Scandalurile mondene de odinioară (III) - Duiliu Zamfirescu, un hidalgo întârziat
Dupa ultima noastra incursiune in lumea "frumosilor nebuni ai marelui oras" de pe Dambovita, pentru a-l parafraza pe Fanus Neagu, e timpul sa trecem la alti frumosi nebuni, care, pe langa flirt si spada, mai adaugau in panoplia seductiei o pretioasa arma, la care o femeie nu poate ramane insensibila, daca a fost inzestrata intr-adevar cu suflet feminin:spiritul.
Cu unul dintre aceste rare exemplare am facut deja cunostinta... Mateiu Caragiale. Fiecare si-a avut muza lui. Pentru Dimitrie Anghel, asa cum se va vedea, ea s-a dovedit fatala. Desigur, banii nu puteau intra in discutie. Oricat de multi ar fi avut un Duiliu Zamfirescu, un Dimitrie Anghel ori un Ion Minulescu, erau prea putini pentru a satura apetitul pecuniar al bucurestencelor... de a caror raceala incurabila se plangea tanarul Mateiu.
Un debut in fortaUn hidalgo? Da, am spus bine. Tanarul Duiliu Zamfirescu (viitorul autor al Ciclului de romane zis al Comanestenilor, o adevarata saga a literaturii romane), s-a stabilit la Bucuresti, intr-o zi de mai sau iunie a anului 1882, dupa o scurta cariera de magistrat la Harsova si Targoviste, in calitate de redactor al ziarului Romania libera, purtand cu el spiritul combativ al vechilor cavaleri hispanici. il va dovedi atat cu condeiul cat si cu spada, si va adopta la propriu poza unui adevarat grande, demn de pensula unor El Greco sau Velasquez ori de pana unor Lope de Vega sau Calderon de la Barca, asa cum se autocaracterizeaza el insusi:"Caci sa fie bine hotarat, cu totii suntem proletari (mai potrvit ar fi fost aristocrati sau cavaleri, n.n.) ai condeiului, hidalgo, care in loc de lama de Toledo si Valladolid la cingatoare, purtam dupa urechi tocuri Blansy et c-nie". Cum? Prin pseudonimul de scriitor si gazetar Don Padil si prin rubrica mondena pe care o va semna in ziarul cu pricina, intitulata pe rand Palabras si De las palabras.
Romania libera a fost fondat de catre Mihail Kogalniceanu in 1877, imediat dupa intrarea Romaniei in razboiul ruso-turc care pentru noi va lua forma Razboiului pentru Independenta. Initial un organ de nuanta liberala, isi va schimba ulterior profilul, orientandu-se spre Partidul Junimist, pana la incetarea aparitiei sale in 1889. Avand redactia pe strada Covaci, se invecina cu redactia oficiosului conservator Timpul (situat pe Lipscani), condus de Mihai Eminescu. Ziarul junimist era condus de Stefan Mihailescu si de profesorul Dimitrie August Laurian, fiul marelui latinist si revolutionar August Treboniu Laurian si numara in colectivul de redactie tineri ca Alexandru Vlahuta si Barbu Delavrancea (purtator al pseudonimului Argus). Era nu numai coleg de breasla cu cei doi viitori scriitori, dar si vecin al acestora ca locatar al camerei 3 de la etajul 1 al hotelului Metropol, situat pe Calea Victoriei. Amintirea iubirii neimpartasite pentru Eliza Ioanid (protagonista unui scurt episod romantic consumat la Harsova, sortita unei casatorii de convenienta cu un tanar bogat si unei morti premature in insula Corfu, rapusa de tuberculoza) il insoteste si in modesta camera de hotel bucurestean, daca luam in calcul insemnarile prietenului sau, N. Petrascu:"in ea vedeai intr-un colt o pianina pe care Duiliu incerca cateva acorduri, plecand capul deasupra clapelor si dandu-si cu mana suvitele de par dupa ureche.
