Secolul al XIV-lea în contextul afirmării Curţii de Argeş

Într-una dintre marile sale lucrări, istoricul naţional Nicolae Iorga foloseşte sintagma „România de la Argeş”, ca mod de a evidenţia rolul celor care s-au tras de la Argeş pentru istoria noastră, punând în legătură fiinţa naţională cu locul de origine. Argumentele care l-au determinat pe istoric să foloseacă această expresie nu sunt puţine, iar în cele ce urmează vom încerca să evidenţiem importanţa Curţii de Argeş ca vatră de formare a statului de la sud de Carpaţi, ceea ce a dus la „Romania de la Argeş”[1].

Ca să ne facem o imagine cât mai bună a zonei la care ne referim, trebuie subliniată poziţia strategico-geografică a Argeşului în secolul al XIV-lea şi contextul în care s-a afirmat acesta.

„Minunata şi stralucita noastră cetate de scaun” (asa cum obişnuiau să-i spună domnii in actele de cancelarie) este situată într-o vale depresionară, străbatută de la nord la sud de râul Argeş, aflată la adăpost de vitregiile invaziilorşi de calamităţiile naturale.[2]O Mesopotamie închisă, ne spune Iorga, în care se pătrunde cu greu dinspre Transilvania, cu dealuri îmblănite de dese păduri de fag, străjuită la nord de Munţii Făgăraş.

De îndată ce ieşim din Cheile Argeşului, în dreapta, pe o stâncă masivă, se înalţă zidurile Cetăţii Poienari, care, la început s-a chemat Cetatea de Argeş, dar, pe urmă, şi-a luat numele de la poienarii ţărani, adică ţăranii din Poiana Ardealului, mărgineni descălecaţi în aceste locuri. In jos, se lărgeşte valea între dealuri rotunde, larg luminate de soare, şi acolo se va face o curte, Curtea de Argeş sau Curtea Argeşului, singurul loc din România care poartă acest nume, arătând o reşedinţă domnească.[3]

Acest loc a adăpostit pentru mai bine de un veac reşedinţa domnilor Ţării Româneşti şi este locul în care a luat fiinţă, la 1359, sub Nicolae Alexandru, prima Mitropolie a Ţării Româneşti. Din surse aflăm de importanţa deosebită a acestui spaţiu, chiar înainte de „consacrarea” sa, în timpul lui Basarab I „Intemeietorul”.

Aşadar, a existat o curte încă din timpul lui Seneslau, voievod în zona Argeşului, căpetenie a unei formaţiuni prestatale menţionate în diploma emisa la 1247 de regele maghiar Bela al IV-lea, către cavalerii ioaniţi din Ţara Severinului. De altfel, Nicolae Iorga afirmă că „Existenţa unor vlădici la Argeş, înainte de Basarab este inafară de orice îndoială". [4]

În sprijinul afirmaţiilor din sursele istorice şi literare, vin cercetările întreprinse la inceput de secol trecut de reputaţii arheologi Aurelian Sacerdoţeanu şi Virgil Drăghiceanu în incinta Curţii Domneşti.

Primul a semnalat existenţa, lângă Biserica Domnească din sec. XIV, a unui lăcaş de cult mai vechi, din piatră şi de proporţii destul de întinse. Şi, cum în această perioadă asemenea lăcaşuri ecleziastice sunt în strânsă legătură cu puterea laică, Virgil Drăghiceanu a identificat subconstrucţii de palat, databile înainte de secolul al XIV-lea.

Aşadar avem dovezi de necontestat care susţin că o reşedinţă importantă a unei căpetenii locale, a fost încă dinainte de stabilirea capitalei la Argeş, de catre Basarab.

Statutul de capitală a dus, inevitabil, la diversificarea populaţiei. Mărturie în favoarea acestei ipoteze stă Biserica Sânicoară, aşezată vizavi de Biserica Domnească, pe un deal ce domină zona.

