Scene de viaţă mondenă bucureşteană la începutul secolului XX, surprinse de un diplomat german la Bucureşti

La prima vedere, meseria de diplomat ar putea părea celor nevizaţi una destul de stereotipă, anostă, plictisitoare, fără nimic original şi inedit. Nu e nici pe departe aşa! Ea presupune nu atât să-ţi reprezinţi patria natală şi să promovezi valorile ei, cât şi să fii receptiv la acelea din ţara de reşedinţă, comunicativ şi prietenos cu locuitorii ei, de la oamenii obişnuiţi până la elite şi la personalităţi. Să iniţiezi cât mai multe şi variate acţiuni, să intri în contact cu cât mai mulţi oameni, cu care comunicarea să fie una degajată, fără obstacole şi hiatusuri. Şi, bineînţeles, să trimiţi apoi acasă, în centrala Ministerului Afacerilor Externe, rapoarte cât mai detaliate şi mai pertinente, sau numai telegrame, cu privire la realizările tale din statul acreditar. Şi dacă, în micile momente de repaus, mai ai vreme (şi chemare), să aşterni pe hârtie propriile gânduri, fapte trăite şi impresii în forma (nediplomatică) a memoriilor, jurnalelor, corespondenţei private. 

Un astfel de tip de documente avem şi noi în vedere în cele ce urmează:scrisori private, neoficiale pe care le expediază autorul, un diplomat german de carieră de la sfârşitul sec. XIX-începutul sec. XX, iubitei sale. Diplomatul e Alfred von Kiderlen-Waechter şi, în intervalul 5 ianuarie 1900-25 iunie 1910, s-a aflat la Bucureşti, în România lui Carol I şi a reginei Elisabeta, ca ministru plenipotenţiar al Germaniei Kaiserului Wilhelm. Despre România şi oamenii ei e vorba în scrisorile pe care le primeşte Edwige Kypke între 1900 şi 1905, ambasadorul fiind pe alocuri, veţi vedea, brutal de sincer, incisiv şi subiectiv. Ironiei sale biciuitoare îi cad victime români şi germani deopotrivă – şi, printre acestea, se numără atât regina Elisabeta, cât şi prinţesa moştenitoare Maria. Neiubind poezia şi nici muzica clasică şi dezvoltând, în timp, metode de a se debarasa de seratele organizate de Elisabeta, von Kiderlen-Waechter creionează reginei un portret cu totul defavorabil;în schimb, despre regele Carol I ambasadorul are numai vorbe de laudă. 

Redăm, în cele ce urmează, fragmente semnificative din aceste scrisori;ele reconstituie, cu umor, dezinvoltură, ironie, scene din viaţa bucureşteană în anii La Belle Époque. Uimit, debusolat şi împăcat în cele din urmă cu realităţile colorate, paradoxale, ale oraşului-gazdă, ambasadorul va exclama la un moment dat:„Acesta este Bucureştiul!” Şi, la mai bine de un secol distanţă, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, pare că nimic nu s-a schimbat în toanele oamenilor şi-ale Capitalei... de Andrei Alexandru Căpuşan

Cine a fost Alfred von Kiderlen-Waechter?

Născut la 10 iulie 1852 la Stuttgart, în Regatul Württemberg, Alfred von Kiderlen-Waechter era fiul unui bancher, Robert Kiderlen, şi al baronesei Marie von Waechter. În chiar anul naşterii sale, tatăl lui a fost ridicat la rang nobiliar ereditar, acelaşi proces urmându-l, în anul 1868, mama sa şi cele două surori ale sale, Sarah şi Johanna. De atunci, familia a luat numele von Kiderlen-Waechter, purtând blazoanele unite ale celor două familii nobiliare.

