Saşii şi rolul lor în istoria românilor
Aşezarea primilor colonişti germani în Transilvania se datorează regelui maghiar Geza al II-lea, care dorea o întărire a graniţei regatului. Un amalgam de populaţie provenită din diverse zone ale Germaniei, primul document care atestă colonizarea lor este Diploma andreană (Diploma Andreanum) din 1224, prin care regele Andrei al II-lea stabilea drepturile şi obligaţiile scaunelor săseşti.
Deumirea germană a Transilvaniei, Siebenbürger (Septem Castra) provine din ridicarea unor oraşe fortificate. Deşi specialiştii nu sunt unanimi în opinii, cele şapte asezări care au dat naştere denumirii au fost probabil Bistritz (Bistriţa), Hermannstadt (Sibiu), Klausenburg (Cluj), Kronstadt (Braşov), Mediasch (Mediaş), Mühlbach (Sebeş) şi Schässburg (Sighişoara).
Invazia mongolă din 1241-1242, care a pârjolit regatul maghiar, a afectat multe aşezări săseşti. Din nevoia de apărare şi fortificare au apărut celebrele Kirchenburger-biserici fortificate, cu ziduri masive, una dintre marile atracţii ale Transilvaniei actuale.
Saşii au sprijinit cauza românească în Transilvania încă din timpul revoluţiei de la 1848. La 30 septembrie 1848, Adunarea saşilor din Sibiu a adoptat rezoluţia Adunării de la Blaj. Pastorul Stephan Ludwig Roth, un susţinător al emancipării românilor, a fost executat în aprilie 1849 de tribunalul nobililor maghiari din Cluj.
Ausgleich-ul (compromisul) dintre Austria şi Ungaria din 1867 a avut efecte negative asupra drepturilor politice ale saşilor, îndeosebi sub presiunea politicii de maghiarizare declanşată în Transilvania. Astfel, hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia din 1918, care a adoptat rezoluţia de Unire cu România, a fost primită cu braţele deschise de saşi. La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Săsesc împreună cu Consiliul Naţional Săsesc s-au întrunit la Mediaş şi au adoptat o rezoluţie în care şi-au exprimat adeziunea:„Poporul săsesc din Transilvania se pronunţă, conform principiior de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu România. Salută poporul român şi îl felicită pentru îndeplinirea idealurilor sale naţionale. Poporul săsesc ia act nu numai de un proces istoric de importanţă mondială, ci şi de dreptul legitim al poporului român pentru unire şi formarea unui stat”.
În perioada interbelică, germanii din România au reprezentat 4, 1% din populaţie. Trebuie precizat că, spre deosebire de maghiari, obişnuiţi de secole să fie o „naţiune dominantă” şi având o aristocraţie de sânge, saşii din Transilvania, şvabii din Banat, germanii din Basarabia şi Bucovina erau obişnuiţi cu situaţia de minoritate naţională. Toate mărturiile confirmă că, datorită libertăţilor de care se bucurau, incomparabil mai mari decât cele din perioada anterioară, minoritatea germană a fost extrem de loială statului român. La 6 ianuarie 1940, Otto Broneske, reprezentantul minorităţii germane din Basarabia, menţiona:„Cetăţeni loiali ai acestei Ţări, care este patria noastră, ne păstrăm limba, cultura şi tradiţiile şi înţelegem să ne îndeplinim cu hotărâre şi în orice împrejurare îndatoririle pe care le avem faţă de această Ţară. Ne vom sacrifica chiar şi viaţa”.
În timpul războiului, minoritatea germană a căzut sub influenţa Grupului Etnic German, Începând cu 1943, mulţi dintre saşi şi şvabi s-au înrolat în Waffen SS, peste 50 000. După 23 august 1944 a început calvarul populaţiei săseşti, deportată în Uniunea Sovietică. Conform statisticilor, circa 30 000 de saşi transilvăneni au fost deportaţi, reprezentând circa 15% din numărul total.