Construită de meşteri saşi, aduşi din părţile Sibiului, cu un stil architectural tipic apusean, cu spaţiu nu foarte încăpător, suficient cât să intre membrii familiei domnitoare şi alti nobili de la curte, Sânicoară, cum îi spun localnicii, atestă prezenţa confesiunii caltolice, la acea vreme in  Argeş. De asemenea, avem informaţii privitoare la căsătorii ale principilor munteni cu fiice ale regilor apuseni.[5]

Întemeietorul

Istoricul Neagu Djuvara susţine că atât numele lui Basarab, cât şi cel al tatălui său Tohomerius, sunt de origine cumană. Ipoteză destul de plauzibilă din punctul nostru de vedere. Istoricul merge şi mai departe, ajungând la concluzia că Basarab şi fiul său, Nicolae Alexandru au fost catolici “în condiţiile în care slavo-românii ţinuseră de veacuri de biserica răsăriteană, iar cumanii erau singurul popor catolic din Ţara Românească”[6].

Această afirmaţie este contrazisă de documentul regal din 26 noiembrie 1332, despre onoarea comitelui Laurenţiu de Zarant, vorbind despre Basarab ca fiind “schismatic”, deci, creştin de rit ortodox.

Din punctul nostru de vedere, putem vorbi despre o convieţuire bazată pe întrajutorare între neamurile de cumani şi populaţia băştinaşă, de aici şi numele cuman al lui Basarab, însă nu credem că se poate vorbi despre o dinastie fondatoare de origine cumană.

În priviinţa datării cu exactitate a începutului domniei voievodului de la Argeş, nu avem elemente de documentare. Astfel, se poate vorbi cu aproximatie de anul 1310, ca an în care Basarab şi-a început domnia.

Un document maghiar atestă faptul că Basarab este domn în 1317, când e implicat într-un conflict local între nobilii din zona Mehadiei (Banatul de Severin). De asemenea, presupunem că acţiunile de coagulare a formaţiunilor prestatale munteneşti, coincid cu perioada de lupte pentru succesiunea la tron din Ungaria, deci până in 1318.

Ştim că statul condus de Basarab s-a aflat încă de la începuturile sale, în situaţie de vasalitate faţă de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. Astfel, în 1324, domnul muntean apare în documentele ungureşti ca “Bazarab woyvodam nostrum Transalpinum”[7].

Cu toate acestea, se pare că un an mai târziu, Basarab rupe relaţiile cu regele Ungariei, refuzând obligaţiile pe care le avea în calitatea de vasal. Acest eveniment ne este relatat de un document emis de cancelaria angevină, la 18 iunie 1325, în care îl numeşte pe voievodul de pe Argeş “Basarab transalpinul, necredinciosul coroanei maghiare” .[8]

În privinţa relaţiilor lui Basarab cu papalitatea, lucrurile stau bine, cel putin până în jurul datei Bătăliei de la Posada. Dovadă stă un document emis de papalitate în 1327, în care voievodul muntean este lăudat de  Papa Ioan al XXII-lea, pentru susţinerea catolicismului şi zelul său de a nimici popoarele “necredincioase”(probabil ortodoxe). Coincidenţă sau nu, ştim că după această data, Basarab a luat în stăpânire, de la unguri, Banatul de Severin.

Din punctul nostru de vedere, este posibil ca, pentru o perioadă, Basarab sa “cocheteze” cu ideea catolicismului. Lucru de altfel sesizabil, mai târziu, şi la domnul Moldovei, Laţcu (1365-1373), care a trecut la catolicism în schimbul sprijinului din partea Sfântului Scaun şi a recunoaşterii ca Dux Moldaviae[9].

Aceste gesturi sunt explicabile prin faptul că vorbim despre o perioadă în care dorinţa domnilor români de a fi recunoscuţi pe plan internaţional este una foarte puternică.