La numai 18 ani, Alfred s-a înscris voluntar în războiul franco-prusac din 1870-1871, iar la terminarea acestuia a urmat studii universitare în domeniul dreptului. A intrat în serviciul diplomatic al Reichului german în anul 1877, beneficiind de sprijinul şi protecţia cancelarului Otto von Bismarck şi, mai târziu, a kaiserului Wilhelm al II-lea, care i-au apreciat spiritul vioi şi incisiv şi limba ascuţită, două trăsături esenţiale pentru un diplomat german. Până la misiunea sa de lungă durată, de 10 ani şi jumătate, de la Bucureşti (5 ianuarie 1900-25 iunie 1910), von Kiderlen-Waechter a fost ministru plenipotenţiar la Hamburg (1894-1895) şi la Copenhaga (1895-1899). În perioada misiunii sale în România, fără a-şi părăsi postul de la Bucureşti, Alfred von Kiderlen-Waechter a fost şi ambasador la Constantinopol, pe durata absenţei, din motive de sănătate, a titularului (1907-1908). În această calitate oficială, el a negociat cu succes construirea căii ferate Berlin-Bagdad.

Apreciindu-i evoluţia şi succesele diplomatice, noul cancelar, Theobald von Bethmann-Hollweg, l-a numit secretar de stat adjunct la Ministerul Afacerilor Externe (1908-1910), post deţinut în paralel cu acela de ministru plenipotenţiar la Bucureşti. În această nouă calitate oficială, el a gestionat cu succes „criza bosniacă” din anul 1908, reuşind ca, prin demersurile şi strădaniile sale, Austro-Ungaria să reuşească să anexeze Bosnia şi Herţegovina, în anul 1908, în detrimentul Rusiei, principala putere perdantă. Situaţia a fost atât de explozivă încât Primul Război Mondial ar fi putut începe chiar atunci, cu şase ani înaintea debutului propriu-zis. Oricum, diplomaţia concepută şi prestată de von Kiderlen-Waechter era o diplomaţie a acţiunii, a eficienţei şi, totodată, o diplomaţie a forţei, specifică unui stat războinic, militarist prin tradiţie. 

Părăsind postul de la Bucureşti la 25 iunie 1910, Kiderlen-Waechter avea să ocupe cea mai importantă demnitate a carierei sale, acelaşi Bethmann-Hollweg numindu-l, la 27 iunie, secretar de stat, post în care va şi muri subit, la datorie, la 30 decembrie 1912, la numai 60 de ani. În această perioadă, cea mai importantă realizare a sa a fost gestionarea, împreună cu Jules Cambon, diplomat francez de carieră, ambasadorul Franţei la Berlin, a „celei de a doua crize marocane” din anul 1911, care a afectat foarte serios relaţiile franco-germane. Graţie abilităţii celor doi experimentaţi diplomaţi, a fost evitată, în ultimul moment, aprinderea unui nou butoi cu pulbere. Încă o dată diplomaţii au vorbit, iar armele au tăcut. Dar numai pentru trei ani...

Alfred von Kiderlen-Waechter,  ministru plenipotenţiar al Germaniei la Bucureşti în anii 1900-1910: „Acesta este Bucureştiul!”

Bucureşti, 20 ianuarie 1900.

Vin de la rege [Regele Carol I al României – n.tr.]. Deja am auzit spunându-se multe lucruri bune despre el, însă nu l-aş fi crezut niciodată capabil de o atât de surprinzătoare amabilitate. Audienţa a durat două ore şi un sfert, fără a fi în niciun moment al ei plictisitoare.

Bucureşti, 30 ianuarie 1900.

Astăzi, la orele şase şi un sfert [18:15 – n.tr.], voi fi primit în audienţă la regină (Carmen Sylva). Îmi imaginez că ea va dori să discute cu mine chestiuni comune, obişnuite. Din prudenţă, am citit câteva din poeziile ei... pe care din nefericire nu le-am înţeles. 

Bucureşti, 31 ianuarie 1900.

