Scurtă istorie a bolilor infecţioase în Orientul Îndepărtat

Orice boală capabilă de răspândire în cadrul unei comunități, afectând membrii acesteia este denumită ca fiind infecțioasă. Explicând într-un mod cât mai simplu, o boală infecțioasă se răspândește în mediul general, este contractată și transmisă de la o persoană la alta. Transmiterea se poate realiza prin haine, ustensile sau orice a atins victima care poartă celulele bolnave. Unele boli sunt transmise de anumiți intermediari, agenți care în limbajul medical sunt numiți vectori. Aici mă refer desigur la paraziți precum lipitorile, șobolanii,  țânțarii.

Pentru ca o boală să se manifeste asupra sistemului biologic, este nevoie în primul rând ca aceasta să fie introdusă în corp de un micro-organism, organisme denumite patogeni. Cei mai cunoscuți patogeni sunt împărțiți în trei categorii. Aceste trei categorii de agenți patologici sunt:bacteriile, virușii și rickettsiae.

Bolile și istoria

Încă din timpuri imemoriabile, Molima, Foametea și Războiul au fost considerați cei trei cavaleri ai apocalipsei. Dacă e să analizăm istoria societăților omenenești în ansamblul ei, vom observa că cele 3 fenomene se întrepătrund ba mai mult putem susține că întreaga activitate umană a fost modelată și motivată de acestea. Războaiele îi alungă pe fermieri de pe ogoarele lor și le distrug culturile, acest lucru duce la foamete și în cele din urmă datorită slabiciunii organismului și vulnerabilității ființelor umane în fața naturii, ultima doamnă din panteonul dezastrelor, Molima, își face apariție în toată splendoarea ei macabră. Bolile fac parte din istoria civilizației umane la fel ca și eforturile depuse în  eradicare lor.  Un lucru interesant este acela că deșii bolile au existat de la apariția omului pe pământ, strămoșii noștrii nu erau atât de dispuși către infecție ca noi. Lucrurile s-au schimbat radical în urmă cu 10.000 de ani, când au apărut primele comunități sedentare. Stabilirea în comunități, așezări omenești au dus la creșterea numărului de boli și epidemii. Spațiile restrânse, condițiile sanitare precare, au permis unor boli purtate de către animale să treacă dincolo de specia lor, devenind pentru oameni un pericol mortal.

 Bolile în Japonia secolului XVI

Trebuie să menționez că pojarul și variola existau în Japonia înainte de venirea europenilor în aceste insule. Pojarul și variola au fost principalele boli care au făcut ravagii în insuele nipone, mai ales în perioada 750-1000, care va fi denumită de către istorici „vremea molimelor”. Datele în ceea ce privește bolile secolului al VI-lea și al VII-lea sunt destul de precare, însă odată cu centralizarea statului și importarea modelului administrativ chinez acest lucru se schimbă radical. Sursele istorice arată o creștere a numărului de epidemii odată cu a doua jumătate a sec. al VII-lea. Astfel avem în secolul VIII  34 de epidemii, în sec. IX  35 de epidemii, în sec. X 26 de epidemii iar în sec. XI au fost 24. Sursele susțin că bolile ar fi fost aduse de pe continentul asiatic, fiind cunoscut faptul că Japonia în aceea periodă avea legături destul de strânse cu regatele din Coreea și China. Istoricii au identificat doar cinci boli care s-au manifestat în spațiul insular în această perioadă și aceste sunt:variola, pojarul, gripa, oreionul și dizenteria. Pe de altă parte, contactul cu pleaiada aceasta de boli a avut un efect pozitiv asupra locuitorilor japonezi. Aceștia și-au construit o imunitate relativ devreme și astfel este de înțeles de ce contactul cu primii europeni nu au avut un impact atât de puternic pentru  japonezi comparativ cu civilizațiilor incașe, aztece.

Între 1280 și 1450 economia și populația japoneză au cunoscut o dezvoltare crescândă. După 1450 foametea, bolile și războiul vor începe din nou să bântuie aceste insule. În urma cerecetărilor și dezbaterilor, istoricii au ajuns la concluzia că populația arhipelagului era la 1600  undeva între 15 și 17 milioane.

În ultimii 150 de ani ai perioadei medievale avem 3 factori care au influențat răspândirea și dezvoltarea epidemiilor. Primul ține de apariția unui nou virus, sifilisul, care are un impact destul de importat asupra demografiei populației autohtone. Al doilea factor ține de boom-ul comercial și improvizațiile în transport. Al treilea factor este acela al creșterii imunității pentru bolile comune ca variola, pojarul și febra. Trebuie menționat de asemenea legătura dintre boală și geografia Japoniei. În primul rând, Japonia prezintă un caz bun pentru o „epidemie insulară”. În al doilea rând, datorită terenului montan predominant, putem presupune că o epidemie nu poate să afecteze întreaga populație deodată.

