Sculptori în slujba lui Hitler si a lui Stalin
Atunci când se lasă subjugaţi de propaganda regimului aflat la putere, de avantajele pe care acesta le oferă, de gloria efemeră a momentului, chiar şi talentele autentice se prăbuşesc strivite sub judecata istoriei. Atât nazismul, cât şi comunismul au devorat fără scrupule creaţiile a numeroşi artişti care nu vor putea scăpa vreodată de stigmatul nefericitei lor angajări politice. Printre aceştia, Arno Breker în Germania nazistă şi Vera Muhina în Rusia sovietică.
Băiat al unui tăietor în piatră, Arno Breker, născut la 1900, în Elberfeld, Germania, a decis că vrea să fie sculptor la 15 ani, după ce a văzut într-un muzeu din Düsseldorf lucrarea „Vârsta de bronz” a lui Rodin. După ce a studiat sculptura şi arhitectura la Academia de artă din Düsseldorf, între 1927 şi 1934 a lucrat la Paris, unde a făcut parte din cercul apropiat al unor personalităţi artistice precum Jean Cocteau, Jean Renoir, Sonia şi Robert Delaunay, Charles Despiau, Man Ray, James Joyce, Constantin Brancuşi, Maurice de Vlaminck, Fernand Léger, Ernest Hemingway.
Printre artiştii favoriţi ai lui Hitler
Revenit în Germania, Breker a rămas în tot timpul celui de-Al Treilea Reich un artist preferat şi susţinut personal de Hitler, în ciuda repetatelor denunţuri împotriva sa şi a campaniei împotriva a ceea ce regimul nazist condamna drept „artă degenerată” (Entartete Kunst). Dar, deşi a acceptat şi executat numeroase comenzi de artă monumentală în beneficiul regimului nazist, Breker s-a folosit adesea de simpatia lui Hitler şi de influenţa în cercurile înalte ale ierarhiei naziste pentru a salva de la deportare sau execuţie nu numai artişti sau lucrători francezi sau evrei, dar şi personalităţi. Printre acestea, actorul Jean Marais (apropiat al lui Jean Cocteau, prietenul lui Breker, care bătuse un ziarist colaboraţionist) sau Picasso. Aceste intervenţii l-au făcut pe Hitler să declare despre artişti că sunt Parsifalii politicii.
În timpul ocupaţiei germane în Franţa, deşi Breker era perceput drept un artist nazist, la expoziţia sa deschisă la Paris, pe 15 mai 1942, au participat numeroase nume celebre ale culturii franceze precum Aristide Maillol, Charles Despiau, Paul Belmondo, Jean Cocteau, Pierre Drieu la Rochelle, Arletty, Sacha Guitry, Sonia Delaunay, Maurice de Vlaminck, André Derain, sculptorul german fiind apreciat şi de scriitorii Jean Giraudoux şi Ferdinand Celine. După război, Breker a refuzat să-şi exprime public regretul de a fi acceptat comenzi ale regimului nazist, iar în 1948 a fost judecat de un tribunal german de denazificare, fiind considerat doar un simpatizant trecător al nazismului şi condamnat la o amendă de 100 de mărci.
Începând din 1970, Arno Breker a început să primească comenzi de sculptură din partea unor guverne străine, semnând, printre altele, busturile omagiale ale lui Jean Cocteau (dezvelit de Rene Clair şi Marcel Pagnol în 1964 la Milly-la-Forêt, Franţa) şi al lui Dali (la 11 iulie 1991, în prezenţa prinţului moştenitor al Spaniei şi a ministrului de externe german).
Viziunea oficială:artistul trebuie să fie un soldat al propagandei
Breker a fost şi unul dintre sculptorii care s-au remarcat în competiţia lucrărilor dedicate Jocurilor Olimpice de la Berlin din 1936. Hitler i-a încredinţat lui şi arhitectului Albert Speer misiunea reconstruirii Capitalei din megalomanica perspectivă a unui Reich milenar. Tot Breker a primit şi executat comanda Ministerului de Îndrumare Populară şi Propagandă pentru „Prometeus” la Casa Artei din Munchen şi pentru „Ikar” la Academia de aviaţie din Dresda. La propunerea lui Albert Speer, Breker a fost autorul celor două reliefuri masculine, „Războinicul” şi „Geniul”, destinate Domului din Berlin şi tot el a creat statuile „Purtătorul de torţă”, ca simbol al spiritului, şi „Purtătorul de sabie”, ca simbol al apărătorului patriei, care străjuiau intrarea noii Cancelarii a Reich-ului;lucrările au fost ulterior redenumite de Hitler „Partidul” şi „Wehrmachtul”.
Mai mult, lui Breker i s-au încredinţat cele 24 de altoreliefuri destinate proiectatului Arc de triumf din Berlin, din care doar o parte au fost terminate, dar care reflectau componentele războinice şi ariene ale ideologiei naziste:„Camaraderia”, „Sacrificiul”, „Răzbunătorul”, „Apărătorul” etc. Spre deosebire însă de lucrările sculpturale gigantice ale lui Joseph Thorak, care exprimau o încrâncenare belicoasă prin exacerbarea muşchilor şi duritatea expresiilor, nudurile masculine ale lui Breker, deşi sugerează agresivitatea şi inevitabilitatea războiului (precum bronzul „Gata de luptă”), păstrează o notă de seninătate clasică;iar asta l-a făcut, probabil, pe Hitler să afirme condescendent că „artiştii nu înţeleg politica”. Cu toate acestea, Hitler considera că artistul trebuie să fie un soldat al propagandei:„producţia artistică trebuie să fie pusă în serviciul unui stat şi al unui ideal de cultură morală”.
