Rusia, pământul sfânt al Iluminismului francez
Emergența rapidă a Rusiei ca mare putere europeană s-a petrecut într-o perioadă în care gânditorii Iluminismului european chestionau teme fundamentale, legate de natura societății și a guvernului: care este cea mai bună formă de guvernare, autocrația sau guvernul reprezentativ? Ar putea reformele autocratice să fie binevoitoare? De ce și cum a putut tranzita omenirea dintr-un stadiu „natural” la unul „social”? Care sunt scopul și natura „contractului social”?
Revelația Rusiei a stârnit o serie de întrebări specifice. Erau rușii europeni sau asiatici? Ar fi fost cumva posibil ca forma lor de guvernare despotică să creeze reforme iluminate? Nu ar fi fost, totuși, iubitori de libertate, precum alți nordici? Cum ar putea fi civilizați „barbarii” ruși? Ar fi fost destinul Rusiei acela de a deveni cea mai puternică țară din Europa? Mulți dintre principalii filozofi iluminiști și-au pus aceste întrebări.
Câțiva au păstrat o corespondență animată cu Ecaterina cea Mare, o conducătoare fenomenal de inteligentă, căreia îi plăcea să discute filozofie, dar care înțelegea, în egală măsură, eficiența măgulelii și a propagandei. Câțiva s-au lăsat manipulați de ea și, uneori, stimulentele sale financiare au fost greu de rezistat.
Deziluzia a apărut odată ce călătorii au început să scrie despre condițiile reale din Rusia și, în special, după divizarea Poloniei din 1772, când Ecaterina cea Mare a anexat părți ale țării, împreună cu Prusia și Austria.
Într-o scrisoare din 11 iunie 1759, Voltaire își amintește că, în tinerețe, l-a zărit pe Petru cel Mare în timpul vizitei sale la Paris. „Când l-am văzut, acum patruzeci de ani, frecventând buticurile pariziene, nici el, nici eu nu ne-am îndoit că într-o zi voi fi istoricul lui.” Tânărul Voltaire pare să fi prezis că într-o zi va deveni biograful marelui țar rus. El, care urma să devină simbolul bunului-gust, al modernității și al literelor în Europa, este fascinat de un conducător impunător și exotic, copleșitor prin prisma sălbăticiei „barbare”, ajuns până la Paris pentru a fi occidentalizat și cultivat.
Această întâlnire, fie că a fost fictivă sau reală, poate fi considerată un coup de foudre determinant, simptomatic pentru complexa relație amoroasă care urma să se dezvolte între principalii protagoniști ai Iluminismului și Rusia. Această relație de dragoste a început ca o admirație timpurie și ezitantă, s-a dezvoltat într-o afecțiune oarbă, pentru ca mai apoi să treacă printr-o fază de deziluzie.
Petru „pocnește cu pumnii și cu picioarele pe oricine se apropie să se uite la el”
La începutul secolului al XVIII-lea, se știa puțin despre Rusia în Franța. Contactele și rutele comerciale dintre cele două țări erau minime, iar primele scrieri despre Imperiul Rus tind să fie mai degrabă engleze sau germane. Vizita lui Petru cel Mare la Paris din 1717 și-a pus evident amprenta asupra puținilor oameni care l-au cunoscut. Dar, în acel moment, cei mai mulți curteni francezi au rămas ostili manierelor „barbare” ale lui Petru.
Saint Simon a fost unul dintre puținii membri ai curții cărora Petru le-a lăsat o impresie favorabilă. Vizita a stimulat puține scrieri despre țar sau despre Rusia, deși a stârnit un oarecare interes literar. Autorii francezi timpurii au subliniat cu toții barbaria civilizației ruse și a lui Petru însuși. Ambasadorul Erizzo scrie în 1698 despre Petru: „Cu obiceiuri barbare… pocnește cu pumnii și cu picioarele pe oricine se apropie să se uite la el”.
Scriitorii și intelectualii din Anglia și din țările germane din secolul al XVII-lea au menținut o poziție critică în raport cu condițiile politice din Rusia. Pentru teoreticienii contractului social, precum Grotius, Ducatul Moscovei reprezenta o negație flagrantă a teoriei care vedea originea puterii politice într-o asociere liberă a indivizilor.
