Scrisorile Hortensiei Papadat-Bengescu, spovedania singurătății

Corespondenţa unui scriitor nu are, în genere, o legătură directă cu opera sa. Există totuşi situaţii în care scrisoarea devine vehicul către literatură, iar textul ei arată ca un decupaj al creaţiei literare ulterioare. Acesta este cazul Hortensiei Papadat-Bengescu, care-şi face ucenicia ca epistolieră şi începe să publice abia după vârsta de 40 de ani. Scrisorile ei merită privite ca o microliteratură a sufletului feminin;ele pot lesne forma un roman al spovedaniei, al descărcării sufleteşti, al adâncului fiinţei care caută să-şi umple singurătatea prin scris. Avem, prin urmare, o scriitoare cu o extraordinară vocaţie a prieteniei, ai cărei destinatari sau expeditori sunt intelectuali de calibru, cu roluri decisive pentru latura ei artistică:Constanţa Marino-Moscu, Camil Baltazar, G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu. 

Considerată de Camil Baltazar o „inegalată epistolieră”, care face din fiecare scrisoare a ei un act de analiză, o spovedanie sau o exclamaţie de bucurie, Hortensia Papadat-Bengescu declară că opera ei „s-a scăldat întâi în întregime în apa sufletului”, iar „autobiografia literară cu cea personală se confundă inextricabil”[1]. Cum era şi firesc pentru o persoană care a iubit scrisul, autoarea a avut şi un jurnal de confesare. Din nefericire, nici corespondenţa, nici jurnalul n-au fost publicate integral;o parte dintre scrisori se regăsesc astăzi în revistele literare ale vremii şi în câteva volume, iar paginile de jurnal sunt publicate fragmentar de Camil Baltazar în cartea Contemporan cu ei.

Jurnalul, la fel ca şi scrisorile, devoalează aprecierile Hortensiei Papadat-Bengescu privind viaţa şi scrisul, împlinirea profesională, ambiţiile literare:„Viaţa este peste tot aceeaşi şi felurită... Nu se face ruptura aceea drastică ce cunosc după fiecare volum... O parte din personagiile mele stau încă cu mine. S-au strămutat la oraş şi acolo se contopesc în conglomerate […]. Am importante dialoguri amicale. Răspund adesea la scrisori (răspunsuri ce vor întârzia adesea pe hârtie). Un scheci simpatic mă amuză;aşa de simpatic că l-aş trece pe hârtie... Un vers! Asta, nu!... Când voi avea timp! Sunt prea alintate. Din bucuria unei cărţi, scriu un articol elogios, pe care confratele nu-l va cunoaşte niciodată... Căci eu vin la toate cu bucurie”[2]. 

„Prietena mea a devenit ameninţătoare, vrea să ia iniţiative”

Căsătorindu-se la numai 20 de ani, universul casnic îi pare de multe ori carceral, nu atât din pricina celor cinci copii, cât mai ales din pricina unui soţ care nu-i poate aprecia înclinaţiile literare. Mai mult decât atât, meseria de magistrat a lui Nicolae Papadato poartă pe scriitoare prin diferite oraşe, îndepărtând-o de mediul cultural pe care şi-l doreşte. Prin urmare, Hortensia Papadat-Bengescu nu avea nici pe departe o viaţă personală împlinită şi încerca, deci, să-şi edulcoreze starea sufletească prin scris.

Atunci când se stabileşte în Buzău o cunoaşte pe Constanţa Marino-Moscu, o veche colaboratoare a „Vieţii Româneşti”, persoană pe care o va preţui ca pe o rudă apropiată. Cu aceasta a avut o bogată şi tămăduitoare corespondenţă. La insistenţele ei, Hortensia acceptă să scrie literatură. Iată ce mărturisea:„Prietena mea a devenit ameninţătoare, vrea să ia iniţiative;de nu mă hotărăsc va publica scrisorile. Ştiu că scrisorile sînt domeniu exclusiv şi că exercită numai o coerciţie afectuoasă asupră-mi... Să scriu! Dar îmi trebuie o convingere;semnele vocaţiunii copilăreşti, articolele de ziar, nu-mi înseamnă nimic. Vreau să aflu acumşi prin mine însămi”[3].