Audienţa mea de ieri a durat exact o oră şi întreaga conversaţie s-a purtat, în mod natural, pe chestiunea diaconeselor. Carmen Sylva m-a primit aşezată pe un şezlong, mi-a arătat multă bunăvoinţă şi în final mi-a spus:„Mă las complet în grija dumneavoastră”. Regina are părul alb ca zăpada, poartă ochelari, dar are cu toate acestea un aer foarte vioi, iar în mod particular ochii ei sunt foarte frumoşi. Apartamentele sale sunt decorate puţin fantastic!

Bucureşti, 2 februarie 1900.

Am vizitat astăzi şcolile germane. Eu credeam că acest lucru este unul foarte simplu:el a durat însă de la orele unsprezece şi jumătate la orele două şi jumătate! Aveam aerul unui inspector primar. La şcoala de băieţi, întreg consiliul director, în haine de gală, mi-a făcut o primire cu „Hoch-uri” [Hoch:sus;aici, cu sensul de salut milităresc german – n.tr.] A trebuit apoi să peregrinez prin opt clase şi să asist peste tot la câte un început de lecţie şi, făcând aceasta, mi-am reamintit destule lucruri pe care le uitasem. Astfel, la ora de matematică, am văzut cum era transformat un pentagon într-un pătrat cu aceeaşi suprafaţă. Lecţia despre triunghiul dreptunghic încă aş mai fi ştiut-o, însă atunci când profesorul a cerut să se facă proiecţia dinspre partea unghiului drept, trebuie să mărturisesc că nu mai ştiam absolut deloc teorema. Este drept că nici elevul ascultat nu o ştia. În onoarea mea s-a cântat imnul „Heil Dir im Siegerkranz !”(„Imnul împăratului”), mai întâi în limba germană, apoi în limba română. 

În momentul în care mă gândeam că totul se terminase, mi s-a spus că la mănăstirea diaconeselor funcţiona o şcoală de fete şi că surorile de acolo mă aşteptau. Acolo fu încă şi mai rău! Întreaga casă era deja pavoazată. La uşă, maica superioară mă aştepta pentru a mă conduce în sala de festivităţi unde îi aranjase pe toţi copiii, 300 de suflete. Apoi, mi-au fost prezentate, succesiv, toate clasele. La început au fost executate cântecele şi declamaţiile în cor, apoi patru dintre cele mai bune eleve s-au desprins declamând câte ceva, fiecare la rândul său, în mod succesiv. Apoi eu am vorbit, în mod firesc, cu fiecare din cele patru eleve... exact cum ar fi făcut un prinţ!

A trebuit apoi să vizitez pensionul băieţilor:din fericire, ei se aflau la masă aşa că vizita fu mai rapidă. Dar apoi – durere! – a trebuit ca eu să merg să văd şi pensionul fetelor, unde m-am văzut forţat să vizitez totul. Dormitor, bucătărie, etc., să mai asist la încă o lecţie, în patru clase diferite, şi în final să asist la lecţia de lucru manual... Aveam o poftă de mâncare zdravănă atunci când am aterizat la legaţie, la ora trei fără un sfert, pentru a servi micul dejun!

Drept recompensă, am avut permisiunea de a mă afla în seara aceasta la consul, împreună cu maica superioară şi cu membrii consiliului director, pentru a servi împreună un pahar cu bere. În ceea ce priveşte vizitarea clădirii propriu-zise a diaconeselor, care era de fapt scopul meu principal, a trebuit ca în aceste condiţii să o las pentru o altă dată. Însă mă puteam cu atât mai puţin sustrage acestei vizitări a şcolilor cu cât micuţii oameni erau fericiţi să regăsească în sfârşit un protestant în fruntea legaţiei:cei doi predecesori ai meu fuseseră ambii catolici. 

Bucureşti, 10 februarie 1900.

