Sacrificiu uman sau justiţie primitivă? Controversa din jurul unei practici funerare din Grecia Antică

Mai multe surse narative din antichitate, dar şi descoperiri arheologice mai mult sau mai puţin recente, atestă în Grecia antică practica uciderii unor indivizi umani în apropierea mormintelor unor persoane cu un statut social superior. Iniţial, cercetătorii au considerat că această practică se aseamănă sacrificiilor funerare de animale, mult mai frecvente şi mai cunoscute, destinate să furnizeze defunctului mijloacele de existenţă necesare pentru viaţa de apoi. Recent însă, această practică a fost explicată ca reprezentând un exemplu mai puţin obişnuit de vendetta, o formă primitivă de realizare privată a justiţiei.

Punctul de plecare al acestei controverse este reprezentat de înmormântarea lui Patrocle, descrisă de Homer în cântul XXIII al Iliadei.Încă din cântul al XVIII-lea, Ahile jură să îl răzbune pe prietenul său, ucis de teribilul Hector (Il.18.333-337, trad. George Murnu):

„N-o să te pun în mormânt până nu-ţi voi aduce-nainte

Capul şi armele aceluia care-ndrăzni să te-omoare,

Şase perechi de Troieni, toţi oameni aleşi, înaintea

Rugului am să-i înjunghii ca eu să răzbun a ta moarte.”

Urmează dezlănţuirea mâniei lui Ahile, care face ravagii în rândurile oştirii troiene, conducând în cele din urmă şi la uciderea lui Hector. Funeraliile lui Patrocle pot avea loc în sfârşit. Patrocle, acoperit de şuviţe de păr ale războinicilor ahei, aduse ca ofrandă, este purtat de întreaga oştire până la locul unde este ridicat un imens rug funerar, „în pătrat de o sută de picioare”. Vegheat de conducătorii aheilor şi de credincioşii săi mirmidoni, eroul neînsufleţit este aşezat pe rug, în mijlocul acestuia. Oi şi vite sunt sacrificate, Patrocle fiind învelit în grăsimea lor, pentru a fi mistuit mai uşor de foc. Carnea animalelor este aşezată apoi separat pe rug, pentru a fi arsă. Pe rug sunt aşezate de asemenea, miere şi mirodenii. Mai sunt sacrificaţi apoi patru cai şi doi dintre câinii de vânătoare preferaţi ai lui Patrocle. Într-un final,

„Doispre’ce tineri voinici, feciori de fruntaşi de la Troia,

El[Ahile] cu arama-i jertfi, cruzime cumplită, şi-n urmă

Focul aprinse, ca vajnica-i pară să mistuie totul.”(Il.23.175-177)

Ahile începe să se tânguiască, arătând că şi-a îndeplinit jurămintele faţă de Patrocle, înteţind focul şi priveghindu-şi prietenul. A doua zi, focul este stins cu vin, iar rămăşiţele lui Patrocle sunt strânse într-o cupă de aur, ce este apoi aşezată într-un monument special ridicat pentru a cinsti amintirea eroului. Ulterior, sunt organizate jocuri la care participă cei mai îndemânatici războinici, câştigătorii fiind răsplătiţi cu premii de către Ahile. În tot acest timp, cadavrul lui Hector este menţinut în apropiere, cu intenţia de a fi devorat de câini, dar acesta este protejat de zeiţa Afrodita.

Episodul uciderii celor doisprezece troieni a stârnit surprindere chiar şi în antichitate, deoarece încă de pe atunci a fost interpretat drept sacrificiu uman, o practică  considerată ca demnă doar de barbari:Platon refuza chiar să creadă că Homer ar fi putut compune asemenea versuri, atribuindu-le unei intervenţii mai târzii în text.

Interpretarea uciderii troienilor la mormântul lui Patrocle drept un teribil sacrificiu uman a fost de asemenea adoptată de scriitorii moderni. Începând din secolul al XIX-lea, cu marele cercetător german al miturilor greceşti care a fost Erwin Rohde şi până astăzi, istoricii au considerat că uciderea troienilor este de aceeaşi natură ca uciderea animalelor deasupra rugului funerar:fie o ofrandă prin care este cinstit şi îmbunat spiritul celui decedat, fie o încercare de a-i procura acestuia cele necesare existenţei în lumea de dincolo.

Se pare însă că interpretarea tradiţională este una forţată. Osemintele troienilor nu beneficiază de un tratament special, ca în cazul în care ar fi trebuit să îl urmeze pe Patrocle după moarte, din postura de servitori ai acestuia, iar Ahile nu îşi motivează gestul decât prin dorinţa de a-şi răzbuna prietenul. Se conturează astfel ipoteza că uciderea nu este un act eminamente religios, ci mai degrabă unul „juridic”, o răzbunare pe scară largă, nu doar împotriva ucigaşului, ci a întregului grup responsabil pentru homicid. Mai mult, o răzbunare gândită în acelaşi timp ca un spectacol social:să nu uităm că la funeraliile lui Patrocle asistă fruntaşii aheilor şi mirmidonii săi credincioşi. Am asista de fapt la o formă specifică de vendetta, în care nu este suficientă doar anihilarea ucigaşului principal, ci pedepsirea mai multor membri ai grupului din care acesta provine, obligatoriu la mormântul celui răzbunat.

Asemenea formă specifică de răzbunare pare să se fi desfăşurat şi cu alte ocazii.