Pe pereti, doua desenuri si o panza de Georgescu, infatisand un drum ce suie la deal si se pierde in zare; o coroana de lauri cu inscriptia englezeasca dedesubt ŤA Friendť, Prea tarziu, in amintirea primei sale incercari de teatru. Pe masa din mijloc, biblioteca: 4-5 volume, intre cari Grazziela si Raphael de Lamartine, Les Cammées de Théophile Gautier, Le roman d'un jeune homme pauvre de Octave Feuillet, un caiet de incercari de versuri manuscrise; in alt colt un pat de fier; langa fereastra o canapeluta si, langa perete, doua scaune de paie, mobila banala a camerelor de otel." Nu lipsea bineinteles "portretul in rama neagra al unei femei, dusa in Corfu, pentru sanatate, de unde nu s-a mai intors. in portretul acesta era regretul primelor tresariri sentimentale ale lui Duiliu; in cele cateva carti erau doua despartituri cusute de ea cu fir si flori presarate de pe tarmul marii Corfului. Pe masuta de noapte, un etern trandafir intr-un pahar cu apa." (N. Petrascu)
Timp de 14-15 ani ani, Duiliu Zamfirescu va fi unul dintre cei mai scrupulosi cronicari ai Bucurestilor Vechiului Regat, surprinzand in toata complexitatea ei panorama unui oras vulcanic in plin elan edilitar. Un oras care se putea mandri deja cu o suita de hoteluri, dispuse majoritatea pe Calea Victoriei, ca Bulevard (primul care foloseste apa curenta), construit dupa planurile arhitectului Alexandru Orascu, Metropol Capsa, Broft sau de cafenele, cofetarii si restaurante ca Fialcovski, Imperial, High-Life, Iordache sau "Enache". Acestor puncte de atractie proprii unei societati a loisirului li se mai adaugau gradinile Rasca, Stavri ("Liedertafel") sau Iunionul, unde personajele "Noptii furtunoase" a lui Caragiale... Veta, Zita, jupan Dumitrache si Rica Venturiano... veneau sa asculte cupletele lui I. D. Ionescu. Debutul tanarului Duiliu in poezie (in revista Convorbiri literare, 1884) si proza se leaga de asiduitatea cu care frecventa saloanele literare ale timpului, patronate de distinse doamne ale Bucurestilor amurgului de secol XIX. Dintre acestea, doua merita mentionate in mod deosebit, ca amfitrioane ale tanarului debutant, rivalizand la gloria de a deveni fiecare un alter ego al celebrei lady Caroline Lamb, cea care jucase acelasi rol pe langa romanticul poet Byron. Prima este Elena-Miller Verghy, directoarea pensionului de domnisoare din strada Primaverii (actuala strada Caderea Bastiliei, din piata Romana) in salonul careia Duiliu ii intalnea si pe colegii lui, Vlahuta si Delavrancea ca si pe alti condeieri ca Anghel Demetriescu, Virgil Arion sau Stefan Sihleanu. Cel de-al doilea salon apartinea doamnei Zoe Mandrea si se afla situat pe strada Fantanii (actuala strada General Berthelot). De retinut faptul ca Zoe Mandrea era descendenta a lui Nicolae Balcescu si ca fiul ei Radu se va casatori cu fiica lui Duiliu, Henriette. Serile literare erau completate de serate muzicale si baluri, unde Duiliu Zamfirescu isi va fi exersat si talentele de bun dansator si om de lume.Pe langa aceste locatii, Duiliu Zamfirescu este o prezenta remarcata si in alte saloane cum ar fi cel al generalului Alexandru Candiano-Popescu, aghiotantul regelui Carol I, si al sotiei acestuia. Aceste popasuri si vizite cu caracter monden, semnalate de N. Petrascu, unul dintre prietenii gazetarului, ne demonstreaza faptul ca Duiliu isi lua in serios profesiunea, dornic de a se familiariza cu cele mai diverse medii si a-si largi considerabil cercul de relatii si cunostinte. Efectele acestui efort constant de socializare, lasand la o parte flirtul si aventura de salon, se vor observa mai tarziu, cand tanarul se indreapta cu pasi hotarati spre o cariera diplomatica de succes.