Să vorbim acum despre balul de la Curte. Am ajuns acolo, reglementar, la orele nouă şi jumătate [21:30 – n.tr.]. Insist asupra acestui lucru pentru că se afla aici o masă de oameni – chiar de diplomaţi – care nu s-au jenat să sosească cu întârziere, după suverani. Carmen Sylva, cu surâsul său stereotip asemănător unei grimase, a intrat pe propriile ei picioare – ea este deseori transportată – la braţul regelui. A traversat sala şi s-a întins imediat pe un scaun rulant, asemănător unui şezlong, cu roţi cauciucate;nu l-a mai părăsit toată seara, şi a ieşit purtată în acelaşi scaun. 

Intrarea în castel, cu dubla scară largă, este foarte frumoasă. Se ajunge apoi la un vestibul, care dă direct în sala de bal. Aceasta este mare şi frumoasă şi aminteşte de „sala albă” de la Berlin. Se află acolo o galerie alăturată cu numeroase accese în marea sală şi, în fund, o sală de mici dimensiuni, împodobită cu bufete. Toaletele erau şi ele foarte elegante. Fonton [Nikolai Antonovici, ministrul plenipotenţiar al Rusiei la Bucureşti în perioada 1891-1902 – n.tr.] declara:„Din fericire, nu trebuie să ştiu dacă au fost plătite!” Regina purta un fel de rochie românească galben-aurie, fără talie, lucru care făcea o ciudată impresie pe lângă părul său alb, fizionomia ei roşie şi privirea ei aflată într-un semi-extaz, mai ales atunci când se afla alungită pe scaunul ei rulant, acoperit cu blănuri. După tot ceea ce auzisem spunându-se despre românce, încercam, să spunem drept, o uşoară decepţie să văd atât de puţine tinere fete drăguţe şi de femei frumoase. Însă eram foarte mândru să constat că le recunoşteam pe majoritatea doamnelor pe care le vedeam, numai că nu cunoşteam, naturalmente, numele lor. În rest, era aici un curios amestec de tipuri de oameni:au fost invitaţi până şi funcţionarii noştri de la Cancelarie. 

Trebuie să povestesc imediat ceva amuzant:la un moment dat, consulul mi-a prezentat o mică doamnă veselă, soţia dragomanului [translatorului – n.tr.] consulatului. Spusesem deja personalului meu să nu danseze din cauza doliului de la Curte [doliu după un deces din familia regală germană – n.tr.]. Consulul transmisese cu fidelitate ordinul meu micuţei şi tinerei soţii a translatorului. Şi atunci, am văzut-o aşezată într-un colţ, tristă, şi am întrebat-o:

-Dar dumneavoastră nu dansaţi?

-Dar ne este interzis s-o facem, mi-a răspuns atunci ea.

-Această interdicţie este valabilă numai pentru bărbaţi, am replicat eu.

-Atunci pot dansa chiar şi cotilion?

-Dar fireşte.

Atunci ce mai bucurie pe sufletul ei! Am văzut-o apoi de mai multe ori trecând pe lângă mine, învârtindu-se şi iradiind de fericire. 

Puţin mai târziu am traversat galeria. Un domn, aşezat pe un scaun, singur, s-a ridicat în picioare asemeni unui grenadier şi mi-a făcut o adâncă reverenţă. Fără a spune un cuvânt, i-am strâns mâna. L-am întrebat apoi pe un aghiotant cine era acel domn:

-Nu ştiu, mi-a răspuns el. Mi s-a spus că este un străin. Mă voi informa imediat. L-am rugat să stea liniştit şi să nu facă nimic;el însă s-a precipitat şi a revenit imediat însoţit de un funcţionar de la Curte, care mi-a spus:

-Nu aş putea să-i comunic Excelenţei Voastre numele domnului, însă acesta este un funcţionar de la Legaţia Germaniei.

Eram frumuşel plouat! Şi exact în acel moment mi-a venit în minte cine era persoana în cauză:translatorul consulatului. Fireşte că am început să vorbesc de îndată cu el ca şi cum nimic nu se petrecuse şi ca şi cum eu îl recunoscusem din primul moment. (...)

