Sari: eleganţă, tradiţie şi culoare în nouă metri de ţesătură
Pe tărâmul unde Gangele încă îşi poartă morţii pe valuri, spre purificare, unde rar mai vezi o urmă de felină bengaleză şi unde elefanţii încă mai plâng strămoşii hinduşi, tradiţiile sunt păstrate în semne şi culori. Drumurile Indiei sunt prăfuite, pereţii caselor păstrează căldura unui soare etern, iar statuile zeilor sunt într-o permanentă stare de meditaţie. Toată esenţa hindusă se află însă în cei câţiva metri de pânză colorată ce înfăşoară trupul indiencelor. Sari-ul, rochia tradiţională indiană, delimitează cu o broderie aurie explozia de nuanţe puternice, şi devine unul dintre simbolurile feminismului oriental.
Deşi este un obiect vestimentar specific femeilor, sari-ul este identificat pentru prima dată în reprezentarea statuară a unui preot din Valea Indusului, cu mai bine de 5.000 de ani în urmă. Cunoscută în sanscrită de strămoşii indieni drept sattika, rochia multicoloră a indiencelor a fost acceptată drept sarisau sareeîn toate culturile care îşi au tradiţii în India:de la hinduism până la buddhism. De la cea mai veche operă literară, Rig Veda, până la Mahabharatasau Natya Shastra, hinduşii au rămas la aceeaşi convingere:orice haină care este realizată cu ajutorul acului este impură şi nedemnă de purtat.
Rochia din Rig Veda
Adesea, oamenii confundă sari-ul cu toga greacă sau romană, crezând că este varianta mai colorată a acestora. Fals! Antica civilizaţie de pe Valea Indusului era renumită pentru producţia de mătase, dar şi pentru cea a bumbacului, cu secole înainte de existenţa lui Alexandru cel Mare sau a Imperiului Roman. Fiind un simbol al eleganţei şi al feminităţii, sari-ul este realizat din mătase fină, dar şi din pânză subţire de bumbac. Modalitatea de purtare a sari-ului a evoluat de-a lungul timpului, tradiţiile abandonând totuşi caracterul rigid. De exemplu, în scrierile sanscrite este menţionant faptul că abdomentul trebuie acoperit, expunerea pielii devenind tabu.
Odată cu venirea britanicilor, indiencele au preluat din cultura europeană – şi, sub bucata de pânză care măsoară de obicei între 5 şi 9 metri lungime şi un metru lăţime, este purtat un jupon, cunoscut sub numele de parkar. În unele cazuri, între jupon şi sari, femeile mai poartă şi o bluziţă cu mânecă scurtă, croşetată. Pentru fabricarea sari-ului, tot de la britanici au preluat un alt material, mai pretenţios, chiffonul. Despre lungimea sari-ului, o legendă din antica Mahabharataspune că Draupadi, o frumoasă indiancă, a fost pierdută în urmă unui duel, iar în momentul în care inamicul a vrut să îşi ia premiul, a tot tras de capătul sari-ului, iar acesta nu se mai termina de desfăşurat.
Tradiţie în culori şi ornamente
Sari-ul este de obicei brodat la trei margini:pe ambele laturi ale lungimii şi în capătul de sus, care acoperă umărul femeii, iar câteodată şi capul. Acesta din urmă poartă numele de pallu, culorile sale sunt cu mult mai puternice decât ale celorlalte margini, iar broderia este cu mult mai elaborată.
Până la inventarea vopselei textile, sari-ul îşi căpăta culorile puternice cu ajutorul ingredientelor naturale:praful de turmenic, esenţele indigo ale plantelor, coaja arborilor, flori, fructe şi boabe. Cu esenţa arborelului de bumbac se colorau numai hainele destinate familiei regale, dar şi cele pentru idolii Panteonului hindus. Coloritul sari-ului este unul dintre cele mai importante aspecte;fiecare culoare având o anumită semnificaţie. La indieni, roşul este culoarea dragostei şi a căsătoriei, a senzualităţii şi a pasiunii, sari-ul roşu fiind folosit cu precădere la nunţi. Verdele aduce bucuria, iar galbenul reprezintă înţelepciunea şi cunoaşterea. Albastrul, culoarea zeului Krishna, aduce curaj şi determinare. Sari-ul cu o simbolistică aparte este cel care poartă culorile celor Trei Gunas, cele trei virtuţi:Sattva, armonia şi puritatea reprezentate prin alb, Rajas aduce în balanţă roşul pentru energie şi pasiune, iar Tamas, prin negru, pune un strop de ignoranţă.