Ipoteza catolicismului la Basarab poate fi datata cronologic înainte de victoria de la Posada, întrucât acesta este momentul de emancipare de sub coroana maghiară, iar adoptarea definitivă, după acest moment, a ortodoxiei este foarte probabilă. De altfel şi construcţia Bisericii Domneşti (ortodoxă), începe după “Posada”.

Posada, momentul emanciparii de sub Coroana Angevină

Apogeul conflictual al relaţiilor cu Ungaria are loc în 1330, când regele Carol Robert porneşte, în septembrie, campania contra lui Basarab. Oastea regelui angevin intră în Ţara Românească prin Banatul de Severin, mărul discordiei între cele două state, îndreptându-se către Argeş. Basarab a cerut pacea, oferind drept despăgubiri 7.000 de mărci de argint (1.447 kg. argint), şi un fiu care să fie garant loialităţii sale, la curtea regelui. Acest moment evidenţiază nivelul de dezvoltare economică a statului coagulat în jurul Curţii de Argeş. În aceeaşi măsură, propunerea lui Basarab către Carol Robert, ne vădeşte nesiguranţa primului pe victorie, lucru lesne de înţeles având în vedere disproporţia numerică (circa 10.000 de oameni ai lui Basarab, faţă de 30.000 ai lui Carol Robert[10]). Unele surse mentionează că alături de Basarab au fost tătari şi cumani, iar din Chronica Antiqua, cea mai veche cronică săsească, aflăm că în timpul bătăliei, sibienii   s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab.

Propunerea de pace a transalpinului este respinsă de rege, iar armata maghiară înaintează spre reşedinţa de la Curtea de Argeş, pe care o incendiază.

Ca mărturii ale acestui eveniment, stau săpăturile arheologice care relevă urmele unui puternic incendiu, care a mistuit Curtea, databil în prima jumătate a secolului al XIV-lea.

Tactica adoptată de Basarab este una clasică pentru voievozii români, folosită, în special, în secolul al XV-lea : pustiirea pământului în faţa invadatorului şi atragerea lui în locuri în care nu-şi poate desfăşura efectivul armatei.

Lupta a început la 9 noiembrie 1330, inamicul fiind atras într-o ambuscadă desfăşurată într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, cu relief specific unui canion, unde a suferit o înfrângere umilitoare. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea oştii maghiare, iar al doilea a însemnat distrugerea acesteia. Patru zile a durat măcelul, bătălia încheindu-se la 12 noiembrie.

Momentul este ilustrat in principalul izvor despre aceast moment, Cronica pictată de la Viena :

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.”

Surse ungureşti vorbesc despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi beligerante, valahii luându-şi angajamentul să conducă oastea maghiară pe drumul cel mai scurt către Transilvania. Lucru greu de crezut, având în vedere tensiunea dintre cele două parţi, şi, de asemenea, nu mizăm pe un moment de naivitate din partea regelui, care l-a făcutsă-şi asume asemenea riscuri. A.D.Xenopol consideră că acest pasaj este doar un pretext pentru a explica mai uşor înfrângerea armatei regale, ipoteză foarte probabilă şi din punctul nostru de vedere.

Amploarea luptei a fost de însemnătate, iar cei care au căzut victime au fost, alături de oameni simplii, numeroşi nobili, voievodul Transilvaniei, Toma, precum şi Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, mărturie stând relatările din cronică :

 „Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti.”[11]