Românii vorbesc, chiar între ei, în limbile franceză sau în germană. O mică şi gentilă doamnă, doamna Cantacuzino, născută Ghica, căreia i-am adresat cuvântul în limba franceză, mi-a răspuns, distant şi rece, în limba germană.

-Oh, i-am spus eu atunci surprins, dumneavoastră vorbiţi nemţeşte?

-Vorbesc întotdeauna nemţeşte cu soţul meu, care a servit vreme de zece ani în artileria gărzii! Ea voia să zică, fireşte, garda prusacă. Marea majoritate a oamenilor de aici au o educaţie franţuzească, însă sunt şi mulţi care au învăţat limba germană, şi aceia sunt foarte instruiţi;este o plăcere să constaţi acest lucru.

Regele s-a întreţinut multă vreme cu mine pe chestiuni de politică. La rândul meu, eu i-am adresat, direct şi cu francheţe, întrebări pe diverse chestiuni;l-am întrebat, de exemplu, dacă România avea realmente intenţia de a emite încă un împrumut. El mi-a răpuns cu multă amabilitate şi fără a se formaliza, iar dovada este faptul că, imediat după aceea, a angajat cu mine o discuţie destul de lungă. Mi-a mulţumit în mai multe rânduri pentru faptul că am venit, „în ciuda doliului de la Curte”, şi că am rămas atât de multă vreme, deşi nu puteam dansa. Într-adevăr, câţiva dintre colegii mei, folosindu-se de un procedeu nemaiauzit până acum, au dispărut de la bal înaintea suveranilor, iar alţi trei, aceia ai Austriei, Italiei şi Angliei, nu au venit deloc, lucru pe care îl găsesc foarte incorect din partea lor, din cauza unui doliu personal:era vorba despre mame-soacre sau despre nepoţi de unchi, decedaţi de luni de zile.

Regina, la rândul ei, m-a chemat şi s-a întreţinut o bună bucată de vreme cu mine. 

Din fericire, nu a fost vorba despre un supeu, ci numai despre nişte sandvişuri, produse de patiserie şi nişte băuturi, servite într-o sală vecină. Era preferabil sistemului utilizat la Copenhaga [unde Kiderlen-Waechter fusese ministru plenipotenţiar în perioada 1895 – 1899 – n.tr.], unde te agăţa orice bătrână duegna  pe care trebuia apoi să o întreţii, nemaiscăpând de ea. Regele a stat până la orele 2:00, iar eu am părăsit balul la orele 2:30 din noapte. Însă cele mai amuzante fură ultimele trei sferturi de oră. Eu m-am aşezat într-un colţ împreună cu soţia fostului ministru Sturdza, „Zoe”, cea mai răutăcioasă limbă din Bucureşti. Ea mi-i numea pe toţi cei care treceau prin faţa noastră şi îmi povestea mici istorioare despre fiecare. Astfel, l-am văzut pe actualul preşedinte al Consiliului, un mic bonom gras, jovial, care sta în picioare şi se întreţinea cu un domn lung şi subţire, a cărui înfăţişare friza ridicolul. Mi s-a spus:

-Sunt doi fraţi!

-Nu-i posibil!, am replicat eu, siderat.

-Ba da, de fapt sunt opt fraţi cu toţii, care nu seamănă niciun pic unul cu celălalt, deoarece mama lor a avut precauţia de a le da opt taţi diferiţi! 

Acesta este Bucureştiul!

Bucureşti, 13 februarie 1900.

Vizita mea va avea drept destinaţie palatul regal, deoarece am o scrisoare de la Majestatea Sa împărăteasa [Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein – n.tr.], care trebuie înmânată reginei. Mă tem să nu aibă ca subiect afacerea diaconeselor şi ca ea să nu aibă alt efect în afara înrăutăţirii, din nou, a stării lucrurilor. 