Importanţa culorilor se leagă şi de statutul social. În sanscrită, sinonimul pentru castă este varna, care mai înseamnă şi culoare. Pentru casta cea mai imporantă, cea a brahmanilor, culoarea simbol este albul, considerând că orice altceva este impur. De asemenea, în religia hindusă, albul mai este şi culoarea de doliu, iar văduvele din nordul Indiei poartă sarii necolorate. Cea mai folosită culoare pentru sari este galbenul, asociat fiind cu religia. În general, sarii galbene poartă cei care au renunţat la familie şi la castă, şi s-au dedicat vieţii spirituale. Tradiţia hindusă spune că în prima zi a ceremoniei, pentru a se purifica, mireasa trebuie să se spele în curcumă, iar apoi să poarte un sari de culoare galbenă.
Unul dintre sari-urile speciale este sambalpuri, care are un colorit atât de puternic, încât chiar şi după deteriorarea materialului, culoarea rămâne la fel. Pentru acest tip de sari se folosesc decoraţiuni specifice:shankh (scoică), phool (floare) şi chakra (roată).
Fiecare sari este unicat:prin culoare, mod de purtare, amplasarea decoraţiunilor, material. Pe cei 9 metri este scrisă în simboluri şi nuanţe câte o poveste. Modele simple sau cu decoraţiuni geometrice, cu flori, animale, simboluri ale zeităţilor, elemente din natură, toate acestea fac parte din cultura hindusă. Un alt aspect, deloc de neglijat, în special pentru o cercetare antropologică, este modalitatea de drapare;cum faldurile mătăsoase cad pe trupul indiencelor. Se spune că există peste 80 de astfel de feluri de îmbrăcare a rochiei tradiţionale. Cel mai adesea, prima parte a pânzei este învăluită în jurul taliei, acoperind picioarele. Mai apoi, se face un fel de brâu în jurul taliei, ca un fel de protecţie a fertilităţii. În cele din urmă, ultima parte a sari-ului, acoperă abdomenul, sânii şi un umăr, fiind lăsată partea cea frumos brodată să atârne lejer. Deşi este un port care acoperă aproape în întregime trupul femeii, sari-ul emană senzualitate şi feminism. Printre faldurile atent prinse, se pot vedea în mers coapsele frumoaselor indience, iar în partea de sus, pielea bronzată de arşiţă stă la graniţa dintre senzual şi indecent.
Eleganţă în trei paşi
Cu toate că sari-ul este un simbol al tradiţiei şi culturii indiene, adesea oamenii asociază coloratul port cu spectacolul modern de la Bollywood. Tipurile de sari sunt extrem de numeroase, pentru fiecare punct cardinal existând cel puţin cinci modele diferite. Unul dintre stilurile adoptate de întreaga lume, chiar şi în moda actuală, este stilul nivi. Paşii de urmat sunt simpli. După ce este luat juponul, primul pas este de a înfăşura pânza în jurul taliei, de la dreapta la stânga, femeia trebuind să fie atentă ca fusta sari-ului să nu depăşească lungimea picioarelor. După ce este strâns, potrivit cât să fie comod, partea care a rămas nu se mai înfăşoară încă o dată, ci se petrece pe diagonala abdomenului şi a bustului şi este prins cu un ac de siguranţă de bluză. Partea rămasă decorează frumos sari-ului, iar în prezenţa bătrânilor, indiencele îl folosesc drept voal, acoperindu-şi capul cu el. În cazul în care este prea lungă, partea rămasă este făcute falduri şi prinsă pe lângă şolduri.
Stilul navi a devenit cel mai popular sari din India începând din perioada de ocupaţie britanică. Aducerea chiffonului pe tărâmul hindus a realizat ceea ce moda nu reuşit timp de multe secole:să creeze un stil perfect pentru climatul şi tradiţiile indiene, caracterizat prin aerul elegant şi vaporos. Unul dintre cei mai cunoscuţi artişti indieni de la finalul secolului al XIX-lea, Raja Ravi Varma, a portretizat India ca fiind o mamă ce poartă un sari, în stilul navi.
Considerat drept cea mai veche piesă vestimentară, sari-ul a trecut de la a fi un brand al culturii hinduse, la a fi un simbol al feminităţii orientale în întreaga lume. Bineînţeles, ca orice costum tradiţional, acesta a reprezentat o sursă de inspiraţie importantă pentru creatorii de modă din mileniul III. Case de modă celebre au preluat stilul indian şi au creat linii vestimentare de mare succes, în special pentru viitoarele mirese. În memorie încă se păstrează portretul indiencei frumoase, care poartă cu modestie şi eleganţă sari-ul. „Intră, aducând cu ea o atmosferă stranie de căldură şi panică, îmbrăcată într-o sari albastră, cu şal albastru muiat în aur şi cu picioarele goale, tălpile şi unghiile roşite.” O imagine pe care Eliade a adus-o din India primei jumătăţi a secolului al XX-lea:Maitreyi, indianca din nopţile bengaleze.