Reporter si spadasinPana atunci, aventura intima a lui Duiliu Zamfirescu a mai inregistrat o cucerire. in galeria trecatoarelor iubiri bucurestene ale tanarului figureaza si numele unei interprete de opera celebra in epoca, Silvia Montalba, spaniola sau italianca (parerile sunt impartite), adusa in capitala in toamna lui 1883 de impresarul italian al acesteia, Benedetto Franchetti.
Dar pana la evocarea acestei idile care sta mai mult sub semnul legendei si al anecdotei, sa facem o incursiune in Bucurestiul sfarsitului de secol XIX, asa cum l-a imortalizat in articolele lui Duiliu Zamfirescu. Afisand o extravaganta vestimentara á la Théophile Gautier, idolul sau si teoreticianul romantismului literar francez, Duiliu frecventa Gradina Rasca de pe Strada Academiei, pentru a-l asculta pe violonistul Ludwig Wiest sau gradinile Union si Stavri, pentru a audia un alt virtuoz al arcusului, François Schipek. Aparea in restaurantele si cofetariile Hugues, in Piata Teatrului, pe Calea Victoriei (vestit pentru bucataria franceza) si Fialcovski, imbracat dupa ultimul jurnal de moda. Duiliu Zamfirescu a pastrat cateva instantanee ale petrecerilor orgiastice care se incingeau la Hugues si aiurea, confirmand inca o data asertiunea lui Mateiu Caragiale privind Bucurestii ca pe o Capua valaha:"Aci se dezlantuiau patimile aprinse in ungherele galeriilor de prin teatru, se intindeau mesele cu tot soiul de excitante si mai cu seama de vinuri ce infundau cabinele de consumatori de toate nuantele, perechi, perechi, si pana la ziua orgia tinea intr-una stingandu-se numai in albul unei dimineti de iarna, care venea, sfioasa, sa bata la geamul acestor destrabalati." Eleganta ostentativa a junelui Duiliu care, odata intrat in vreun local, isi ridica palaria, scotandu-si "tacticos manusile, una cate una, deget dupa deget"(N. Petrascu), era un prilej cat se putea de nimerit pentru adversarii sai sa-l incondeieze in alte gazete prin caricaturi in care scriitorul era infatisat purtand "palarie de bandit", "seapca de toreador" si "pantaloni rosii". Periculoasa manevra! Pentru ca Don Padil nu se multumea sa fie doar un cititor pasnic al lui Gautier. Adoptase la propriu atitudinea curajosului baron de Sigognac (personajul principal al romanului lui Gautier "Capitanul Fracasse"), gata oricand sa raspunda cu arma oricarui impertinent duce de Vallombreuse (rivalul lui Sigognac din acelasi roman) care i-ar fi lezat onoarea. Un cunoscut al salilor de scrima, ca si contemporanul sau, lider conservator, Nicolae Filipescu, Duiliu Zamfirescu incruciseaza spada in 1882 cu Ioan Stavri-Bratianu, presedintele Tribunalului Comercial, care il acuzase in baza unor articole care il vizau, confundandu-l cu Delavrancea-Argus. Zamfirescu insusi isi va construi apologia propriului act, intr-un articol din Romania libera. Acest prim duel ca si altele care au urmat, incununate de succes, ii vor crea o primejdioasa reputatie de spadasin, dar si o porecla ironica derivata din prenumele sau, deloc banal... "Duelius Superbus". incurajat de acest atu, Duiliu, ca un conservator care se respecta, apropiat al lui Titu Maiorescu, afisa o siguranta de sine care mergea pana la atacuri directe si deosebit de virulente, in articolele sale, impotriva unor oameni politici de larga notorietate ca liberalii Nicolae Fleva (de asemenea un duelist temut) si Anastase Stolojan.Peregrinarile tanarului gazetar pe strazile, in localurile si parcurile Bucurestilor au generat vii tablouri literare, de o acuratete cinematografica, am putea spune, care pot servi oricand drept sursa de documentare unui regizor interesat sa ecranizeze o poveste din aceasta perioada... de ce nu povestea tanarului Duiliu? Carnavalurile (atat balurile mascate din "lumea buna" in decor de teatru sau opera, cat si mascaradele grotesti de mahala imortalizate cu talent de Caragiale) fac adesea subiectul cronicilor semnate de Duiliu Zamfirescu.
