Şcoala Ardeleană s-a născut la Viena pe loc sfinţit de iezuiţi

Reformele „despoţilor luminaţi“ Maria Tereza  şi Iosif al II-lea  au fost de  mare impact asupra creştinilor ardeleni, scrie Lavinia Betea pentru Adevărul.

Un paradox al culturii române sunt interpretările asupra  Şcolii Ardelene. Pe de-o parte, se elogiază meritele grupului de învăţaţi greco-catolici de-a fi fundamentat istoriografia, lingvistica, literatura şi mişcarea de emancipare naţională transilvăneană. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă a canonizat clericii şi monahii ce-au stârnit răzvrătiri contra uniţilor în acea vreme. La  21 octombrie sunt prăznuiţi cuvioşii ieromonahi Visarion şi Sofronie,   credinciosul Nicolae Oprea (toţi trei canonizaţi în 1955) şi sfinţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş (canonizaţi în 1992).Promisiuni uitateDar trecerea ortodocşilor ardeleni la Biserica Romei nu s-a soldat cu respectarea promisiunilor. După moartea lui Atanasie Anghel, primul păstor al greco-catolicilor români, i-au succedat în jilţul episcopal teologul iezuit Francisc Szunyogh şi preotul romano-catolic Ioan Patachi. Dărâmarea reşedinţei bisericii ortodoxe transilvănene din Alba Iulia (1714) şi transformarea lăcaşului din Făgăraş ctitorit de Constantin Brâncoveanu în sediu al episcopiei uniţilor au prilejuit tulburări.Uniţi ori rămaşi în „legea strămoşească", ardelenii şi-au continuat viaţa de dinainte. Un memoriu al iobagilor de pe moşia Recea (Făgăraş) a contelui Teleki, reprodus de David Prodan („Transilvania şi iar Transilvania", Editura enciclopedică, Bucureşti, 2002) descrie astfel viaţa nefericiţilor români:„...ne ruinăm şi ne sărăcim şi din pricina slujbei peste măsură, căci deşi iarna domnul nostru ne lasă una sau două zile să lucrăm şi pe seama noastră, dar vara nici o zi, afară de duminica, ci îndată ce primăvara soseşte timpul lucrului, ne ţine de luni dimineaţa până sâmbătă seara, până la jumătatea iernii. (...). Pe deasupra, cu toate că noi suntem zi de zi la slujbă, soţiile noastre torc necontenit, iarna cânepă şi vara lână. Din pricina acestei grele slujbe, noi deloc nu mai ajungem să lucrăm şi pe socoteala noastră."       Din mila „bunului împărat"Aceasta şi alte amare poveşti consemnate în documentele vremii se petrec în plin iluminism reformator. În secolul al XVIII-lea, împărăteasa  Maria Tereza (1717-1780) a eliminat scutirea de dări a clerului şi nobilimii. Iar fundamentele învăţământului secularizat în Imperiul Habsurgic le-a pus prin „ratio educationes" în 1774.Iosif al II-lea (1741-1790) merge mai departe decât mama sa, acordând prin patenta din 1781 libertate cultelor protestant şi ortodox, iar peste un an, cultului mozaic. Dispreţuind viaţa contemplativă monahală, împăratul a secularizat averile mănăstireşti. Şi-a construit un fond religios din proprietăţile lor, aflat sub controlul său şi folosit pentru înzestrarea parohiilor şi construcţia de noi biserici. Au beneficiat de această practică şi comunităţi ortodoxe româneşti din Mărginimea Sibiului şi ţinuturile braşovene.„Bunul împărat", cum îl numeau supuşii transilvăneni  în antiteză cu nobilii locali, a făcut cinci călătorii prin Banat, Ardeal şi Bucovina. Legendară a rămas adresarea sa românilor din comunele grănicereşti năsăudene:„Vă salut  mici nepoţi ai Romei!".  Cuvintele sale -- Salve Parvae Nepos Romuli - au intrat în toponimia ţinutului. Traiul sărac şi civilizaţia lor rudimentară i-au stârnit compasiunea. „Aceşti bieţi supuşi români, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiţi şi încărcaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor într-adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns", a consemnat Iosif al II-lea în impresiile călătoriei.  În Marele Principat al Transilvaniei, deciziile lui Iosif al II-lea culminează cu înfiinţarea la Sibiu, în 1783, a unei episcopii greco-ortodoxe subordonată mitropoliei din Carloviţ. Printr-o ordonanţă dată în 1785, împăratul a desfiinţat şi iobăgia. Pentru românii din Transilvania însă, suprimarea ei definitivă s-a făcut abia în preajma Revoluţiei de la 1848.Colegiul Santa Barbara din Viena   La mijlocul secolului al  XVIII-lea, iezuiţii deţineau cel mai important sistem de educaţie, cu reţele în întreaga lume. În 1773 însă, ordinul a fost interzis temporar.  Doi ani mai târziu, printr-un edict al Mariei Tereza, clădirea convictului iezuit din Viena s-a transformat în sediu al Seminarului Greco-Catolic Santa Barbara.