Bucureşti, 25 februarie 1900.

Ieri, sosind la redacţia ziarului Deutscher Verein, am fost primit, la uşă, de către comitetul director. Am fost apoi condus în sală şi aşezat la locul de onoare. M-am simţit eu însumi tare prost atunci când întreaga asistenţă, bărbaţi şi femei, în număr de circa 200 de persoane reunite împrejurul a patru mese lungi, s-a ridicat, în timp ce orchestra cânta imnul Heil dir im Siegekranz. Am făcut mutra cea mai tâmpită posibil, dar în sinea mea eram totuşi mândru de a fi recunoscut, cel puţin, melodia. A urmat apoi un lung discurs de „Bun-venit!”, urmat de un cântec. Din fericire, nu a existat vreo bucată interpretată la pian, lipsind din încăpere locul unde să fie instalat un astfel de instrument. A urmat apoi reprezentarea unei piese de cursă lungă, compusă în mod expres de un institutor. La ridicarea cortinei, toate personajele, în număr de cinci, erau deja în scenă şi fiecare, ca o morişcă stricată, şi-a recitat micul său cuplet, foarte patriotic, însă totodată foarte lung! Era acolo o „România” şi apoi, fireşte, o „Germania”, apoi un „Spirit german” şi, de asemenea, un „Geniu al Germaniei” şi, bineînţeles, un „Suflet german”. Din fericire, fiecare dintre personaje spunea exact cine anume era, însă chiar şi fără aceasta, nimeni nu s-ar fi îndoit vreodată de identitatea lor. Nu văzusem niciodată „Germania” vivantă, însă nu mi-o reprezentam deloc astfel. Ea purta la înălţimea părului bogat un fel de coroană din frunze de stejar, o mică cuirasă, o rochie flotantă şi un păr răvăşit, în dezordine, care îi cădea pe figură din două părţi. Era într-adevăr atroce. Însă succesul a fost mare!

...Astăzi am petrecut două ore la prietenul meu Sturdza, pe care bravul meu Bray  l-a neglijat, şi pe el între altele. Deşi un bun român, el este cu totul pentru Germania, şi este fericit să îşi descarce inima pe lângă un german;într-un atare caz, poţi afla multe lucruri. 

Bucureşti, 26 februarie 1900

Serata mea muzicală de la ora cinci [17:00] la ora opt [20:00] s-a desfăşurat şi a trecut cu bine. După cum i-am şuşotit vechii mele prietene, Maria Cantacuzino, trebuie că am aici un duşman secret, deoarece regina mi-a spus:

-Am auzit că vă place mult muzica. 

Ei bine, eu nu m-am plictisit deloc, căci pe toată durata acelui vacarm  am rămas în grădina de iarnă alăturată şi am stat de vorbă cu oameni interesanţi, care nu sunt nici ei exagerat de ahtiaţi după muzică. Am putut astfel aduna elemente pentru rapoartele mele. La sfârşit, Carmen Sylva a citit o jumătate de duzină de poezii. Pentru a le auzi, m-am deplasat înspre sală... exact la timp, deoarece ea şi trimisese o doamnă după mine, pentru a mă găsi şi a mă aduce la ea. Aceasta pentru a le auzi mai bine! Ei bine, mărturisesc că poeziile sale îmi depăşesc complet orizontul şi puterea de înţelegere;mi-e teamă că în ciuda formei lor poetice incontestabile, restul nu este altceva decât imitaţie. Însă ele au fost în mod magistral recitate, cu un glas extrem de armonios şi de insinuant, într-o asemenea măsură că el mi-a produs o puternică impresie, şi totuşi nu m-am putut împiedica să îmi spun în sinea mea:totul nu este altceva decât divagaţie exaltată!