Prietenia lor aduce lumină, prospeţime în sufletul Hortensiei, pentru că, în linii generale, cele două femei trăiau aceleaşi sentimente, iar destinele lor erau similare. Într-una dintre scrisorile către G. Ibrăileanu, Hortensia recunoaşte interesul pentru sine., , Mă interesează mult şi sufletul celorlalţi, mă pasionează chiar, îi privesc neobosit şi ochiul meu vede firele cât de încâlcite care mână faptele lor exterioare şi viaţa lor internă. Dacă nu scriu încă de ei nimic, e fiindcă sînt la o epocă cînd sunt absorbită prea viu de mine. Cât va mai ţine? Nu prea mult”[4]. Chiar dacă declară că îi place să vorbească despre ea, într-o altă scrisoare către Ibrăileanu, Hortensia face un pas în lateral şi deplânge mariajul nefericit al prietenei sale, Constanţa Marino-Moscu, de parcă s-ar identifica cu problemele acesteia:, , […] nu am făcut decât să privesc viaţa, dar am învăţat niţel să mă uit în prăpăstiile ei. Vă pun toate cazurile şi rămâne totuşi reala suferinţă ce vă împărtăşesc. […] Nu am spus Constanţei că vă scriu, poate m-ar fi oprit, deşi ştiu că nu are reserve sufleteşti pentru d-voastră, sunteţi dar în situaţia de a nu şti nimic. Am satisfăcut numai unei nevoi imperioase de a comunica, de a vă comunica necazul ei, care e şi al meu, de a vă repeta fără a cere răspuns:ce e de făcut? convinsă că dacă ceva e de făcut, nu e nevoie de cuvinte. […] Şi încă o dată mă întreb:de ce vă scriu? şi ce cer? Luaţi vă rog salutul meu din impulsiunea ce m-a mânat către d-voastră”[5]. 

„Eu iau din corespondenţă uneori mulţumiri de care alţii nu au nevoie fiindcă şi le satisfac din mediul în care trăiesc...”

Scrisorile Hortensiei către Ibrăileanu reprezintă probabil cele mai confesive rânduri publicate. Acestea sunt o pagină de viaţă, autentice documente sufleteşti ale unei femei care suferă realmente de singurătate. Uneori îşi mărturiseşte temerile cu privire la valoarea textelor pe care le scrie:, , O oglindă, cred eu, nu e ceva adânc, e o muchie de răsfrângeri trecătoare. Eu simt, nu calculez, atmosfera unei scrieri, ca şi a unui loc, de aceea probabil nu m-am dat lafund, instinctiv, nu am calculat, nici nu am zburat prea sus.Cu ea, ca şi cu celelalte, am trecut prin fazele mele obicinuite şi singurele în care mă decid să scriu. Am scris în «căldură», apoi am crezut că nu e tocmai rău ce am făcut, pe urma nu am mai deosebit nimic, apoi am socotit că e mai puţin ca nimic, că e prost, neînsemnat, şi acum nu-mi dau seama şi aştept să văd ce credeţi fără înconjur”[6].

Alteori îşi mărturiseşte mulţumirea pe care i-o aduce corespondenţa în sine, văzută ca un tratament benefic sau un refugiu ameliorant:„Eu iau din corespondenţă uneori mulţumiri de care alţii nu au nevoie fiindcă şi le satisfac din mediul în care trăiesc sau îşi ajung sieşi. Cu singurătatea sunt deprinsă. E una din voluptăţile mele. În casă suntem mulţi, şi anume obligaţii măfac să comunic destul de des cu ceea ce se numeşte societate. Dar a împărtăşi idei, a discuta, mai ales a învăţa ceva e un lucru rar pentru mine, în afară de corespondenţa cu draga mea Constanţa, şi oricât te-ai fi oţelit cu singuratatea, simţi uneori plăcerea de a lăsa sa ţi se dezlege cugetul”[7].      