Simplul fapt că un cetățean al Moscovei nu putea să părăsească limitele sale geografice, fără permisiune guvernamentală, era revoltător. În Franța, Huet observa că „principii moscoviți nu permit (subiecților lor, n.a.) să părăsească țara și îi fac să evite comerțul cu străinii”. Cu toate acestea, Petru cel Mare a găsit un admirator francez precoce în Fontenelle; el a fost primul scriitor care a evaluat reformele monarhului în contextul moștenirii politice și culturale din Rusia acelei epoci.
„Orice lege tiranică este o lege inutilă, precum cea care obligă moscoviții să își taie barba.” (Montesquieu)
Problema Rusiei în filosofia iluministă
Primul gânditor francez care a aprofundat subiectul Rusiei este Montesquieu. Scrierile sale timpurii despre Rusia sunt incluse în Scrisori persane din 1721, interesul său fiind stârnit de reformele lui Petru: „Prințul care domnește în prezent a dorit să transforme totul: a avut mari probleme cu moscoviții din cauza bărbilor lor. Neliniștit și continuu agitat, rătăcește în vastele sale domenii, lăsând peste tot urme ale severității lui naturale. Le părăsește, ca și cum nu ar putea să îl conțină, și se îndreaptă către Europa în căutarea altor provincii și a unor noi regate”.
Montesquieu și paradoxul rusesc
Cu toate acestea, Montesquieu este surprins de un paradox. El crede că poporul rus este „nordic” și, prin urmare, rușii sunt „stoici și iubitori de libertate”, „cu puține vicii, destule virtuți, sinceritate și franchețe din plin”. De asemenea, îi vede în mod esențial europeni. În 1716, Ducatul Moscovei intrase pentru prima dată în „Almanahul Regal” ca putere europeană, iar Montesquieu nu chestionează în vreun fel corectitudinea acestei judecăți. De ce atunci tentativele de occidentalizare ale lui Petru trebuia impuse tiranic, de sus?
În Despre spiritul legilor, Montesquieu explică paradoxul afirmând că guvernul despotic al Rusiei și obiceiurile „barbare” erau „străine climatului și se datorau amestecului de națiuni și invazii. Cu alte cuvinte, deși Petru încercase să europenizeze Rusia de sus în jos, ar fi putut să o facă și fără a recurge la metode despotice, pentru că nu făcea altceva decât să-i restabilească natura adevărată și esențială, care fusese coruptă de invaziile mongole. El vede astfel reformele lui Petru ca fiind nefirești și inutil de tiranice. Ca exemplu, invocă interdicția de a purta bărbi pe care Petru o impusese nobilimii ruse: „Orice lege tiranică este o lege inutilă, precum cea care obligă moscoviții să își taie barba”.
Mai mult, această politică de europenizare forțată este condamnată și din punct de vedere teoretic: „Există modalități de a împiedica crimele; acestea sunt pedepsele. Există [modalități] de a transforma obiceiurile, acestea sunt exemplele… Este o politică extrem de proastă să se schimbe prin lege ceea ce trebuie schimbat prin obicei… în general, popoarele sunt foarte atașate de tradițiile lor; a le interzice înseamnă a îi neferici; nu trebuie schimbați, ci susținuți în procesul prin care se pot schimba ei înșiși”.
Petru „ar fi putut reuși să își atingă țelul cu blândețe”
În fapt, Montesquieu nu reușește să descifreze adevărata natură a reformelor lui Petru, care reprezentau în esență o încercare de a centraliza puterea prin restrângerea drepturilor și obiceiurilor boierilor. Dimpotrivă, el le interpretează ca pe o tendință de îndepărtare de despotism și de orientare către guvernarea constituțională: „Notați, vă rog, cu ce resurse guvernul moscovit încearcă să se elibereze de despotism, acesta fiindu-i mai apăsător ca poporului însuși”.
Opinia lui Montesquieu conform căreia rușii erau „nordici” și, prin urmare, iubitori de libertate se baza pe o „antropologie geografică” simplistă, proiectată asupra unei societăți despre care nu știa mai nimic. Montesquieu nu a călătorit niciodată în Rusia, iar descrierile călătorilor despre condițiile reale din țară nu erau ușor de găsit în Franța acelui moment.