Variola

Provocată de un virus, era cunoscută odinioară ca fiind una din „bolile copilăriei”. Sunt boli tipice aglomerărilor umane și nu pot persista mult timp în cadrul comunități mai puțin numeroase. Transmiterea variolei necesită un contact extins cu un obiect sau individ infectat deja de virus. Odată infectet cu acest virus, la o săptămână, individul suferă de dureri severe de cap, febră, convulsii și delir. După trei sau patru zile, încep să apară pe față, trunchi și membre puncte roșii. După câteva zile în locul punctelor roșii apar niște bășici umplute cu lichid. După un timp aceste bășici se usucă, lăsând anumite urme pe piele.  Pe lângă aceasta virusul atacă anumite organe interne, ducând la hemoragii și la otrăvirea sângelui. Acest lucru poate cauza decesul victimei infectate.

În Japonia pre-modernă, epidemii de variolă au fost înregistrate în 1452-1453, 1477, 1495, 1523, 1525, 1531-1532, 1537, 1550, 1557, 1571. Misionarul iezuit Luis Frois scria că aproape toți japonzii poartă puncte care atestă infecția cu variolă, și tot el susține că boala e mult mai severă pentru japonezi decât la europeni. Cum în această periodă, Japonia era înglodată în războaie civile, este ușor de înțeles de ce epidemiile sunt atât de numeroase și afecteză o bună parte din populația insulelor. În ptimul rând, războiul provoacă o migrație în masă, pe măsură ce armatele se deplasează dintr-o regiune în alta. Spre exemplu, avem mărturia unui preot din Katsuyama Fuji Asama, din 1477, care scria:„Anul acesta prețurile sunt mari iar aici e o foamete fără limite. Mai mult de jumătate din copii suferă de variolă, pintre nou-născuți, doar unul din 100 supraviețuiește.” În al doilea rând, soldații sunt victime ușoare. Locuind împreună era nevoie doar de o singură persoană care purta germenii virusului, ca acesta să fie transmis întregului grup. Avem din nou mărturia unui preot din Katsuyama, scrisă în 1550 care spunea:„Vara aceasta, copii sunt bolnavi de variolă;mulți au murit. Situația nu poate fi descrisă în cuvinte. Doar în Shimo Yoshida au murit 50 de persoane.” Și ca să ne facem o imagine mai clară despre cât de distrugătoare era boala, trebuie să menționez ca Shimo Yoshida era un sat de țărani-samurai, cu o populație de 100 de persoane. Am căutat niște informații despre victimele variolei din perioada Japoniei pre-moderne, dar nu am găsit decât pentru secolul al XIX-lea.

Pojarul

Cunoscută și sub numele de rubeolă, a fost mult timp confundată cu variola, din cauză că și aceasta este provocată de un virus și prezenta anumite simptome comune. Se transmite prin contact direct, haine  sau răni, ființele umane fiind singurele afectate. Primul semn al bolii este febra, urmată la câteva ore de probleme oculare ca arderea ochilor, durere și o sensibilitate extremă la lumină. La scurt timp, are loc inflamarea tractului respirator, care durează 2 sau 3 zile.  Următorul stagiu al bolii este dominat de apariția punctelor roșii pe piele, urmând traiectoria cap, corp, membre. Simptomele scad în intesitate după 10 zile. Foarte importatnt este faptul că moartea nu este cauzată in urma infecției primară, cea a pojarului, ci de o doua infecție, a tractului respirator care este deja inflamt, victima fiind predispusă catre pneumonie sau pojar encefaliptic, care pot cauza moartea.

După cum am menționat mai sus, pojarul are o istorie îndelungată în Japonia. Prima descriere a pojarului este realizată în secolul al X-lea în „Eiga monogatari” care spune:„În acest an, pe lângă variolă, o boală caracterizată de puternice eczeme de puncte roșii, afectează victime de toate vârstele și clase. Câțiva dintre suferinzi au murit, și oamenii sunt demoralizați și incomozi.”

În perioada pre-modernă au apărut epidemii de pojar în anii 1471, 1484, 1489, 1506, 1513, 1520, 1529, 1557, 1578, 1587.