Aşadar, tonul scrisorilor adresate lui Ibrăileanu este dat de starea sufletească a autoarei, care se simte bine în rolul discipolului şi recunoaşte în destinatarul lor un mentor:, , Eu am un suflet de discipol, tot ce ştiu sau cuget îmi e puţin lucru când pot sta s-ascult şi să învăţ ceva de la alţii […]. Şi scrieţi-mi ceea ce vroiaţi. Eu aştept. E ceea ce ceream cerului. Să aştept ceva, orice, dar să aştept […]. Şi încă mă simt ca o carte deschisă pe care o răsfoiţi”[8]. 

Autobiografia pregătită pentru revista „Capricorn” va apărea după şapte ani în „Adevărul literar şi artistic”

Camil Baltazar este de părere că „accentul de confidenţă predomină, cu deosebire, în epistolele Hortensiei Papadat-Bengescu, conţinând frămîntări, dezbateri în legătură cu problemele literare şi artistice…”[9]Într-o scrisoare către Baltazar, Hortensia aminteşte ca fapt divers autobiografia pe care i-o ceruse Călinescu pentru revista „Capricorn”[10];pe atunci, ea nu avea cum să ştie că parcursul acestui material o să fie unul sinuos. În 1930, de pildă, Călinescu îi scria:„Făcându-mi plăcerea să vă prezint primul număr din Capricorn, îmi iau libertatea să vă invit să scrieţi pentru această revistă o autobiografie amplă, pe cât se poate de evocativă şi bine documentată. Aş dori ca scrierea să fie făcută cu atenţia romancierului, fără nimic din convenţiile jurnalistice”[11]. După trei ani, criticul revenea cu o altă scrisoare:, , Îmi iau îndrăzneala să vă rog să-mi îngăduiţi a folosi m[anu]s[cri]s[ul] pentru Viaţa Româneascăîn unul din apropiatele numere prefăcute, cu o mică schimbare şi anume, un mic pasagiu:Aparţin acum unei grupări literare…Sunt membră fondatoare a Sburatorului…ce trebuie acoperit. Nu este o cerinţă de partid literar […], ci de abstractizare deplină a autobiografiei, aşa fel încât să nu indispună pe nimeni”[12]. Pentru că Hortensia nu acceptă să elimine din text niciun pasaj, materialul este publicat integral abia după şapte ani, alături de seria articolelor despre E. Lovinescu, în revista „Adevărul literar şi artistic”. 

Epistolele Hortensiei – preambul al literaturii viitoare

Corespondenţa cu Camil Baltazar datează din perioada în care scriitoarea a locuit la Constanţa, oraş amintit adesea cu drag:„Am locuit apoi ani mulţi şi buni în oraşul Constanţa. Aproape fiecare zi, la un ceas al ei, mă purta spre port, spre dig şi far, spre mare, ca spre un minunat oficiu... cerul căpăta o ceaţă violetă de o nuanţă unică, vapoarele calme, sigure pe destinul lor, intrau şi ieşeau din radă”[13]. Marea adaugă un plus de semnificaţie pentru proza scurtă a Hortensiei, mai ales pentru faptul că suprimă universul casnic sufocant şi o inspiră pe scriitoare:, , Eu am sediul pe malul mării şi îl socotesc ca o onoare şi ca o compensaţie nelipsitelor decepţii ale omului riveran […]. Aici totul e străin, izolat, exilat chiar, dar amMarea”[14]. Deci liniştea se reduce la mare şi, prin, ea se umple golul depărtării de cercurile literare.

