Secta zeloţilor - primii terorişti din istorie?

În Palestina primului secol al erei noastre probabil că s-a pus la cale prima organizaţie teroristă, sau cel puţin una din primele manifestări timpurii ale fenomenului, despre care avem informaţii scrise. Zeloţii au reprezentat printre primele grupuri care au practicat în mod sistematic teroarea, iar Flavius Iosephus ne oferă o imagine asupra acestora în “Antichităţile iudaice”, lucrare scrisă între 94-93, dar şi în opera despre războaiele iudeilor cu Vespasian şi Titus.

Iosephus foloseşte pentru ei termenul generic de sicarii, care îi desemnează de fapt pe cei care purtau pumnale. Nu este foarte clar dacă cele două categorii chiar coincid, dacă sicarii erau doar un subgrup sau dacă se axau pe deziderate diferite. Zeloţii (gr. ‘zelotes’, adept înflăcărat), au iniţiat rebeliunea din pricina censului impus de autorităţile romane în întreg imperiul, semnul clar că evreii erau şi ei supuşi. Situaţia a devenit oricum incendiară în anul 6 a.Hr., la câţiva ani după moartea lui Irod cel Mare, eveniment de cumpănă în istoria Iudeii, care se bucurase de mai bine de jumătate de secol de prosperitate şi raltivă independenţă.

În anul 6 a.Hr., zeloţii, deja cu antecedente, au organizat o campanie împotriva autorităţilor imperiale. Sub Irod evreii beneficiaseră de anumite avantaje, iar acum considerau că era momentul oportun pentru a câştiga independenţa deplină. În schimb, s-a ajuns la polul opus al aspiraţiilor, şi anume la confiscarea lor de diverse nuclee de insurecţie care acţionau spontan. După primele revolte, Varus, guvernator în Siria, a trimis două legiuni care au înăbuşit acţiunea şi a şi ordonat crucificarea a 2000 de participanţi, pentru a descuraja revolta. Teroarea îşi făcuse loc în război de ambele părţi.

Zeloţii erau cea mai populară sectă în rândul tinerimii. Doctrina lor se asemăna cu cea a fariseilor, vizând respectarea strictă a Torei, dar spre deosebire de alte mişcări, puneau accent pe reforma credintei, adică nu doreau să dea socoteală altcuiva decât lui Iahve şi aveau de asemenea o mare dorinţă de libertate. Iosephus îi numeşte bandiţi, dar după cum relatează despre modul de acţiune, există în povestea lor mult fundamentalism politic şi religios. Autoritatea care luptă cu o astfel de facţiune o priveşte drept organizaţie criminală, clasificându-i membrii în rândul inamicilor societăţii. Elita evreiască îi dispreţuia pentru că le ameninţa statutul, dar tinerii şi cei din păturile inferioare ale societăţii îi admirau.

Fondatorii şi liderii sectei par să fi fost totuşi educaţi şi proveniţi din familii prospere, dar işi atrăgeau membrii din arealul lucrătorilor nemulţumiţi. Fondatorul principal era un anume Iuda din Galilea, ale cărui iniţiative au fost dur reprimate de romani. După începuturile fragile, secta a renascut în anii ’60 şi nu se ştie mai nimic despre pauza de 50 de ani. Aveau însă o structură organizatorică ce le-a permis să reziste atâta timp. Şi cum împingeau la extrem şi religiozitatea, au încercat să impună rigoarea în practici şi să îi atace pe alţi evrei pe care nu îi credeau la fel de scrupuloşi în credinţă. Politic vobind tânjeau după autodeterminare absolută.

Cele două componente, politică şi religioasă, sunt legate prin ideea de puritate şi în general amestecate în majoritatea mişcărilor de sorginte teroristă, chiar dacă poate fi vorba şi de religii seculare precum ideologiile totalitare, nu doar de religiozităţi de sorginte tradiţională care chiar au renăscut în epoca contemporană. Aspiraţiile ideologice individuale sau colective, asociate vointei de putere, conduc către extremisme politice şi instrumentalizări fanatice ale religiei, care rezultă în violenţe ce provoacă şi mai mult extremism. În cazul zeloţilor, aceştia au putut să canalizeze violenta latentă născută din sentimentul de umilire a populaţiei. Au insistat pe imaginea unui celălalt barbar şi invadator, romanul, pe de o parte, dar şi evreul care colabora cu el, pentru a-şi promova programul militant.

Secta aşadar, nu era doar impregnată cu milenarismul răspândit şi pe la alte secte, ci avea doleante politice, de unde probabil şi atracţia exercitată asupra oamenilor. Zeloţii nu au ales numai să practice un război de gherilă, inclusiv provocarea de revolte urbane, ci au recurs şi la strategia terorii psihologice. Iosephus nu oferă multe detalii despre tacticile lor, dar se pare că aveau strategii complexe. În anul 66, de exemplu, zeloţii auasasinat o serie de figuri religioase şi politice, luând cu asalt şi clădiri unde se depozitau arhive, inclusiv foi de datorii, în speranţa sprijinului lucrătorilor datornici. Sicarii obişnuiau să le taie gâtul inamicilor şi o făceau în locuri publice precum pieţele. Astfel de operaţiuni erau menite să provoace populaţiei sentimentul de vulnerabilitate, la fel cum se procedează şi azi. Sicarii acţionau oriunde şi oricând, în asa consta principala lor putere.

Cealaltă o reprezenta riscurile pe care şi le asumau, tortura şi moartea înfruntate cu neînficare, ceea ce iarăşi le aducea adepţi. Zeloţii se hrăneau din represiunile romanilor. În primul război iudeo-roman au ocupat un loc de frunte, ucigând nu doar greci şi romani, ci şi pe evreii consideraţi colaboraţionişti, cărora le jefuiau şi casele. Vizaţi erau mai ales saducheii, altă sectă regională. Instauraseră un soi de regim al terorii. Potrivit lui Iosephus, zeloţii îl urmau pe Ioan de Gischala, care scăpase de sabia romanilor în Galilei şi se refugiase în ierusalim unde s-a radicalizat. După distrugerea templului în anul 70, o mie de persoane  printre care şi simpatizanţi, s-au refugiat în fortăreaţa de la Massada, unde mulţi se pare că ar fi preferat să se sinucidă în locul supunerii faţă de romani. În Talmud zeloţii sunt clasificaţi ca non-religioşi, în sensul că nu ascultau de lideri religioşi, şi condamnaţi pentru sălbăticia, agresivitatea şi refuzul lor de a accepta orice compromis în vederea pacificării zonei.

Mai multe despre istoria terorismului în cartea “The History of Terrorism”, G. Chaliand, A. Blin (ed), University of California Press, 2007