Bucureşti, 5 martie 1900

După ce am servit dineul la club, am fost la familia Sturdza. Am avut mai întâi cu el o lungă conversaţie politică. A fost foarte interesantă, căci toţi aceşti oameni au trăit şi au văzut atât de multe din marea politică, cât toţi danezii noştri la un loc, şi ei analizează cu luciditate toate bulversările politice survenite în Europa în ultimii 50 de ani. Sturdza mi-a povestit că, fiind încă copil, l-a văzut pe actualul rege, la Iaşi, primind în genunchi, din partea unui paşă turc, sigiliul sultanului care îl confirma drept principe al Moldovei! 

Bucureşti, 5 iunie 1900

Mă întrebi ce părere am despre prinţesa moştenitoare a României [Maria, soţia prinţului moştenitor Ferdinand – n.tr.]. Dar oare nu ţi-am scris deja despre asta? Am auzit vorbindu-se foarte multe despre frumuseţea ei şi de aceea am rămas foarte decepţionat [după prima vedere – n.tr]. Este o femeie frumoasă şi mare, dar puţin prea englezoaică pentru mine:are aerul unei scânduri de călcat rufe! O figură drăguţă – ceea ce francezii numesc o mică şi drăguţă mutrişoară – dar absolut deloc o frumuseţe. Mai mult, are mâini foarte urâte, cu degete mici, groase şi scurte, ca nişte cârnăciori. A fost deosebit de amabilă;conversaţia ei nu este una impresionantă, însă în mod vizibil a dat tot ce a avut mai bun din ea. 

Bucureşti, 8 iunie 1900. 

Audienţa mea de ieri [la regele Carol I – n.tr.] a durat două ore şi jumătate după ceas. Am ajuns, fireşte, foarte târziu la dineul meu, însă anunţasem o posibilă întârziere. În cei patru ani petrecuţi la Copenhaga, nu am avut, punând la un loc toate discuţiile mele politice, o conversaţie atât de interesantă ca aceea pe care am avut-o ieri, în cele două ore şi jumătate. Oare ce o fi fost în mintea lui Bray [predecesorul său – n.tr.] atunci când îmi scria că în discuţiile avute cu regele, el nu putuse niciodată ieşi din banalitatea sa ordinară ?

Bucureşti, 26 ianuarie 1905. 

...Am îmbrăcat repede fracul meu albastru pentru a mă duce la rege. El a fost foarte cordial, mi-a luat mâna în cele două mîini ale sale şi mi-a mulţumit pentru contribuţia pe care am avut-o la înmormântarea fratelui său. Mi-a făcut impresia că i-au plăcut scrisorile mele. Mi-a vorbit mult despre fratele său, care, cu 15 zile înaintea morţii, încă mai scria o scrisoare lungă, plină cu tot felul de proiecte. Nu a fost nici o nefrită, nici diabetul, ci o maladie a creierului care s-a declanşat dintr-o dată şi, după părerea medicilor, a fost o şansă că s-a stins atât de repede, altfel s-ar fi chinuit şi ar fi tras-o, într-un mod mizerabil, după sine. Maladia, parte a cerebelului, s-a declanşat dintr-o dată, fără ca medicii să-i poată explica motivul;şi ea a adus cu ea, prompt şi inevitabil, moartea. 

Bucureşti, 12 februarie 1905.