După cum se observă, până să se consacre literaturii, Hortensia Papadat-Bengescu scrie nenumărate scrisori, cu o adevărată manie epistolieră. Astăzi, corespondenţa ei ar trebui văzută mai curând ca un preambul al literaturii viitoare, pentru că, după cum ea însăşi mărturisea, autobiografia literară cu cea personală reprezintă unitate şi dedublare şi cu fiecare moment de viaţă îşi trăieşte existenţa artistică”[15].

 „...doamna nu-mi spune nimic! Înţelegi că sunt indignat”

Cu siguranţă că Hortensia a avut o corespondenţă consistentă cu Lovinescu, însă numărul scrisorilor publicate astăzi este redus. Dacă dialogul epistolar cu Ibrăileanu durase nouă ani, corespondenţa cu Lovinescu este decisivă, mai ales din punct de vedere artistic, şi va dura până la moartea criticului literar. Scrisorile lui Lovinescu trădează un amplu dialog epistolar, o strânsă amiciţie cu un ton profund de afectuozitate;Lovinescu i se adresează cordial cu „scumpă prietenă” sau „doamnă scumpă şi prietenă”. Este evident că ei corespondau des, de vreme ce Lovinescu este indignat atunci când nu primeşte un răspuns de la scriitoare:„Se împlinesc două săptămîni de când sunt aici, şi nu primisem nimic, ca răspuns de la d[umnea]ta. Lucrul îmi părea extraordinar şi făceam fel de fel de presupuneri, dintre care boala. Am primit aseară scrisoarea cu fot[ografia];cred că s-a pierdut ceva, care nu-mi închipui să nu fi fost chic, cînd n-am avut niciodată să mă plâng de aşa ceva”[16].

Cu altă ocazie, criticul nota:„Nu fără oarecare mulţumire, prietenă scumpă, îţi scriu;te-am bombardat cu o scrisoare, o c[arte] p[oştală], zeceziare (plustreiazi) cu adresa incertă şi cu semn de întrebare asupra ei, te-am rugat să mi-o comunici;mă laşi fără răspuns o săptămână, şi azi omiţi să-mi dai adresa! Nici cu francarea nu ştiu daca e bună, aşa că nu ştiu dacă primeşti tot ce-ţi trimit de aici. Iar doamna nu-mi spune nimic! Înţelegi că sunt indignat”[17]. Printre destăinuirile mărunte ale vieţii de zi cu zi, cele mai puţin mărunte despre romanele la care el însuşi lucra, Lovinescu o îndeamnă pe Hortensia să continue să scrie. 

„Stăpână pe inima şi mintea” lui Lovinescudin anii ’20 şi ceva

Este cunoscut faptul că scriitoarea domina întâlnirile din cenaclul Sburătorul, deci nu era nicidecum o simplă vizitatoare, ci o adevărată matroană, care ocupa întotdeauna un scaun din faţa biroului amfitrionului. Şi nu toate scriitoarele care frecventau cenaclul erau la fel de simpatizate ca Hortensia Papadat-Bengescu. Poate că nu întâmplător, una dintre ele, Henriette Yvonne Stahl, mărturiseşte „(...) eram prietenă cu Titi Bălăcioiu, de o calitate extraordinară, nevasta lui Lovinescu, şi nu cu Hortensia Papadat-Bengescu. Din această cauză am evitat mereu să merg acolo. Mă enerva Hortensia Papadat-Bengescu, care apărea ca o matroană, se instala în faţă şi, cu privirea zâmbitoare, studiată şi falsă, încerca să stăpânească auditoriul şi pe Eugen Lovinescu. Faptul că din cauza acestei prezenţe nu putea veni niciodată prietena mea Titi Bălăcioiu la cenaclu mă scotea din sărite”[18].