Voltaire, fascinat de lipsa de civilizație a țării
Părerile lui Voltaire despre Rusia sunt fundamental diferite de cele ale lui Montesquieu. Raționalist și încrezător în perfectibilitatea omului și a societății, el este fascinat tocmai de lipsa de civilizație a țării, de faptul că Rusia dinaintea reformelor lui Petru era tabula rasa, o țară fără istorie, fără caracteristici autentice. Punctul lui de plecare este completa înapoiere a țării, faptul că nu făcuse niciodată parte din Europa cu adevărat.
În Istoria Imperiului Rus sub Petru cel Mare, Voltaire se străduiește să descrie poporul pre-Petrin din Rusia drept „sălbatici”. Pentru Voltaire, spre deosebire de Montesquieu, nu există nicio îndoială că rușii nu sunt europeni, ci asiatici: „Obiceiurile, veșmintele, tradițiile au ținut întotdeauna mai mult de Asia decât de Europa creștină”.
Voltaire compară „sălbaticii” Rusiei cu „sălbaticii” din America. El scrie despre siberienii care coborau de pe teritoriile lor pentru a vinde blănuri: „Le dau la schimb pentru cuie și bucăți de sticlă, ca primii sălbatici ai Americii atunci când își dădeau aurul spaniolilor… trăiesc în peșteri, în corturi în mijlocul zăpezilor”.
În opinia lui, tocmai pentru că Rusia era complet sălbatică, nu avea vreo limită în măsura în care putea fi civilizată. Mai mult decât atât, el nu avea nicio obiecție împotriva principiului civilizării ei de sus în jos. În ultima sa lucrare despre Rusia, Anecdote despre țar, din 1768, el rezumă acest optimism prin mottoul: „Nu avem decât să dorim. Nu dorim suficient”. Pentru Voltaire, un monarh cu calități supraomenești era capabil să modeleze natura umană, să creeze din nimic. În Eseu despre moravurile și spiritul națiunilor el susține că „aproape nimic nu s-a făcut vreodată în lume altfel decât prin geniul și fermitatea unui singur om luptând împotriva prejudecăților mulțimii” și că „se poate face totul; marea vină a majorității celor care guvernează este că au doar jumătate voință și jumătate mijloace”.
Viziunea lui Voltaire despre Rusia este în mod deliberat polemică, încât să poată avansa propria agendă și pentru Franța. Dacă autocrația binevoitoare ar fi făcut astfel de miracole în Rusia, de ce nu ar putea un monarh francez iluminat să transforme soarta Franței? Istoria Imperiului rus sub Petru cel mare se încheie cu următorul apel către Europa iluminată: „Suveranii statelor se vor întreba: dacă în climatul înghețat al vechii Sciții, un om, animat numai de geniul propriu, a înfăptuit asemenea lucruri extraordinare, ce ar trebui noi să facem în regatele în care lucrări acumulate de secole ne-au făcut totul ușor?”.
————————————-
„Aproape nimic nu s-a făcut vreodată în lume altfel decât prin geniul și fermitatea unui singur om luptând împotriva prejudecăților mulțimii.” (Voltaire)
————————————
Părerile lui Voltaire despre Rusia deveniseră, de asemenea, obiectul presiunilor curții ruse. Cu mult înainte de a scrie lucrarea sa majoră despre istoria Rusiei, Istoria Rusiei în timpul lui Petru cel Mare, Voltaire își exprimase dorința de a deveni istoriograful oficial al Rusiei. Fiindu-i refuzată această onoare de către Academia din Sankt Petersburg, care nu dorea să vadă o lucrare pe tema delicată a istoriei Rusiei scrisă de un străin, el a trebuit să aștepte ascensiunea Ecaterinei, când însuși iubitul francofil al țarinei, Shuvalev, a făcut demersuri în acest sens. În cele din urmă, Voltaire, încurajat de Curtea rusă și eliberat de reținerea datorată devotamentului său față de Frederic cel Mare, rusofob convins, a început să scrie marea sa Istorie.
Cu toate acestea, nu după mult timp, au apărut divergențe între Voltaire și Curtea rusă cu privire la materialul pe care scriitorul l-a inclus în primele manuscrise. De altfel, Voltaire scrisese deja despre Petru cel Mare în Istoria lui Carol al XII-lea. Deși complimenta de pe atunci activitatea legislativă a țarului, el adresase critic motivele țarului în războaiele împotriva Imperiului Suedez.