Sifilisul

Este o boală cu transmitere preponderent sexuală, transmințându-se de la un partener la celălalt în timpul actului erotic. Dar aceasta nu este singura modalitate de a contracta această boală. Spre exemplu ea poate fi transmisă de la mamă la făt, de la o persoană bolnavă la una cu leziuni deschise pe mucoasa bucală care folosește aceeași veselă, sau prin îngrijirea unui om care deja are sifilis fără măsurile de protecție. După infecția primară, urmează o perioadă de incubație cuprinsă intre 10 și 20 de zile. Sifilisul primar ia forma unei ulcerații, cunoscută sub numee de șancru, care reprezintă o reacție a pielii în zona contactului. Acesta va dispărea în decurs de  3 sau 8 săptămâni, lăsând semne vagi. A doua fază a bolii se traduce printr-o reacție generală a pielii față de infecție. Victima suferă de disconfort, migree, durere în gât. Această fază nu durează în general foarte mult, pacientul intrând imediat în faza latentă a bolii. Atât în faza secundară cât și în perioada latentă, individul este foarte contagios. După aproximativ doi ani, individul intră în faza finală a perioadei latente, nemaiputând transmite boala. Cu toate acestea virusul există încă în sânge, victima purtând stigmatul bolii toată viața.

Pe continentul european, boala a fost semnalată odată cu anul 1495. Originea bolii este necunoscută iar primii care au contractat boala pe continentul european au fost soldații francezi aflați sub comanda regelui Carol al VIII-lea. Haios, dar boala avea să capete denumiri diferite, în funcție de aimozitățile popoarelor care au contractat-o. Spaniolii și germanii aveau să o denumească „morbul franțuz”, de către chinezi avea să fie denumită „boala cantoneză” iar de japonezi „boala chineză.”

 În 1512 sifilisul pătrunde în Japonia și imediat a fost denumită ca boala chineză. Responsabili pentru răspândirea sa erau marinarii chinezi, deoarece primele focare au apărut în porturi ca Noto în 1515 și Osaka în 1522. Există o istorie a sifilisului atât în Europa cât și în Japonia. Din câte știm, în cadrul Europei Occidentale, într-o primă etapă, cuprinsă între 1494-1610, virulența acestei boli a fost una catastrofală, provocând numeroase decese. Însă această boală avea să descopere câmpul fertil în Japonia, prin simplul motiv că aici domnea haosul războiului. Tiparul de răspândire este unul foarte simplu:soldații nu aveau femei, femeile nu aveau hrană, acest lucru ducând la creșterea prostituției care răspândea rapid infecția peste cei care erau angajați în luptă iar aceștia la rândul lor o duceau acasă. Mai mult, femeile transminteau boala copiilor. Frois scria că japonezii nu sunt atât de jeanați precum europenii. Se pare că impactul asupra populației, în prima perioadă, 1512-1600, a fost unul destul de însemnat. Examinările științifice arată că 54.5% din populația adultă a fost infectată cu sifilis.

Sindromul imunodeficienței dobândite

Poate părea ciudat dar pătruderea portughezilor a dus la apariția unui virus, descoperit în sângele multor japonezi din sudul insulelor nipone. Acest virus este denumit HTLV I și II, care este diferit de cel descoperit în SUA, denumit HTVL III.  Din cei care sunt infectați cu acest virus, doar o persoană din 80 este expusă pericolului de a dezvolta cancer. Restul vor suferii de boli virale, caracterizate prin febră, eczeme și indispoziție.

Japonezii se pot considera norocoși în comparație cu nativii din Lumea Nouă. Multe  boli sălășluiau în Țara Soarelui Răsare de multă vreme. Boli precum malaria, dizenteria, astmul, pneumonia, hepatita, diabetul, varicela, artrita reumatică, tuberculoza, și cancerul de stomac, au lăsat o amprentă importantă asupra culturii japoneze.

Sursele care descriu bolile în Japonia

Există numeroase surse care descriu bolile în arhipelag și care sunt de o calitate superioară. Există raporturi contemporane ale epidemiilor, cărți medicale, documente guvernamentale, registrele templelor și scrierile vremii. În secolul al XII-lea, Fujikawa Yu și Yamazaki Tasuku, au  adunat referințele la boli din mai multe surse. De asemenea, multe din mărturiile europenilor descriu bolile care sunt in arhipelag cât și cele care lipsesc. Bolile pot fi împărțite în două categorii:cele care pot fi identificate ușor, pe baza simptomelor și cele care nu pot fi identificate.

Bibliografie:

Bowman, Jannetta, Ann, Epidemics and Mortality in Early Modern Japan, Princeton Legacy Library, 1987, New Jersy;

Cartwright, F. &Biddiss, M., Bolile și istoria, ed. ALL, 2008, București;

The Cambrige history of human disease;

Wayne, Farris, Willian,   Japan’s medieval population, famine fertility and Warfare in a transformative age, University of Hawai Press, 2006, Honolulu.