Catedrala „Sfânta  Treime“ de la Blaj, ctitorită de Inochentie Micu

Aici s-a format tânărul cler de rit oriental, după cum menţionează placa memorială. Aici au învăţat Petru Maior (care a funcţionat ulterior şi ca prefect de studii), Ion Budai-Deleanu (fost şi cântăreţ în biserica instituţiei), Gheorghe Şincai, Vasile Raţiu, Ioan Para, Vasile Ladislau Pop şi alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene.Alţi învăţaţi clerici şi monahi greco-catolici s-au pregătit în şcolile iniţiate de iezuiţi la Roma. Acolo şi-au dat seama de marea asemănare a limbii lor materne cu latina în care învăţau şi italiana ce-o auzeau vorbită.  „Suntem urmaşii Romei", va fi stindardul mişcării iluministe româneşti şi clipa de trezie a conştiinţei naţionale. Corifei ai mişcării sunt socotiţi Ion Budai Deleanu (1760-1820), Samuil Micu Klein (1745-1806) şi Gheorghe Şincai (1754-1816).    Iluminismul românescÎn spiritul curentului iluminist european,   au scris cărţi de istorie, literatură, gramatică şi dicţionare. Au înfiinţat şcoli, dar  şi biserici. Dar mai ales au introdus grafia latină, în locul slovelor chirilice. Să nu uităm însă că Imanuel Kant publicase deja „Critica raţiunii pure" (1781), înaintea slovelor lui Ienăchiţă Văcărescu, poet indexat, actualmente, în categoria iluminiştilor. Este şi aceasta, dacă vrem, o măsură pentru distanţa dintre cultura română şi matricele sale occidentale.Trăsătura fundamentală a  iluminismului Şcolii Ardelene rezidă în argumentaţia istorică, filologică şi demografică a tezei că românii sunt urmaşi ai romanilor. Demni, prin urmare, de drepturile spirituale, politice şi sociale ale „naţiunilor" transilvănene. În acest scop au fost adresate împăratului Leopold al II-lea petiţiile Supplex Libellus Valachorum (1791 şi 1792). 1714 este anul în care reşedinţa Bisericii ortodoxe transilvănene din Alba-Iulia a fost dărâmată de austrieciEpiscopul Inochentie MicuInochentie Micu şi Avram Iancu sunt figurile tragice ale Transilvaniei. Fii de ţărani liberi, prin lumina învăţăturii s-au înălţat  amândoi mult peste starea românilor. Şi-au pus viaţa în slujba naţiei lor sunt, în cazul amândurora, cuvinte potrivite. Destinul i-a unit şi prin întristarea de-a fi sfârşit înşelaţi în promisiunile Vienei şi neînţeleşi de semenii lor. Premoniţia iezuituluiInochentie  Micu (Klein) s-a născut  la 1700 (după unii, la 1692). La botez primise numele Ioan, iar la călugărire, pe cel de Inocenţiu. Legenda spune că pruncul ce-şi însoţea tatăl în târgul Sibiului i-a atras atenţia unui iezuit. Acela i-ar fi propus plugarului să-i trimită copilul la şcoală. „Tată, eu merg!", a răspuns îndată băiatul cu vocaţie de cărturar.A învăţat la colegiul iezuit din Cluj şi  în Slovacia. Student încă la teologie, a fost desemnat episcop al bisericii greco-catolice cu sediul la Făgăraş.Tânărul episcop al românilor uniţi şi-a început deîndată misiunea în spiritul promisiunilor Curţii Imperiale şi papei. A scris memorii şi a solicitat audienţe la Viena în numele clerului şi mirenilor trecuţi la Biserica Romei. Cererile sale puteau fi-şi au fost-socotite revoltătoare de către mai-marii cărora le erau adresate. „Eu şi clerul meu cu adevărat suntem şi vom rămânea uniţi numai să ni se dea şi nouă acele imunităţi de care se bucură clerul romano-catolic", scria el bunăoară.Ca membru al Dietei transilvănene, a insistat cu orice prilej să înceteze starea de „toleraţi" a românilor, să li se dea drepturi egale cu „naţiunile recepte". Petiţiile sale vor fi surse de inspiraţie şi acte fondatoare pentru Supllex-urile transilvănenilor.  