Acest lucru nu a plăcut comanditarilor ruși, care au dorit ca Petru să fie portretizat ca un pacifist agresat. Lomonosov, care îi furnizase cea mai mare parte din materialul său pentru Istoria, i-a sugerat lui Voltaire să semneze această lucrare cu un nom de plume fictiv, pentru a avea deplină libertate în noua sa portretizare a lui Petru, evitând astfel pericolul de a suferi posibile critici datorate inconsecvențelor cu mai vechea Istorie a lui Carol al XII-lea. Totuși, Voltaire a refuzat să devină instrumentul maleabil al autorităților ruse și i-a iritat cu umor, semnându-și lucrarea ca „a autorului Istoriei lui Carol al XII-lea”.
Voltaire și academicienii ruși
Au existat și alte conflicte între Voltaire și academicienii ruși, căci deseori obiectivele lor de propagandă nu coincideau cu viziunea autorului. Voltaire dorea să pună accentul pe înapoierea totală a Rusiei înainte de domnia lui Petru, marele său erou, pentru a sublinia amploarea realizărilor țarului. Era puțin probabil ca autoritățile ruse să aprobe. Însă adevăratul dezacord s-a centrat inevitabil pe problema delicată a execuției brutale a fiului, care era și moștenitorul tronului, Alexis, de către însuși Petru.
În timp ce Voltaire a mers până la a justifica faptele țarului pe motiv de „rațiune de stat” (Alexis a dat semne că sprijinea partidul reacționar la Curtea rusă), rușii au vrut ca Voltaire să-l acuze pe Alexis de o conspirație reală împotriva tatălui său. Însă acesta a refuzat. Exista în mod clar o limită până la care Voltaire era pregătit să manipuleze adevărul pentru a le face pe plac curtenilor ruși, fie chiar și pentru a se proteja de potențiale acuzații de lingușire pe care le-ar fi suferit în caz contrar. În 1761, îi scria unui prieten despre situația uciderii fiului de către țar: „Acest capitol este jenant, căci chiar dacă iubesc din plin pe împărăteasa tuturor Rusiilor, iubesc adevărul ca un nebun”.
În ciuda acestor tensiuni și dezacorduri, Curtea rusă a rămas mulțumită de munca lui Voltaire și a avut motive întemeiate în acest sens. Rusia, poate cea mai înapoiată țară din Europa, era acum prezentată ca un standard de iluminare după care toate celelalte țări ar fi trebuit judecate. Pentru Voltaire, Rusia din secolul al XVIII-lea era un stat tolerant. Petru și fratele său Fedor „îi lăsau fiecăruia libertatea de a servi pe Dumnezeu conform propriei conștiințe”. Biserica rusă a fost subjugată statului, „Patriarhul Adrian murind la sfârșitul secolului, Petru declară că nu vor mai fi alții…”. Nobilimea fusese zdrobită și „se refoma, încetul cu încetul, marele abuz militar, această independență a boierilor, care aduceau armatei milițiile țăranilor lor".
O viziune idealizată asupra Rusiei
Rusia, pentru Voltaire, devenise o țară guvernată de legi fixe și imuabile, precum Anglia. Petru „desăvârșește în 1722 noul său cod și interzice tuturor judecătorilor să se îndepărteze de la litera lui, amenințând cu pedeapsa cu moartea pe toți cei care ar înlocui legea generală cu opinia personală”.
De asemenea, era o națiune în care artele înfloreau și în care statul instituise deja instituții caritabile: „S-au pus bazele școlilor de aritmetică, în 1716 deja organizate în toate orașele imperiului. Casele pentru orfani și pentru copii găsiți, care fuseseră deja începute, au fost terminate, dotate, și umplute”.
Cum a putut Voltaire să nu chestioneze o viziune atât de naivă și idealizată a Rusiei? Ignorarea totală a realităților țării poate fi o posibilă explicație. Spre deosebire de Montesquieu, Voltaire primise o invitație de a vizita țara de la împărăteasa Ecaterina, dar o refuzase. De asemenea, important de notat că majoritatea informațiilor pe care își bazase scrierea îi fuseseră transmise chiar de Curtea rusă.
