mănăstirea a găzduit o şcoală pentru preoţi, Seminarul Mitropoliei Ungrovlahiei, Arhivele Statului. În 1912, în curtea Antimului a început construcţia Palatului Sinodal, care a funcţionat acolo până în 1985, când a fost translat pe actualul amplasament."Nici lăzi, au orice fel de boarfe, în beserică să nu se pue, căci casa lui Dumnezeu nu iaste casă de neguţătorie, ci să stea pururi locul în beserică limpede şi curat."Antim Ivireanul