A obţinut un domeniu la Blaj, unde-a început construcţia Catedralei Sfintei Treimi, reşedinţei episcopale şi mănăstirii greco-catolice.A cerut drepturi pentru românii ardeleni   În sinodul convocat în 1744, episcopul a declarat clerului prezent că, dacă împărăteasa Maria Tereza nu va acorda românilor uniţi drepturile promise, va trece munţii în fruntea clerului şi a credincioşilor săi.Denunţurile că episcopul răzvrăteşte poporul n-au întârziat să sosească la Viena. Şi a fost chemat să răspundă zecilor de acuzaţii. Curtea imperială catolică nu dorea să-i supere pe nobilii calvini, lipsindu-i de braţele de lucru valahe.Surghiunit până la moarteConvins că papa îl va ajuta, Inochentie Micu nu s-a prezentat la Viena, ci s-a dus la Roma. Departe de a obţine sprijinul Vaticanului, a fost reţinut pentru totdeauna în oraş.  Ultimii 24 de ani i-a trăit în surghiun.Spre deosebire de nebunia blândă în care Iancu străbătea satele de moţi, episcopul ardelean şi-a consumat lucid drama singurătăţii, sărăciei şi suferinţei după locurile natale.  O mărturisea astfel în testamentul său: „Nu ştiu ce dulceaţă ne atrage spre pământul nostru natal şi ne împiedică să îl uităm. Zilele mele sunt pe sfârşite; când va veni vremea ca sufletul să părăsească trupul, mi-ar plăcea să fie încredinţat Creatorului prin rugăciunile şi slujbele voastre şi oasele mele să aştepte reînvierea în mănăstirea din Blaj".A murit în 1768. Dorinţa de-a aştepta reînvierea la Blaj i-a fost împlinită abia în 1997. Ceremonia s-a consumat pe fondul disputelor postcomuniste pentru recuperarea proprietăţilor greco-catolicilor intrate în patrimoniul ortodox."Nu ştiu ce dulceaţă ne atrage spre pământul nostru natal şi ne împiedică să îl uităm.''Inochentie Micu episcopPrima rochie albă de mireasăSe crede că dintotdeauna miresele s-au îmbrăcat în rochii albe la cununia religioasă. Pur şi simplu deoarece culoarea simbolizează puritatea tinerei mirese. Istoria arată însă că practica aceasta e relativ recentă.Regina Victoria (1819 - 1901) a purtat, în 1840, cea dintâi o rochie albă la cununia cu vărul ei, prinţul Albert de Saxa Coburg Gotha. Mireasa de 21 de ani a stricat atunci tradiţia rochiei argintii ca semn distinctiv al regalităţii. Uluind asistenţa, a apărut într-o fastuoasă rochie albă, garnisită cu impozantă trenă şi magnifice bijuterii. Deosebit de chipeş apare şi mirele din tabloul pictorului George Hayter care înfăţişează ceremonia.Prin astfel de picturi şi rumorile elitelor europene, în timp, acea rochie albă s-a transformat într-un vis al tinerelor fete din toată lumea. Prin destinul purtătoarei,   rochia albă de mireasă putea fi asociată şi cu norocul în căsnicie. Victoria şi soţul ei au avut  nouă copii. Regina Marii Britanii a oferit soţului ei titlul de prinţ consort, dar  şi  drept de vot tuturor bărbaţilor din ţara sa în 1885. Cu toate că şi-a îndeplinit conştiincios şi îndatoririle regale, şi cele de familie, şase decenii neîntrerupte, regina Victoria a consemnat conştiincios în jurnalul său evenimentele micii şi marii istorii trăite. Domnia Sa a intrat în clasificările istoriografice ca „epoca victoriană".A fost, probabil, cea mai puternică femeie din istorie. „Soarele nu apune niciodată pe cerul Imperiului britanic", s-a spus despre perioada Domniei Sale, când  Anglia a atins apogeul cuceririlor coloniale.

Sursa:www.adevarul.ro