Rousseau: „Rușii nu vor fi niciodată civilizați”
Spre deosebire de Voltaire, Rousseau nu a dedicat mult timp contemplării Rusiei, nu a avut relații cu conducătorii ei și nici nu a scris pe larg despre acest subiect. Dar, ca și ceilalți filozofi, el notează câteva generalități despre țară în Contractul Social din 1763, fără a intra în niciun detaliu despre situația Rusiei contemporane. Opiniile sale despre Rusia își au sursa în principiile lui generale despre bunătatea naturală a omului „primitiv” și despre relele civilizației, opinii care erau opuse părerilor celorlalți filozofi și, în special, opuse celor ale lui Voltaire, care milita pentru perfectibilitatea ființei umane, care putea fi impusă inclusiv de sus în jos de către conducător.
Spre deosebire de Montesquieu și asemeni lui Voltaire, Rousseau îi vede pe ruși ca fiind fundamental necivilizați. Totuși, diferit de ambii, el consideră că reformele lui Petru au eșuat tocmai pentru că a încercat să-și civilizeze supușii prea devreme. În plus, el estimează că reformele lui Petru sunt importate din Vest și, prin urmare, sortite eșecului: „Maturitatea unui popor nu este întotdeauna ușor de înțeles, și dacă o inhibăm, pierdem munca. Un anumit popor este disciplinabil din naștere, altul nu poate să devină disciplinat nici după zece secole.
Rușii nu vor fi niciodată civilizați, deoarece acest proces s-a întâmplat prea timpuriu. Petru avea un geniu imitativ, nu avea acel adevărat geniu care creează și face totul din nimic. Câteva din lucrurile întreprinse de el erau bune, cea mai mare parte erau deplasate. A înțeles că poporul său era barbar, dar nu a observat că nu era suficient de matur pentru a fi civilizat. A dorit să-l civilizeze, dar nu a reușit decât să agraveze situația.
Și-a dorit să îi transforme în nemți, englezi, când trebuia să înceapă prin a-i face ruși” Rousseau pune în contrast vitalitatea și puterea Rusiei cu decadența Europei, dar crede că, din cauza reformelor greșite ale lui Petru, ea însăși va ajunge în cele din urmă să fie dominată de o civilizație mai proaspătă, mai puțin europeană, venită dinspre sud și est.
Pentru Rousseau, Rusia era prea vastă pentru a se putea conforma vreodată cu idealul democratic al unei națiuni mici, mobilizată prin participarea directă a cetățenilor – modelul ideal al unei națiuni. Într-un alt pasaj din Contractul Social, el laudă Corsica, drept țara cu cel mai mare potențial de dezvoltare, datorită oamenilor iubitori de libertate și dimensiunilor relativ mici. În orice caz, opiniile sale despre Rusia, deși i-au influențat profund pe gânditorii ruși din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, par să fi avut un impact redus asupra scriitorilor contemporani din Franța.
Țarina și intelectualii europeni
În același an în care a fost publicat Contractul social, s-a urcat pe tron Ecaterina cea Mare, țarina de origine germană care a cultivat în mod conștient o bună imagine a Rusiei în fața intelectualilor europeni. Diderot scria despre ea: „Vi-o garantez prosternat, în fața imaginii posterității”.
Ecaterina cea Mare nu a ezitat să cultive admirația acestor intelectuali, înțelegând valoarea sa ca sursă de propagandă. Mai mult decât atât, ea i-a răsplătit pe filozofii care i-au lăudat națiunea (și în special politicile sale) cu daruri, precum și cu măgulitoare invitații de a o vizita și de a o ajuta în redactarea legislației. A reușit să-i flateze pe acești scriitori, încântați de perspectiva asocierii cu unul dintre marii monarhi ai Europei, care părea să-i asculte și să-i prețuiască.
Într-o scrisoare către Ecaterina cea Mare, Voltaire notează: „Toți cei care au fost onorați de bunătatea Majestății Voastre sunt prietenii mei. Sunt recunoscător pentru ceea ce ați făcut cu atâta generozitate pentru Diderot, D'Alembert și pentru familia Calas. Orice om de litere din Europa ar trebui să fie la picioarele voastre”. Evident, era însuflețit de recunoștința față de Ecaterina; la începutul anului 1768 îi scria lui d’Argenel: „Am să vă cer o favoare, adică pentru Ecaterina mea. Trebuie să-i restabilim reputația la Paris... Vă implor, spuneți multe lucruri bune despre Ecaterina”.