indeosebi zonele periferice ale civilizatiei urbane (sau mai degraba suburbane) menite sa-i stimuleze, prin dezgustul inspirat, spiritul critic, retin atentia gazetarului:"Vazut-am calugarite jucand sarba si band vin din comanace, vazut-am militari cazand sub masa si dand buna dimineata cu picioarele camarazilor lor, vazut-am copii abia mijindu-le mintea, beti intr-asa grad, incat te-apuca mila... in sfarsit multe se pot vedea toamna la Filaret."Concursul de patinaj organizat iarna pe lacul Cismigiului, reprezinta pentru Duiliu un alt prilej de analiza si observatie a societatii bucurestene. Cu umor si sarcasm gazetaresc, Zamfirescu acuza lacul ca "tranteste pe fiecare zi cate patru duzine de cucoane, fara mila pentru piciorusele fragede puse in fiare si fara condescendenta pentru bietii barbati, cari vad cum cad jumatatile lor si nu se supara." Numerosul public masculin este cantarit in cele mai mici amanunte. Aproape fiecare categorie socio-profesionala este reprezentata:"Cele mai nazdravane figuri, supte de veghere sau de suferinte, umflate de somn sau de batranete, plouate; nehotarate, asezate pe umeri robusti sau slabanogi, ducand un spate ghebos sau decorat, furnica in sus si in jos, avand fiecare aerul de a tine in stapanirea sa cel putin o jumatate din imperiul rusesc. Militari, zarafi, toptangii, studenti, slujbasi, advocati, brasoveni, critici, ingineri, tutungii, poeti, bacani, profesori si cate mai cate bresle, care vin sa adauge cate ceva, din propriul lor haz sau ridicol...""Garda Civica", institutie politieneasca ale carei parazi frizau adesea ridicolul, este aspru criticata de Duiliu, autorul dand o replica gazetareasca pe masura, ironiei fine a contemporanului sau I. L. Caragiale, care in comedia "O noapte furtunoasa" isi aruncase la randul lui sagetile asupra respectivului corp de ordine publica:
"Ce-i drept, frumoasa institutiune guarda civica!... La noi mai cu seama ea e tot ce poate fi mai util si mai majestuos. Sectia lautarilor din Scaune e un fel de magazin de haine vechi ambulant, in care fiecare soldat poarta, cu gravitatea omului patruns de datoria sa, spanga incinsa peste poalele unei haine negre prea lunga sau prea scurta. Ofiterii sunt imbracati in uniforma. Ei poarta sabia cu o demnitate negustoreasca si, desi au galosi sau pantaloni suflecati de o palma, aerul lor cuceritor nu pierde nimic pentru aceasta.
- Com-pa-nie... stai!Compania se opreste, iar d-nu capitan sufla o braga.- Com-pa-nie... mars!Si compania pleaca... ca o diligenta veche, care se oprea la fiecare cinci pasi spre a-si drege ceva." Cronica unui esec sentimentalUn asemenea oras, vesel prin insasi natura titulaturii sale, dar compromis adesea de aspecte dintre cele mai sordide, se afla (si se afla inca) intr-o permanenta lupta cu el insusi. Un eveniment cultural cum ar fi vizita unei vedete a teatrului sau a muzicii de opera europene era menit sa confere culoare si stralucire unei capitale de regat in continua prefacere, oras despre ai carui edili nu se putea spune atunci ca stateau degeaba. in perioada respectiva (toamna anului 1883) intre mandatul lui D. Cariagdi si cel al liberalului Nicolae Fleva, interimatul de un an la Primaria Capitalei a apartinut unei comisii conduse de M. Török.