Astfel, deşi sursele antice nu sunt pe deplin acord asupra faptelor, se pare că înmormântarea regelui macedonean Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare, din 336 î.e.n. ar fi fost simultană cu pedepsirea acelor conspiratori care nu fuseseră ucişi imediat după comiterea asasinatului. Este chiar posibil ca moartea acestor conspiratori să fi fost una groaznică, survenind în urma aplicării procedeului cunoscut sub numele de atympanismos:indivizii ar fi fost legaţi de piloni de lemn şi lăsaţi să moară de foame şi se sete, în arşiţă şi în frig.

De asemenea, în 182 î.e.n., osemintele lui Philopoemen, un important general al Ligii Aheene, sunt recuperate din Messene, cetatea de reşedinţă a unora dintre marii duşmani ai aheilor. Chiar dacă majoritatea messenienilor care hotărâseră ca Philopoemen să fie ucis îşi luaseră singuri capăt zilelor sau fuseseră ucişi pe loc, un număr relativ mare au fost totuşi luaţi prizonieri. Atât osemintele lui Philopoemen, cât şi captivii, au fost transportaţi la Megalopolis, capitala Ligii Aheene. Osemintele au fost depuse într-un mormânt, iar prizonierii messenieni au fost ucişi cu pietre de jur împrejurul acestuia.

Alte posibile exemple ale acestei forme de răzbunare sunt oferite de arheologie.

Astfel, în Cipru, există unele morminte din perioada cipro-geometrică (fazele I şi II, deci aprox. 1100-850 î.e.n.), la Salamina şi Lapithos, în care, în apropierea camerei mortuare, cel mai adesea, în zona drumului de acces spre aceasta, sunt aşezate sau chiar aruncate unele cadavre. Faţă de aceşti defuncţi, foarte săraci sub aspectul inventarului descoperit, nu există nicio grijă, prin opoziţie cu atenţia acordată persoanei înmormântate în camera mortuară. Atât aceasta, cât şi cadavrele din apropiere par să fi suferit morţi violente. Dat fiind procentul mic al descoperirilor de acest fel în necropolele cipriote se pare deci că nu este vorba despre un ritual funerar general, ci de executarea unor răzbunări la mormântul celor decedaţi în urma unor acte violente.

O descoperire asemănătoare a fost făcută chiar în România, la Histria, unde la baza tumulului XII, aparţinând unui aristocrat histrian, au fost descoperite osemintele amestecate a 35 de indivizi umani (cu trăsături irano-afgane şi pamiro-fergane) şi a 14 cabaline. Arheologul Petre Alexandrescu a pus această descoperire pe seama unei posibile confruntări a histrienilor cu armatele lui Darius, în jurul anului 500 î.e.n. Deşi se pare că victimele nu ar fi fost aduse vii la mormânt, ci după trei-patru zile de la momentul decesului, asemănările cu practica homerică sunt remarcabile şi pledează pentru un ritual mai degrabă „juridic” de răzbunare.

 Astfel de evidenţe pot fi puse de asemenea în legătură cu un pasaj din Platon (Pl. Leg.872b-c) care propunea ca sclavii care ar fi ucis sau ar fi complotat pentru uciderea unui om liber să fie biciuiţi şi executaţi într-un loc de unde mormântul celui ucis să se fi aflat în raza vizuală a celor pedepsiţi. Fără îndoială că Platon, propunând acest tratament pentru ucigaşi, nu îl inventează ex nihilo, ci adaptează probabil o practică mai veche, căzută în desuetudine în vremea sa ori aplicată doar în situaţii cu totul şi cu totul speciale (precum în cazul înmormântărilor lui Filip al II-lea şi Philopoemen).

Astfel, se poate reconstitui un tipar prin care, la mormântul unui individ care a decedat în urma unui act violent, apropiaţii aceştia îl răzbună prin uciderea unui număr mai mare sau mai mic din rândul celor pe care îi asociază ca fiind vinovaţi de eşec. Probabil că la origine această răzbunare ar fi avut şi o importantă componentă religioasă (răzbunarea morţii ar fi reprezentat una dintre condiţiile pentru ca sufletul să se odihnească în pace), dar cu timpul aceasta să se fi pierdut:Homer însuşi nu ştie cum să explice uciderea troienilor şi trece oarecum în grabă peste acest eveniment.

Faptul că deja în timpul lui Homer înţelesul religios al practicii se pierduse dovedeşte vechimea acestuia. Totuşi, se pare că ea a fost reeditată uneori de-a lungul istoriei şi nu doar în timpul antichităţii. Astfel, uciderea văduvei din „Zorba Grecul”, romanul lui Nikos Kazantzakis, petrecută chiar la cimitirul la care avea loc înmormântarea tânărului ce se sinucisese din cauza ei, poate fi considerată o ipostază contemporană, este drept ficţională (dar cel mai probabil inspirată din realitate), a acestui tip primitiv de justiţie privată.

Bibliografie selectivă

Alexandrescu, Petre, „Însemnări arheologice histriene. Ornamente de căpăstru achemenide la Istros. Perşi, sciţi şi saci” în „Pontica”, vol. 41, pp. 119-143.

Hughes, Dennis, „Human Sacrifice in Ancient Greece”, Londra, 1991.

Rohde, Erwin, „Psyche. The Cult of Souls and Belief in Immortality among the Greeks”, Londra, 1925.