Preocuparea cea dintâi privind opinia publică din Europa a fost contracararea zvonurilor despre uciderea soțului ei, Petru. Pictet, agentul Ecaterinei la Geneva, a fost obligat să-i scrie lui Voltaire de urgență, asigurându-l că „o să vedeți pe tron un adevărat filozof”. Voltaire, sperând probabil ca împărăteasa rusă să fie receptivă la ideile sale, a început să-i scuze rolul jucat în asasinarea lui Petru, afișând un ton plin de umor: „Mărturisesc că mi-e frică să am inima destul de coruptă pentru a nu fi suficient de scandalizat de această scenă, așa cum ar trebui să fie un bun creștin. Ar putea să rezulte un foarte mare bine din acest mic rău. Providența este precum iezuiții de altădată: se servește de tot”. O altă glumă celebră de-ale filozofului era că nu voia să se amestece în problemele de familie.
Între timp, Ecaterina îl curta cu determinare pe alt filozof, d’Alembert, oferindu-i să devină tutorele Marelui Duce, al său fiu și moștenitor la tron. D’Alembert i-a scris lui Voltaire: „Sunt de acord cu dumneavoastră că filozofia nu poate să se fălească prea mult cu asemenea elevi, dar ce să facem? Trebuie să ne iubim prietenii cu defectele lor”.
Scrisorile dintre Voltaire și Ecaterina
În acest climat a început lunga corespondență dintre Voltaire și Ecaterina, care a durat până la moartea lui Voltaire în 1778. În scrisorile lor, nu detectăm un schimb onest de idei, un autentic dialog intelectual. Pe scurt, nu par să reușească să depășească nivelul laudei și lingușirii reciproce. Neînțelegerile profunde care însuflețesc corespondența lui Voltaire cu Frederic cel Mare, care sunt dovezi ale unei prietenii veritabile și ale unui schimb dinamic de idei, nu se regăsesc nicăieri în scrisorile dintre Voltaire și Ecaterina. Tentativa cea mai apropiată se concentrează pe schimburi de opinii literare, vizând traducerea unor piese franceze pentru Institutul Smolny, fondat de țarină pentru educația tinerelor fete nobile.
Totuși, Ecaterina cea Mare știa că poate influența opinia publică din Europa de Vest cu ajutorul penei prolifice a lui Voltaire. Ea îi scria adesea „să-l informeze” despre condițiile reale din Rusia. Deja în 1765, ea scria că „toleranța e generală în acest imperiu, doar iezuiții nu sunt tolerați aici”. Patru ani mai târziu, îi descria lui Voltaire că „nu există țăran în Rusia care să nu mănânce pui când își dorește; și avem provincii în care preferă gâsca puiului”.
Una dintre principalele probleme pe care Voltaire nu le-a abordat în scrisorile sale către Ecaterina a fost deteriorarea condițiilor iobagilor ruși. În 1767, Societatea Economică Liberă din Sankt Petersburg a organizat un concurs la care Voltaire a prezentat un eseu în care critica instituția iobăgiei ruse. Nu a câștigat, premiul fiind acordat unui alt francez care a scris despre pericolul reprezentat de filozofii care se amestecă în treburile statului. Șase ani mai târziu, când a izbucnit revolta lui Pugaciov în Rusia, Voltaire nu a notat nicio legătură între revoltă și condițiile țărănimii ruse. În scrisorile sale către țarină din timpul revoltei, el și-a exprimat mai multă preocupare pentru sănătatea și siguranța împărătesei decât pentru condițiile economice care stau la baza revoltei. Este interesant că în „ABC”-ul său din 1768, în care Voltaire enumeră țările în care exista iobăgie, nu include Rusia.
Pe de altă parte, în scrisorile sale, Voltaire a încurajat-o pe împărăteasă în războiul ei împotriva turcilor. Într-o scrisoare din septembrie 1770, el proiectează entuziast momentul în care Rusia ar elibera Grecia de sub jugul turcesc: „Vi s-ar crea o Catrinada. Căderea Imperiului Otoman ar fi sărbătorită în grecește; Atena ar deveni una dintre capitalele voastre; limba greacă ar deveni limbă universală; toți negustorii Mării Egee ar cere Majestății Voastre pașapoarte grecești”.
