Scurta domnie a regelui-copil. Regele Mihai, de la moartea bunicului Ferdinand, la detronarea de către propriul tată
Pe 4 ianuarie 1926, Parlamentul ia act de renunțarea lui Carol la tron și-l declară prinț-moștenitor pe Mihai, care de-abia împlinise 4 ani. Un an mai târziu, pe 20 iulie 1927, se stingea din viață la Sinaia Regele Ferdinand. Peste doar câteva ore, Mihai, în vârstă de 5 ani și nouă luni, era proclamat Regele României.
Însoțit de mama lui, regele-copil a mers la Catedrala patriarhală, apoi în sediul Parlamentului, unde regenții au depus jurământul în numele lui. Căci pe perioada minoratului său, atribuțiile regale urmau să fie efectiv exercitate de către o Regență compusă din trei membri: patriarhul Miron Cristea, prințul Nicolae (fratele lui Carol și unchiul lui Mihai) și Gh. Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație.
„Am trăit acele zile fără a fi pe deplin conștient de evenimente. Bunicul meu, Ferdinand, abia murise de cancer. Şi iată că primeam telegrame de felicitare din lumea întreagă, așa cum se obișnuiește, când eu probabil abia știam să citesc! Îmi aduc aminte de parade militare grandioase, dar amintirile mele se amestecă cu fotografiile pe care le-am revăzut după aceea...” (Regele Mihai).
Un copil de 5 ani şi nouă luni devine rege al României – în publicațiile timpului, Mihai are deasupra capului un X, pentru a fi mai ușor reperat
Mihai devine rege la nici șase ani, nereușind însă prea bine să înțeleagă ce se discută și de ce se aplaudă. Presa dornică de senzațional și de titluri înălțătoare, ca de obicei, găsește potrivit să prezinte descrieri înduioșătoare ale copilului parcă deja conștient de mărețul destin ce i-l rezerva viitorul. Într-o fotografie în care noul rege se încrunta în timp ce părăsea Palatul Parlamentului, un jurnalist excesiv de zelos deslușește îngrijorarea suveranului în fața noilor sale responsabilități. Mai realistă, Regina-mamă Elena comentează malițios:
„Fotografia l-a surprins într-un moment când probabil număra treptele și încerca să nu calce pe crăpături”.
Viața lui Mihai nu s-a schimbat prea mult, doar că acum, în noua sa calitate, trebuia să participe la mai multe parade și ședințe oficiale:
„...lui Mihai nu era nevoie să i se explice și motivul pentru care trebuia să se achite de aceste obligații, căci el își accepta placid rolul... Numai mama lui, care se afla lângă el, știa că uneori se întorcea spre ea ca s-o întrebe dacă se putea retrage, căci dorea să se joace” (Arthur Gould Lee).
În restul timpului, Mihai locuia împreună cu mama sa în casa de pe Şoseaua Kiseleff, unde venea zilnic și un profesor de școală primară. Cel mai adesea se juca singur în grădina vilei, rareori fiindu-i parteneri copiii invitaților de la Palat. Cea mai apropiată tovarășă de joacă era tot mama lui care, potrivit biografului ei, „propunea chiar anumite jocuri, căci nu-și pierduse niciodată capacitatea de a se înveseli brusc”.
Elena, mamă dedicată fiului ei, nu se ocupa doar de jocurile lui Mihai, ci încerca să descopere înclinațiile copilului, ca de pildă, interesul său neobosit pentru tot ceea ce ținea de mecanică. Ea îi încuraja acest interes, permițându-i să se ocupe de orice mecanism, de la ceasuri la motoare de mașini.
20 iulie 1927: Mihai, însoțit de mama sa, părăsește ședința Parlamentului – tocmai a devenit regele României
Încetul cu încetul, Mihai împreună cu mama lui au început să devină populari în rândul românilor, care inițial nu prea agreaseră ideea unui suveran minor și nici pe aceea a unei prințese care – în opinia lor – nu știuse să-l țină pe Carol în frâu. În primăvara anului 1930, în timpul unei ceremonii desfășurate la Craiova, căldura primirii a surprins-o și a emoționat-o pe Elena, care a realizat că depășise stadiul de figură regală ștearsă în ochii poporului.
„Primirea părea să arate că poporul se obișnuise cu ideea unui Rege-copil, și poate mulțimea era înduioșată de evidenta tandrețe dintre ea și Mihai” (Arthur Gould Lee).
Lucrurile păreau, deci, să se stabilizeze, mai cu seamă că, după îndelungi ezitări, Elena divorțase de Carol pe 21 iunie 1928.
Detronat de propriul tată
La patru luni după moartea Regelui Ferdinand, murea omul forte al României din ultimele două decenii, șeful Partidului Național-Liberal, Ionel Brătianu. Cu acesta, dispărea și principala piedică în calea reîntoarcerii prințului Carol în România. După încă un an, liberalii pierd puterea în favoarea PNŢ-ului condus de Iuliu Maniu. Acesta nu primise niciodată cu inima ușoară îndepărtarea lui Carol de la tron, așa încât prințul, în exilul său parizian, începuse să spere.
În mai 1928, Carol încercase să revină prin surprindere în țară, dar atunci autoritățile engleze reușiseră să împiedice tentativa prințului de a decola de pe un aeroport britanic spre România. Acum însă Carol își va pregăti mult mai atent reîntoarcerea. Marea criză economică (1929-1933) și slăbiciunea Regenței făceau ca mulți români, inclusiv oameni politici, să se gândească că este nevoie ca pe tronul României să existe un suveran matur și puternic.
Or acesta – cu toate derapajele din tinerețe – nu putea fi decât Carol. Cei trei ani de surghiun – destul de „aurit”, de altfel – îl ajutaseră pe prinț să se victimizeze în ochii opiniei publice românești, îndepărtarea sa fiind percepută ca rodul intrigilor celor doi cumnați: Ionel Brătianu și Barbu Ştirbey. În contrast cu această construcție imaginară, realitatea faptului că prințul Carol își părăsise țara, tronul, soția și copilul pentru o femeie de condiție îndoielnică pălea.
Înțeles oarecum cu Maniu, care însă îi ceruse să o abandoneze pe Elena Lupescu și să-și refacă mariajul cu Elena, Carol aterizează în România pe 6 iunie 1930, încălcându-și de la început una dintre promisiunile făcute liderului țărănist, aceea de a accepta într-o primă fază postura de regent și de-abia după aceea să fie proclamat rege. Pe 8 iunie, Parlamentul îl proclamă rege, fiul său fiind retrogradat în poziția de „Mare Voevod de Alba Iulia”.
„Gravitatea revenirii lui Carol consta nu în schimbările intervenite la vârful puterii și nu atât în imoralitatea personajului devenit regele României..., ci în hotărârea sa de a pune capăt sistemului democratic întemeiat pe competiția partidelor și de a instaura o monarhie autoritară, în fapt, dincolo de aparențe, o dictatură regală” (Florin Constantiniu).