Localizarea

Ipoteze privitoare la localizarea în teren a luptei au fost numeroase, aşa încât istoricii au avansat numeroase locuri, ca spaţii ale desfăşurării bătăliei. Au fost propuneri ca Valea Prahovei, pasul Rucăr-Bran, Valea Oltuluisau zona Mehadiei (Banatul de Severin). În opinia noastră, Posada este, cel mai probabil, identificabilă în zona Văii Superioare a Topologului. Această ipoteză, o înaintăm, bazându-ne pe relatările din Chronica Antiqua, menţionată mai sus, care descrie momentul în care sibienii, răsculaţi contra regelui, intrevin în timpul luptei, ca întăriri de partea lui Basarab. Intuim că un conflict între rege şi comunitatea saşilor era mohnit, astfel că, după ce maghiarii au incendiat Argeşul, s-au îndreptat către Sibiu spre a lămuri situaţia, iar drumul cel mai scurt, dinspre Argeş spre Sibiu, este pe Valea Topologului, locul în care oastea condusă de rege a fost prinsă în ambuscada valahilor. Cum sursa ne spune că saşii au intervenit de partea lui Basarab în timpul bătăliei, posibil în a doua zi a luptei, deducem că aceştia nu veneau de foarte departe, Sibiul fiind situat la circa două zile de mers de zona pe care noi o identificăm ca locul confruntării de la Posada. De altfel, relieful zonei este izbitor în asemănare, cu cel care reiese din imaginile Cronicii pictate.

O altă ipoteză este că locul Posadei nu este pe vreo vale, pentru că sursele nu menţionează numele vreunui fir de apă, însă ne este greu să credem că o oaste de circa 30.000 de oameni, plus animalele necesare, putea să fie întreţinută fără să aibă o sursă continuă de apă.

Argeşul după Posada

În urma campaniei întreprinse de regele Ungariei şi finalizată prin Bătălia de la Posada, Argeşul a fost grav afectat de incendiul despre care am vorbit mai sus. Date fiind împrejurările, Basarab mută capitala la Câmpulung, oraş spre graniţa cu Braşovul şi loc de vamă. Aşa ajungem să vorbim despre o perioadă de 30 şi mai bine de ani (1330-1364), în care rolul pe care îl avea Argeşul, până în Posada, este preluat de Câmpulung. Aceste lucruri se petrec până când, Vladislav I sau, cum mai este cunoscut acest voievod, Vlaicu Vodă[12] , se mută din nou la Argeş, la noua Curte refăcută. Istoricul Petre P. Panaitescu vorbeşte despre toate aceste evenimente, în studiul său „Interpretări româneşti”:

Când regele ungur Carol Robert a ars Argeşul la 1330, deşi a fost apoi cumplit bătut de ostile româneşti, vechea capitală nu s-a mai putut ridica şi Basarab, învingătorul mândrului rege, a mutat scaunul domniei la Câmpulung, lângă pasul Branului, pe drumul negustorilor saşi din Braşov. (...) Abia al treilea domn al Ţării Româneşti, Vladislav, se mută din nou la Argeş, în vechea capitală reclădită.[13]

Urmaşii lui Basarab

Domnia Întemeietoruluis-a încheiat în 1352, lucru pe care îl ştim de  pe un perete al Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, pe care stă scris : „ În anul 6860 (1352), la Câmpulung, a murit marele Basarab voievod”. Tradiţia consemnează că tot acolo a fost îngropat, lucru care se regăseşte şi într-un document din 1714, dat de către domnitorul Ştefan Cantacuzino, pentru mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung, în care ne vorbeşte despre Basarab I şi Nicolae Alexandru, spunând că „ le sunt trupurile lor îngropate în această sfântă mănăstire”.

Basarab este cel care inaugurează tradiţia asocierii urmaşului la domnie. Un astfel de gest duce la evitarea luptelor pentru succesiune, care au fost omniprezente în secolele ce au urmat, cauzând instabilitate, pentru că orice os domnesc (chiar şi fiii nelegitimi) avea drept de succesiune.

Astfel, pe tron urcă Nicolae Alexandru, cel ale cărui merite se leagă de înfiinţarea Mitropoliei de la Argeş, prima din ŢaraRomânească, în 1359, lucru făcut cu mult fast, fiind prezente numeroase personalităţi ale lumii bizantine, chiar şi Patriarhul de la Constantinopol. Mitropolit a fost numit Jachint de Vicina, în acest fel punându-se bazele instituţionalizării creştinismului ortodox  în spaţiul românesc.

Urmaşul lui Nicolae Alexandru este Vladislav I Vlaicu (1364-1377), cunoscut ca primul voievod român care emite monedă proprie, lucru care reprezintă autocefalia, independenţa, mai ales cea economico-fiscală.