În 1772, Voltaire continua să susțină în dialog cu împărăteasa ideea cruciadei împotriva turcilor: „Protestez împotriva oricărei păci care nu v-ar livra Istanbulul”.
În același an, în Europa, o schimbare sensibilă apare în opinia educată despre Rusia, odată cu prima partiție a Poloniei, prin care Rusia, Prusia și Austria dezmembrează Federația polono-lituaniană, lărgindu-și astfel teritoriile lor. Așa i-a dat de veste Ecaterina lui Voltaire: „Posesiunile mele au... crescut un pic, grație unui acord între Curtea de la Viena, regele Prusiei și mine. Nu am găsit altă modalitate pentru a ne apăra granițele împotriva incursiunilor pretinșilor confederați, comandați de ofițeri francezi; singura soluție a fost expansiunea”.
Voltaire pare să fi fost cu adevărat șocat (și rănit) de împărțirea Poloniei, considerând-o o trădare personală. El susținuse întotdeauna interferențele Ecaterinei în afacerile Poloniei pe motiv că ea lucra pentru cauza toleranței, împotriva înapoiatei nobilimi poloneze și a Bisericii Catolice obscurantiste. Împărăteasa însăși îl asigurase că acesta era cazul. Voltaire scria în 1772: „Am fost convins ca un prost când am crezut, înainte de războiul turcilor, că împărăteasa Rusiei se înțelesese cu regele Poloniei să facă dreptate disidenților și să stabilească libertatea de conștiință”.
Dar, la scurt timp după eveniment, Voltaire o scuză în public atât pe Ecaterina, după cum scuză și faptul partiției. Pe aceeași lungime de undă, D'Alembert remarca: „Filozofia… iartă învingătorilor răul făcut dușmanilor lor, în directă proporție cu binele pe care îl aduc supușilor lor”.
———————————
„Posesiunile mele au... crescut un pic, grație unui acord între Curtea de la Viena, regele Prusiei și mine.” (Ecaterina cea Mare)
——————————-
Călătoriile filozofilor în Rusia Ecaterinei
În cele din urmă, nu atât împărțirea Poloniei, cât realitățile vieții din Rusia au început să erodeze opiniile optimiste ale scriitorilor despre Ecaterina: niciuna dintre călătoriile filozofilor la curtea rusă din Sankt Petersburg nu s-a dovedit un succes.
În 1767, Le Mercier de la Rivière a fost invitat de împărăteasă să vină la curtea ei ca jurisconsult. El a sosit la Sankt Petersburg în toamnă și a plecat în martie următor, fără să fi fost consultat măcar o singură dată de Majestatea sa sau de asistenții ei. Împărăteasa a rămas de fapt la Moscova pe toată perioada vizitei sale și nu a vrut să-l invite pe fiziocrat să o viziteze într-un oraș care nu era atât de european și occidentalizat ca Sankt Petersburg. La întoarcere, fiziocratul a rămas profund dezamăgit de experiența sa rusească.
În mod similar, în 1773, Diderot a pornit spre Sankt Petersburg, după ce hotărâse în cele din urmă să accepte o invitație de mult lansată de a o vizita pe împărăteasă. Dintre toți filozofii, Diderot beneficiase, fără îndoială, cel mai mult de favorurile Ecaterinei. Aceasta îi cumpărase biblioteca într-un moment în care Diderot avea nevoie disperată de bani pentru a oferi o dotă fiicei sale. Împărăteasa îi dăduse o pensie pe viață și se oferise să-l ajute la publicarea Enciclopediei în Rusia. De asemenea, îi ceruse să acționeze ca agent al ei, cumpărând tablouri din Franța (pentru a începe colecția Hermitage) și îi plătise un comision pentru munca lui.
Diderot, care nu era amator de călătorii, a pornit spre Petersburg animat de un sentiment de recunoștință față de binefăcătoarea sa. Cu toate acestea, șederea lui nu se poate considera vreun succes. Chiar dacă Diderot a putut nota că Ecaterina „reunea spiritul lui Cezar și pe al Cleopatrei”, relațiile dintre cei doi s-au acrit relativ repede. Spre deosebire de le Mercier de la Rivière, Diderot a fost primit de țarina însăși şi petrecea două ore cu ea în fiecare după-amiază.