Către orele două [14:00], am fost la concert în mica lojă a reginei, unde suverana era salutată de către municipalitate şi înaltul cler. Ea mi-a făcut o bună primire şi la fel şi prinţesa [Maria – n.tr.]. Suverana m-a văzut aşadar, iar eu am profitat de mişcarea provocată de intrarea ei pentru a mă eschiva prin mica uşă din spate. M-am întors la mine pentru a-i lua pe Strizzi şi Hex [câinii săi – n.tr.], care, nebuni de bucurie, au fost cât pe-aci să mă răstoarne, şi am plecat cu ei la Şosea [în româneşte în textul original – n.tr.]. Pe alei, cei doi se tăvăleau şi se zbăteau în legea lor prin zăpadă, Strizzi mai ales făcea salturi ca un tânăr ţap. Apoi m-am întors cu ei pe bulevardul Colţei. Se apropia ora 4:00 [16.00] şi aveam exact timpul necesar pentru a merge la concert. Am revenit prin mica mea uşă. Nimeni nu remarcase nimic, însă, din nefericire, ecleziaştii şi Sehl..., care erau aşezaţi în micul salon de la intrare, s-au ridicat, cât se poate de inutil, la apariţia mea. Acest lucru a atras atenţia câtorva diplomaţi care se găseau în apropiere şi care m-au privit cu invidie. Regina nu a văzut însă nimic fiindcă toate acestea se petreceau în spatele ei. Ea era îmbrăcată toată în negru, în timp ce prinţesa, care de data acesta avea o figură foarte drăguţă, deoarece purta veşminte în culori, era îmbrăcată ca o stea de balet, cu toate sortimentele de paiete de cel mai prost gust. Atunci când spectacolul a luat sfârşit, i-am spus vecinului meu, râzând:

-A fost puţin cam lung.

La care o voce, de lângă mine, întrebă:

-Cine a vorbit de un spectacol prea lung? Cum se pot spune astfel de lucruri? 

Era regina. Am recunoscut atunci că eu pronunţasem acele cuvinte, iar ea mi-a spus:

-Ah, atunci vă cer iertare. Am mai văzut, de altfel, doi diplomaţi care au găsit spectacolul prea lung. Kennedy  şi Pallavicini  [miniştrii plenipotenţiari ai Marii Britanii şi Austro-Ungariei – n.tr.]! Ţi-era milă să te uiţi la ei, mai ales la sărmanul Pallavicini. 

Bucureşti, 8 martie 1905

Aşadar, la orele unsprezece şi un sfert, mă îndreptam spre Palatul Legislativ. În faţa castelului, jandarmii călare erau deja aliniaţi:ei îl însoţeau mereu pe rege. În loja diplomatică erai teribil de înghesuit, deoarece – naturalmente – o mulţime de doamne românce se strecuraseră acolo, deşi acela nu era locul lor. Noi, ceilalţi diplomaţi, ne-am dat toate ostenelile din lume să ne strecurăm pentru a ajunge la locurile noastre rezervate, căci trebuia ca regele să ne vadă acolo. Noi o să ne plângem de cele întâmplate, prin intermediul decanului [Corpului Diplomatic – n.tr.], deoarece noi nu ne aflam acolo pentru plăcerea noastră, ci numai din curtoazie, pentru rege. El şi-a rostit discursul într-un mod destul de ezitant, iar eu am remarcat faptul că, la fel ca mine, şi el este incapabil să pronunţe litera „a”. La intrarea sa, a fost primit, conform cutumei de aici, cu aplauze;şi, de asemenea, câteva pasaje din discursul tronului fură la rândul lor aplaudate, exact ca la teatru. Bravo-urile cele mai frenetice au izbucnit după citirea unui pasaj referitor la Cuţovlahi. Cel mai amuzant dintre toate a fost faptul că Lahovary, care se găsea în spatele regelui, dădea tot timpul semnalul aplauzelor cu pălăria sa! După şedinţă a trebuit să aşteptăm, fireşte, un timp infinit de lung înainte de a ne găsi trăsurile. Mă aflam exact între Sturdza şi Brătianu, când soarele, dintr-o dată, reapăru, străpungând norii. Arborând o privire amabilă, nu m-am putut împiedica să nu exclam:

-Ah, iată soarele conservator!

La care Brătianu, atins clar într-un punct sensibil, a replicat:

-Sper să fie la fel de benefic şi pentru alţii!

Fragmente traduse din cartea Kiderlen-Waechter Intim – după notele şi corespondenţa sa (lucrarea a fost publicată de Ernest Jaecsh, la editura Payot, Paris, în 1926). 

Traducere, note şi adaptare:Andrei Alexandru Căpuşan