Administratia acesteia a coincis cu evenimentul care l-a marcat in mod deosebit pe Duiliu, asa cum am precizat anterior:sosirea la Bucuresti a divei Silvia Montalba, insotita de impresarului ei Benedetto Franchetti, detinator al concesiunii reprezentatiilor de opera in capitala regatului Romaniei.De la inceput tanarul Duiliu a fost cucerit de glasul si de prezenta scenica a Montalbei, produs al scolii franceze. O marturiseste el insusi, intr-o cronica aparuta la 13 noiembrie 1883:
"Nu pot atinge partea cu adevarat buna a trupei, fara sa pun in frunte pe d-na Montalba. Se pare ca aceasta eminenta artista nu place tuturor deopotriva. Unii o judeca dintr-o directie gresita, pe cand altii in adevarata directie, o coboara prea jos. Umila mea parere este ca, alaturi de doamna Sparapani, doamna Montalba e singura cantareata dramatica. La d-sa vocea plina si modulata cu dibacie se intovaraseste cu un joc rotund, grav, plin de noblete, care, in cele mai grele situatii de canto, o face sa ramaie stapana pe emotiunea launtrica a sufletului femeii si sa nu lase decat emotiunea actritei. Darul de a se identifica cu rolul arareori l-am vazut asa de intreg ca la d-na Montalba. D-sa canta cu gura, cu ochii, cu miscarea... Scoala franceza are si aici o superioritate incontestabila asupra scolii italiene, pe care o au toti ceilalti artisti." Nu doar cronica atat de favorabila a impresionat-o pe Silvia Montalba, dar mai ales prezenta tanarului si spelcuitului, cum il numeau adversarii, Duiliu. Parca ni-l imaginam cautand-o pe diva in cabina ei, dupa spectacol, pentru a-i prezenta omagiile, cu aceeasi nestavilita disperare si admiratie cu care Eminescu o cauta la Viena pe o alta diva, romanca de data aceasta, Eufrosina Popescu, cunoscuta prin numele de scena contesa Marcolini.
Conform aceluiasi neobosit prieten si biograf N. Petrascu, Montalba l-ar fi invitat pe Duiliu la un supeu in doi, in camera sa de la Hotel Broft, situat pe Calea Victoriei, vis-á-vis de vechiul Teatru National, acolo unde acum se afla Hotel Novotel, care pastreaza fatada vechiului edificiu, distrus in aprilie 1944 de bombardamentul american asupra Bucurestiului. Mai mult, i-ar fi propus s-o insoteasca la Paris si in alte turnee, dar a primit din partea lui un raspuns negativ... pe care Duiliu i l-ar fi dat chiar in seara supeului, dupa ce ar fi asteptat afara, pe un frig teribil, sa plece oaspetii care venisera spre a-si lua ramas-bun. Ideea unei vilegiaturi cu iz sentimental i-a suras o clipa si gazetarului, daca este sa luam in calcul una dintre scrisorile lui, adresata Montalbei, pe care o invoca biograful sau:"As dori uneori sa plec, sa va insotesc, sa fiu impreuna cu dumneavoastra, sa mergem in frumoasa tara a soarelui, sa privim lacuri, campii, vechi morminte, manastiri, palcuri de case pierdute printre stanci, marea la orizont, linistea, o adiere puternica. Toate acestea cu dumneavoastra. Ce vis! Cat este de imposibil!"Imposibil precum amorul nefericit al scriitorului danez Hans Christian Andersen pentru cantareata Jenny Lind. in cazul lui Duiliu... de ce imposibil? Din cauza faptului ca tanarul era grav bolnav de gripa, iar prietenii l-ar fi impiedicat aproape cu forta s-o urmeze la gara, asa cum crede M. Gafita, invocand o alta scrisoare? Sau din cauza bolii de piept de care incepea sa sufere artista, boala care