Sclavia și cursa pentru Africa

Oficial, colonizarea Africii de la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost prezentată drept o acțiune aproape caritabilă a europenilor, care nu doreau decât să elimine complet sclavia, această instituție barbară, de pe continentul african, și să-i civilizeze pe locuitori. De fapt, motivele erau altele, iar eradicarea sclaviei nu a jucat decât un rol secundar și nu a fost o prioritate a coloniștilor europeni.

Colonizarea europeană

Până în secolul al XIX-lea, Marea Britanie și celelalte puteri europene și-au limitat ambițiile imperiale din Africa la punctele de coastă de unde își puteau exercita influența economică și militară. În cazul Marii Britanii, pe coasta Africii de Vest, afacerile englezilor se concentrau în jurul profitabilului comerț cu sclavi. Începând cu secolul al XVI-lea și până în secolul XIX, se estimează că europenii au transportat de pe coasta Africii de Vest mai bine de 11 milioane de sclavi. Între 1562 și 1807, când comerțul cu sclavi (denumit trata) a fost abolit, numai navele britanice au transportat aproape 3 milioane de sclavi către Americi.

Însă în ciuda implicării europenilor în diverse puncte din Africa, doar 10% din continent se afla sub control european direct, incluzând aici Algeria, colonie franceză, coloniile Cape și Natal ale Angliei și Angola deținută de portughezi. Însă trei decenii mai târziu, la 1900, europenii dețineau aproape 10 milioane km2în cadrul coloniilor. Africa era la acel moment controlată în proporție de 90% de țările europene.

Una din principalele justificări aduse de guverne pentru această cursă pentru Africa a fost dorința de a eradica sclavia odată pentru totdeauna. Cu puțin timp înainte de moartea sa, în mai 1873, faimosul explorator și misionar David Livingstone făcuse un apel pentru o cruciadă mondială pentru eliminarea comerțului cu sclavi deținut de arabi în Africa de Est. Iar pentru adevărata eliberare a Africii, credea Livingstone, era necesară introducerea pe acest continent a celor trei „C”:comerț, creștinism și civilizație.

Conferința de la Berlin

Teoria potrivit căreia toate popoarele Europei aparțineau unei singure rase albe originare din Caucaz (de unde termenul de caucazian) a fost postulată pentru prima oară la începutul secolului XIX de către un etnolog german pe nume Johann Blumenbach. Clasificarea făcută de Blumenbach, care distingea rasele umane în funcție de culoare (albă/caucaziană, maronie/malaeziană, galbenă/mongoloidă, neagră/negroidă, roșie/americană), a fost reluată ulterior de un etnolog francez pe nume Gobineau. Acesta a alcăuit și o ierarhiea raselor, în fruntea căreia se aflau, evident, europenii caucazieni. Aceste teorii pseudo-științifice au fost populare în secolul al XIX-lea și au servit drept motivație pentru oameni precum Livingstone, care credeau că, în calitate de oameni superiori, au datoria de a „civiliza” Africa.

Conferința de la Berlin din 1884-1885, în cadrul căreia s-a discutat viitorul Africii (pornind de la problema Congo-ului belgian), a numit eradicarea sclaviei ca țel principal. Actul de la Berlin din 1885, semnat de treisprezece puteri europene, a inclus și o rezoluție pentru „susținerea eradicării sclaviei”. De fapt, interesele strategice și economice ale puterilor coloniale – precum protejarea vechilor piețe de desfacere și exploatarea unora noi – erau mult mai importante.

Conferința de la Berlin reprezintă punctul de început al sculptării continentului african după bunul plac al europenilor, fără a respecta culturile locale sau grupurile etnice. În urma delimitării arbitrare a granițelor, oameni din aceleași triburi s-au trezit de o parte și de alta a granițelor impuse de europeni.

Interesele britanice

Marea Britanie era interesată în primul rând să-și păstreze liniile de comunicare cu India, de unde interesul special pentru Egipt și Africa de Sud. Dar odată ce controlul asupra acestor două zone a fost asigurat, aventurierii precum Cecil Rhodes au încurajat achiziționarea altor teritorii cu intenția de a pune bazele unei căi ferate Cape-Cairo. De asemenea, englezii erau interesați de potențialul comercial al teritoriilor bogate în minerale, precum Transvaal, unde au fost descoperite rezerve de aur la mijlocul anilor 1880. În plus, ei doreau să-i țină pe francezi și germani departe de ceea ce considerau a fi „sferele lor de influență”.

Astfel, în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, Marea Britanie a ocupat sau anexat Egiptul, Sudanul, teritorii în Africa de Est (Kenya și Uganda), teritorii din Somalia, Rhodesia (Zimbabwe și Zambia), Africa de Sud, Gambia, Sierra Leone, Nigeria, Coasta de Aur (Ghana) și Nyasaland (Malawi). Restul teritoriilor au fost împărțite între Franța, Germania, Belgia, Italia, Portugalia și Spania.

Germania, stat unificat abia din 1871, a început cursa colonizărilor mult mai târziu decât competitorii săi. Prima sa achiziție colonială a avut loc în 1884 (Africa de Sud-Vest germană sau Namibia). Teritoriul era populat de două triburi semi-nomade, Herero în aridul platou central, și Nama, în stepele încă și mai aride din sud. Este deja cunoscută povestea rebeliunii Herero din 1904, căreia i s-a pus capăt prin infamul ordin de exterminare dat de generalul Lothar von Trotha.

„Spiritul Berlinului”

Așa-zisul filantropic „spirit berlinez” nu era însă cu totul lipsit de semnificații. Odată ce a fost cunoscut faptul că, cel puțin în Congo, sclavia nu doar că încă exista, dar era și o afacere profitabilă, s-au pus bazele unei conferințe internaționale împotriva sclaviei. Aceasta a avut loc la Bruxelles în 1889-1890.

Omul care a condamnat public existența sclaviei în Congo (posesiune personală a regelui belgian) a fost misionarul francez Charles Lavigerie. În cadrul unei slujbe ținute la Paris în 1888, Lavigerie și-a șocat audiența descriind ororile comerțului cu sclavi din Congo.

Ca rezultat al conferinței de la Bruxelles, Leopold a acceptat să pună capăt sclaviei în schimbul dreptului de a pune taxe pe produsele importante. El ignora astfel una din rezoluțiile-cheie ale Actului de la Berlin din 1885, prin care era garantată libertatea comerțului din acea regiune. Cu toate acestea, practica muncii forțate a fost continuată în Congo, unde populația locală era forțată să muncească în industria cauciucului, cel mai valoros produs de export. Abia în anii 1920 situația avae să se schimbe, când  autoritățile belgiene și-au dat seama de catastrofa demografică pe care o cauzaseră prin practicile barbare și care putea să-i lase fără forță de muncă, fie ea liberă sau nu.

Sfârșitul sclaviei africane?

Semnatarii Actului General de la Conferința de la Bruxelles și-au declarat intenția de a pune capăt traficului cu sclavi africani. În 1919, acestui act avea să i se adauge o convenție pentru suprimarea totală a sclaviei, în toate formele sale, și a comerțului cu sclavi. Însă munca forțată avea să rămână o realitate în coloniile africane până în anii 1940. Ultimul stat african care a abolit sclavia a fost Etiopia, în...1932.

http://www.bbc.co.uk/history