Alt domn important, al cărui scaun a sălăşluit la Argeş, este Radu I (1377-1383), fiul lui Nicolae Alexandru şi fratele predecesorului său, Vladislav I. De numele lui Radu se leagă aducerea moaştelor Sfintei Muceniţe Filofteia, de la Târnovo (unde domnea sora sa, Ana), la Argeş, lucru petrecut în preajma anului 1384, când scena este imortalizată pe pereţii Bisericii Domneşti, locul unde sfânta a stat până în 1893 când moaştele sunt mutate în Catedrala Episcopală, lângă mănăstirea ctitorită de Neagoe Basarab.

Relaţiile Argeşului cu exteriorul

Trebuie să menţionăm faptul că după momentul Posada, relaţiile între domnii munteni şi Coroana maghiară au fost destul de tensionate. Acestea s-au ameliorat abia în preajma lui 1395, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân , când va încheia, la Braşov, un tratat antiotoman cu regele Sigismund de Luxemburg.

Legăturile domnilor de la Argeş cu spaţiul occidental nu sunt deloc neglijabile. Să nu ne închipuim că aceşti voievozi valahi erau rupţi de „confortul”,   de la aceaa vreme, al occidentului. Dimportivă, acesti principi sud-carpatici erau foarte la curent cu stilul vestimentar sau cu obiceiurile de la curţile din vest, influenţaţi fiind de curtea maghiară.

Toate aceste lucruri ne sunt confirmate arheologic, de mormântul princiar din Biserica Domnească, descoperit în urma lucrărilor de renovare şi cercetare, efectuate sub conducerea istorcului Virgil Drăghiceanu, în 1920.

Personajul domnesc descoperit este datat în a II-a jumătate a secolului al XIV-lea, iar cele mai multe ipoteze îl identifică cu Radu I.

Am identificat menţiuni  contemporane cu descoperirea mormântului în romanul ( pe care îl recomandăm) “Cişmigiu et comp.” al lui  Grigore Băjenaru, din care aflăm

Am făcut fotografiile de rigoare şi ne-am îndreptat apoi către biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, cea mai veche din localitate, unde se descoperise de curând mormântul lui Basarab-Vodă[14], adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti.Descoperirea îi aparţinea istoricului Virgil Drăghiceanu şi săpăturile se făcuseră sub neîntrerupta lui supraveghere.Mormântul lui Basarab era lângă un stâlp pe care se aflau picturi măiestrit realizate şi suprapuse, datorită cărora savantul român făcuse însemnata descoperire.Sub un cristal gros se vedea acela care fusese viteazul stăpânitor al Ţării Româneşti.Hainele, ca prin minune, îi erau neatinse de vreme. Avea o tunică roşie ca vişina putredă şi era încins cu un cordon de aur, cu catarame, reprezentând un castel medie­val. Părul, barba şi mustăţile se conservaseră foarte bine.Voievodul ne-a uimit prin statura lui impozantă: avea aproape doi metri şi era foarte spătos!― Ia uitaţi-vă, mă, ăsta român!...[15]

În urma inventarului acestui mormânt, istoricul Constantin   C. Giurescu ajunge la concluzia că „voievodul de la Argeş, aşa cum ni-l arată veşmintele şi podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciţi monarhi ai Europei contemporane. N-a fost atunci, în veacul al XIV-lea, la curtea voievozilor noştri, o viaţă umilă, modestă, de ţărani păstori şi plugari, aşa cum s-a crezut, plecându-se de la idei preconcepute, atâta vreme, ci tot fastul şi strălucirea unei societăţi de nobili, de boieri cu proprietăţi întinse şi cu legături puternice atât cu feudalii dinastiei angevine, cât şi cu Bizanţul şi imitatorii acestuia din urmă, cu <ţarii>sârbi şi bulgari.”