Ecaterina despre Diderot: „Printre cei mai extraordinari oameni care au existat”
Dezacordurile lor erau pe chestiuni de principiu. Filozoful nu era gata să accepte că Rusia era o țară pe deplin civilizată până când Ecaterina nu ar fi transformat autocrația rusă într-o monarhie constituțională, cu instituții reprezentative. Astfel, el se deosebea complet de perspectiva lui Voltaire, care pretindea că progresul în Rusia ar fi posibil doar grație despotismului binevoitor al unui monarh iluminat. Diderot și-a consemnat conversațiile cu împărăteasa în Memorii pentru Ecaterina a II-a. El sugerează țarinei că: „Orice guvern arbitrar este rău, nu face excepție nici guvernul arbitrar al unui stăpân bun, ferm, drept și clarvăzător. Acest conducător îi obișnuiește să respecte și să prețuiască un sceptru oricare ar fi... Îndepărtează națiunii dreptul de a delibera, de a dori sau de a nu dori, de a se opune, de a se opune chiar și binelui”.
Pentru Diderot nu era suficient ca țarina să fi convocat și consultat o comisie legislativă care să o asiste în legislația ei. Ar fi trebuit să facă această instituție permanentă. Cu alte cuvinte, el îi cerea autocratei să abdice de la puterea ei absolută. Schimburile dintre Ecaterina și Diderot reprezintă confruntarea supremă dintre idealismul filosofilor și realitățile situației sociale și politice din Rusia. Când Diderot o sfătuiește „folosiți-vă mai ales Comisia pentru a instaura acest tip de egalitate legală”, el își arată totala ignoranță față de structurile puterii Rusiei secolului al XVIII-lea. Comisia convocată de Ecaterina era tocmai genul de instituție care ar fi susținut privilegiile elitelor din Rusia.
Într-o scrisoare către Voltaire, scrisă la sfârșitul anului 1773, împărăteasa notează: „Găsesc în acest Diderot o imaginație inepuizabilă și îl consider printre cei mai extraordinari oameni care au existat”. Astfel, deși între cei doi pare să se fi menținut un respect intelectual, inevitabil, conversația lor a devenit din ce în ce mai puțin politică și mai mult concentrată pe chestiunile de estetică și educație.
Probabil că Diderot și-a dat seama că avea puține șanse de a schimba părerile împărătesei și ar fi riscat să o înstrăineze, dacă insista. Memoriile sale se termină cu trei luni înainte de plecarea din Sankt Petersburg; e posibil ca acesta să fi simțit că nu mai era de folos să-și înregistreze conversațiile cu Ecaterina ori poate cei doi se întâlneau din ce în ce mai rar. Până la plecarea lui Diderot, țarina și filozoful s-au pus de acord doar cu privire la două aspecte: utilitatea educației și a artelor plastice, în special a teatrului, în scopuri morale și politice.
——————————————————-
„Orice guvern arbitrar este rău, nu face excepție nici guvernul arbitrar al unui stăpân bun.”(Diderot)
————————————————————
La întoarcerea în Franța, Diderot scrie Observații despre Nakaz, unde privește înapoi cu amărăciune la experiența sa rusească: „Împărăteasa nu a zis nimic despre eliberarea iobagilor. Vrea ca națiunea ei să persiste în sclavie?”. Apoi a continuat să sublinieze criticile la adresa Rusiei, așa cum au apărut în prima ediție a Istoriei celor doua Indii a lui Raynal, și a adăugat altele noi pentru a doua ediție. Relațiile sale cu Ecaterina au rămas cordiale până la moartea lui, poate pentru că împărăteasa a citit Observațiile doar după moartea filozofului, în 1784.
Însăși Ecaterina moare doi ani mai târziu, la un secol după ce Petru cel Mare pornise în eroicul său prim tur al Europei.
***
Astfel se încheie un veac de schimburi crescânde, dar și de neînțelegeri, de optimism urmat de deziluzii, printre intelectualii a ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept „Occident”.
Articolul face parte din numărul 250 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 noiembrie - 14 decembrie, și în format digital pe platforma paydemic.