Este cunoscut faptul că Hortensia avea o destul de puternică influenţă asupra lui Lovinescu, după cum remarca şi fiica acestuia, Monica:„stăpână pe inima şi mintea tatei din anii ’20 şi ceva”[19]. Se pare că nici pentru Monica, Hortensia nu a fost o mare simpatie, de vreme ce atunci când intră în posesia scrisorilor dintre cei doi, fata lui Lovinescu refuză categoric să le publice[20]. Iată ce nota Monica Lovinescu:„Lungă misivă de la Ileana Vrancea. (...) Ar dori să publicăm împreună corespondenţa dintre tata şi Hortensia Papadat-Bengescu, mai precis scrisorile lui către H.P.-B. (...). Una dintre noi să scrie prefaţa, cealaltă postfaţa. Nici gînd. Cum poate să-şi închipuie că aş fi în stare să comentez iubirile tatei, chiar dacă aparţin şi literaturii?”[21]

Corespondenţa cu Lovinescu şi Ibrăileanu, mentorii săi spirituali, a polarizat formarea intelectuală a Hortensiei Papadat-Bengescu şi a dus, fără îndoială, la perceperea ei ca o voce importantă a literaturii române interbelice, care se detaşează din rândurile celorlalte femei scriitoare;de fapt, în literatura română, Hortensia Papadat-Bengescu rămâne prima femeie-scriitor. Totuşi, chiar dacă scrie o literatură cu şi despre femei, discursul ei nu trebuie văzut sub platoşa feminismului, pentru că, dincolo de acest spaţiu, trăiesc şi bărbaţii.

Avem, iată, o scriitoare care atunci când scrie caută rezerve în forul ei lăuntric, iar corespondenţa sa trebuie văzută mai curând ca un sol prevestitor al literaturii ei subiective;prin urmare, scrisorile Hortensiei Papadat-Bengescu merită privite ca documente literare, bine ancorate în proza eide început.

[1]Hortensia Papadat-Bengescu, „Autobiografie“, în „Adevărul literar şi artistic”, an XVIII, nr. 866, 11 iulie 1937, p. 5.

[2]Camil Baltazar, Contemporan cu ei:amintiri şi portrete, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962, pp. 59-70.

[3]Hortensia Papadat-Bengescu, „Autobiografie“, în Adevărul literar şi artistic, an XVIII, nr. 866, 867, 11-18 iulie 1937, p. 5.

[4]Idem, Scrisori către G. Ibrăileanu, vol.I. Ediţie îngrijită de M. Bordeianu, Gr. Botez, I. Lăzărescu, Dan Manuca şi Al. Teodorescu, prefaţă de Al. Dima şi N. I. Popa, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 36.

[5]Hortensia Papadat-Bengescu, op. cit., pp. 40-45.

[6]Ibidem, pp. 47-48.

[7]Ibidem, p. 35.

[8]Hortensia Papadat-Bengescu, op. cit., p. 52.

[9]Citatul figurează în Prefaţa cărţii Scrisori către Camil Baltazar. Studii şi documente, Hortensia Papadat-Bengescu, Călinescu G., Feraru Leon, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.

[10]Ibidem, p. 39

[11]G. Călinescu, Scrisori si documente, Ediţie îngrijită de Nicolae Scurtu, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 47.

[12]Ibidem, p. 48.

[13]Anca Dragomir, „Amintirile Hortensiei Papadat-Bengescu:Legământul meu cu pământul Dobrogei e vechi”, în ziarul „România liberă”, 4 mai 2012.

[14]Hortensia Papadat-Bengescu, Opere, vol. I. Ediţie îngrijită de Eugenia Tudor, prefaţă de Constantin Ciopraga, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p.11.

[15]Hortensia Papadat-Bengescu, „Autobiografie“, în „Adevărul literar şi artistic”, an XVIII, nr. 866, 11 iulie 1937, p. 5

[16]E. Lovinescu, Scrisori şi documente, Ediţie îngrijită de Nicolae Scurtu, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 241.

[17]Ibidem, p. 243.

[18]Mihaela Cristea, Despre realitatea iluziei, Ed. Minerva, Bucuresti, 1996, p. 163.

[19]Monica Lovinescu, Jurnal.1998-2000, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 383.

[20]Propunerea venise din partea Ilenei Vrancea.

[21]Monica Lovinescu, Jurnal. 1994-1995, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 248.