Concluzie

 Pe parcursul unui secol lucrurile s-au schimbat, comerţul a început să se afirme din ce în ce mai mult, iar Argeşul nu avea o poziţire prielnică în acest sens.

Nu era străbătut de vreo legătură sau de vreun drum comercial semnificativ, care să ducă spre un punct economic important. Aşa au început să se afirme Târgovişte şi, mai apoi, pe măsură ce stăpânirea turcească s-a accentuat, Bucureştiul. O imagine clară cu privire la acest fenomen este formulată de istoricul Petre P. Panaitescu :

Argeşul era, însă, excentric, un drum cotit şi greu ducea de acolo, prin Ţara Loviştei, spre Olt şi apoi spre Sibiu. Dar acest drum nu era o cale de comerţ principală pentru ţară; comerţul cu Braşovul şi la Dunăre erau mai importante ca cel cu Sibiul. De aceea, Argeşul a fost părăsit de domnie şi zidurile vechi ale bisericilor şi ale curţilor bolovănite au rămas pustii şi pline de amintiri.[16]

Toate cele puse în lumină de noi se petrec în secolul al XIV-lea, perioadă în care istoria din spaţiul românesc s-a făcut de la Argeş. Acel loc ales ca cetate de scaun într-o perioadă grea pentru neamul românesc, o vreme în care, prin acest spaţiu, mişunau neamuri migratoare, iar angevinii căutau să-şi impună stăpânirea. În acest context Argeşul a fost loc de adăpost şi de rezistenţă.

Bibliografie

Nicolae Iorga, Istoria  românilor, vol. 3

Nicolae Iorga, Locul românilor în istoria universală, Ed. Ştiinţifică

Neagu Djuvara, Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşt , Humanitas, 2011

Cronica Pictată de la Viena

Petre P. Panaitescu, Interpretări româneşti, ed. Enciclopedică Bucureşti, 1994

www.enciclopediaromaniei.ro

NOTE

[1] Numele initial al orasului era Argeş, de la râul care-l traversează. Numele actual al oraşului începe să fie

  folosit in secolul al XVI-lea, prima menţiune cu denumirea actuală datând din 1510, de la         

  domnitorul Vlad cel Tânăr. Aici vom face apel la ambele denumiri.

[2] Vorbim despre o perioada in care, prin aceste locuri, mişunau neamuri migratoare, in special tătari.

[3] N. Iorga, Istoria românilor, vol. 3, pag. 137

[4] N. Iorga, Istoria românilor, vol. 3, pag. 139

[5]Se presupune ca Biserica Sânicoară a fost construită cu sprijinul doamnei Clara, soţia lui Nicolae Alexandru, cu rol de episcopie catolică.

[6] Neagu Djuvara, Thocomerius-Negru Vodă.Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”, Humanitas, 2011.

[7]Lat.- Basarab, voievodul nostru transalpin.

[8]Evidentă la sursă este perspectiva subiectivă. La fel cum, în documentele turceşti, Mihai Viteazul este suprenumit„ Cel Rău”.

[9]Lat.- duce al Moldovei.

[10]Cifre destul de rotunjite in opinia noastră.

[11]Cronica Pictată de la Viena

[12] Vladislav I este cunoscut şi sub acest nume, datorită dramei istorice în versuri, „Vlaicu Vodă”(1902), a lui Alexandru Davila.

[13]Petre P. Panaitescu, Interpretări româneşti, pag. 163, Ed. Enciclopedică Bucureşti, 1994

[14]Iniţial s-a crezut că personajul descoperit este Basarab, însă în urma analizei pietrei de mormânt şi a podoabelor cu care a fost găsit voievodul, s-a ajuns la concluzia că, cel mai probabil, este vorba despre Radu I.

[15]Grigore Băjenaru, Cişmigiu et comp., pag. 233, Jurnalul Naţional , 2010.

[16]Petre P. Panaitescu-Interpretări româneşti, pag. 163, Ed. Enciclopedică Bucureşti, 1994.