contribuise intr-o oarecare masura la falimentul impresarului Franchetti? Si, fiindca veni vorba de Franchetti, va fi avut si el un rol in despartirea brusca a celor doi? Putem banui in el un adorator tiranic si gelos pornit sa impiedice o legatura care chipurile ar fi adus prejudicii carierei divei... asa cum in neuitatul film "Undeva candva"(Somewhere in Time), un alt impresar, William F. Robinson (interpretat de Cristopher Plummer) s-a straduit sa distruga relatia dintre tanarul dramaturg Richard Collier si actrita Elise McKenna (interpretati magistral de Christopher Reeve si Jane Seymour) din aceleasi neintemeiate motive? Poate existenta unui asemenea fatidic triunghi amoros nu este decat rodul viziunii mele de cinefil fanatic si scenarist inchipuit. Motivul acestui fiasco sentimental ramane in continuare o enigma.Sigur e fapul ca Montalba era deja atinsa de maladia tuberculozei, iar Duiliu retraia acum, intr-o alta dimensiune, drama pierderii Elizei Ioanid, rapusa de aceeasi boala. Cronica lui din 4 decembrie 1883 reflecta regretul gazetarului de a fi obligat sa se multumeasca doar cu o singura reprezentatie... Aida de G. Verdi. El da vina pe "clima tarii noastre", care nu i-a priit cantaretei si ii aduce un ultim omagiu, comparand-o cu Elena Theodorini:"Ce bizara coincidenta: Theodorini, romanca, canta la Madrid; Montalba, spaniola, canta la Bucuresti. Una slavita si fericita; cealalta pleaca respectata, dar nenorocita... Sunt unele alcatuiri ale destinului, de asemenea natura, care te lasa inmarmurit de nedreptate."
Nedreptate a destinului care il va urmari si pe scriitor, nevoit sa indure in toamna vietii pierderea tragica a celui de al doilea fiu, Lascar, ucis intr-un duel cu tanarul Dumitrescu, fiul colonelului Maican, din pricina curtii pe care ambii o faceau unei anume domnisoare J.B.P. Lascar mostenise spiritul combativ al tatalui sau si pasiunea pentru arme, astfel incat a facut cateva aluzii cu privire la originea neortodoxa a averii lui Dumitrescu Maican, asa cum ne informeaza Emanoil Hagi-Mosco. De aici, iesirea pe teren cu pistolul si moartea impulsivului Lascar la Spitalul Filantropia. Un posibil pret platit de Duiliu Zamfirescu curajului si succesului sau literar si politic (a fost pe rand deputat, ministru de Externe si presedinte al Camerei Deputatilor in perioada Razboiului de Reintregire-1916-1918)? Daca ambitia de a te ridica prea sus si a-ti depasi conditia presupune preturi si sacrificii... da."Nimeni nu s-a bucurat vreodata de vreo fericire absoluta, fara tulburari. Fericit e numai cel care are mai putin de suferit". Astfel incheia papa Pius al II-lea, in secolul al XV-lea, bilantul si panegiricul ducelui de Milano, Francesco Sforza, un alt rasfatat si nedreptatit al Fortunei. Cuvinte care i s-ar potrivi la fel de bine lui Duiliu Zamfirescu, pasionatul cronicar al vietii cotidiene bucurestene din acel caragialesc si sibaritic "fin de siecle". Bibliografie:M. Gafita, Duiliu Zamfirescu, E.P.L., Bucuresti1969Nicolae Petrascu, Duiliu Zamfirescu, Editura Cultura Nationala, 1929Al. Sandulescu, Pe urmele lui Duiliu Zamfirescu, Editura Sport-Turism, Bucuresti 1989Alexandru Predescu, Vremuri vechi bucurestene, Editura pentru Turism, Bucuresti 1990Emanoil Hagi-Mosco, Bucuresti. Amnitirile unui oras, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti 1995