Simpatizant nazist de circumstanţă, a decis un tribunal german
Marea majoritate a lucrărilor lui Breker din perioada nazistă au fost distruse sau jefuite după război, dar amintirea lor a rămas vie. Aşa încât, în 1981, la deschiderea expoziţiei „Paris 1937-1957” la Centrul Georges Pompidou, un oficial francez, fost luptător în Rezistenţă, s-a opus participării sculptorului german, acuzându-i opera de „atitudine tipic nazistă”. Aproape în acelaşi timp, deschiderea expoziţiei de la Berlin, intitulată „Portretul omului în opera lui Arno Breker”, a fost întâmpinată cu proteste violente ale unor simpatizanţi de stânga proveniţi din Germania comunistă.
Arno Breker nu a fost un fanatic naţional-socialist şi nici nu a făcut propagandă în mod nemijlocit regimului nazist, fiind considerat chiar de către un tribunal german doar un simpatizant nazist de circumstanţă. Pe de altă parte, nici Breker nu şi-a renegat deschis şi public nici protectorul, pe Adolf Hitler, şi nici colaborarea cu regimul nazist. În 1942, în plină ocupaţie germană a Franţei, Aristide Maillol îl considera pe Arno Breker drept un nou Michelangelo, deşi prin lucrările sale acesta susţinuse plastic atât proiecţia forţei a celui de-al Treilea Reich, cât şi perfecţiunea şi puritatea rasei ariane. Alături de alte talente recunoscute ale defunctei Republici de la Weimar, precum poetul Gottfried Benn, dramaturgul Gerhart Hauptmann, cineasta Leni Riefenstahl, muzicienii Furtwangler sau Strauss, Arno Breker s-a arătat favorabil şi a colaborat îndeaproape cu regimul nazist, fie din convingere sau idealism, fie din oportunism sau naivitate, cu atât mai mult cu cât autorităţile naziste i-au asigurat un foarte consistent sprijin material şi tehnic.
Muhina, creatoarea faimoasei sculpturi „Muncitorul şi colhoznica”
Născută în 1889 în capitala Letoniei, într-o familie de negustori bogaţi, Vera Muhina a putut studia artele plastice încă din copilărie, în şcoli şi ateliere private din Moscova. Între 1912 şi 1914 a călătorit la Paris, unde a studiat sculptura monumentală cu Emile Bourdelle. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Vera s-a integrat în programul de propagandă monumentală al lui Lenin, care presupunea înlocuirea vechilor monumente ţariste cu sculpturi sovietice care să transmită simbolurile şi mesajele noului regim. Deşi a fost iniţial un sculptor cubist, Muhina a devenit după 1922 una dintre cele mai proeminente figuri ale stilului numit ulterior realism socialist. A primit de cinci ori Premiul Stalin, iar în 1943 a fost numită Artistă a poporului.
Sculptura, logo al studioului „Mosfilm” şi cunoscută în lumea întreagă
Cea mai faimoasă lucrare de artă monumentală a Verei Muhina, cu puternice ecouri propagandistice în epocă, a fost „Muncitorul şi colhoznica”. Construită din oţel inoxidabil, înaltă de aproape 24 metri şi cântărind circa 75 tone, sculptura a fost amplasată deasupra pavilionului URSS la Expoziţia Internaţională de la Paris din 1937, pentru a domina astfel pavilionul rival al Germaniei naziste din imediata apropiere. „Muncitorul şi colhoznica”, lucrare de un dinamism deosebit şi cuprinzând simbolul comunist al secerii şi ciocanului, sugera convingător tinereţea, unitatea, forţa şi entuziasmul statului sovietic. Ulterior, sculptura a devenit logo-ul studioului cinematografic „Mosfilm”, devenind, astfel, cunoscută în toate ţările care proiectau filme sovietice.
Alte lucrări importante ale Verei Muhina, care transmit mesaje propagandistice elogioase la adresa omului şi statului sovietic, sunt „Grâul” (1939), proiectul de monument dedicat lui Maxim Gorki (1938), seria de busturi ale unor ofiţeri, oameni de artă şi academicieni sovietici, realizate în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, ansamblul monumental „Noi vrem pace!” (1950). În Cuvântul înainte al albumului său, Gândurile unui sculptor, publicat la Moscova, Muhina şi-a exprimat fără echivoc crezurile artistice:„Formele acestei arte (sovietice – n.a.) trebuie să evolueze conform ritmurilor eroice ale timpului nostru şi să redea frumuseţea omului sovietic din zilele noastre. Gata cu ezitările ideologice, gata cu tulburările spirituale:drumul este drept şi limpede”.Artista a răspuns perfect atât stilistic, cât şi ideologic imperativelor propagandistice ale regimului sovietic în general şi ale celui stalinist în special, convinsă fiind de importanţa artei monumentale în formarea noilor mentalităţi şi conştiinţe. Deşi în epoca stalinistă s-a bucurat de un mare succes, opera Verei Muhina, fiind total angajată ideologic, nu a lăsat moştenire decât simbolul sculptural al URSS, „Muncitorul şi colhoznica”, restaurat în 2009 în cadrul studiourilor „Mosfilm”.