Romanizarea

Oricât de mult s-a discutat despre procesul istoric numit romanizarerareori s-a încercat o explicaţie logică, pe baza a ceea ce s-ar putea enumera drept factoriai romanizării. Din acest motiv s-a ajuns a se crede că un anume tip de convieţuire, căsătoriile mixte sau pur şi simplu impunerea valorilor tipice lumii romane au avut drept rezultat apariţia poporului protoromân. Este o eroare care trebuie, totuşi, corectată.

De la bun început trebuie spus că romanii n-au impus nimic. Romanizarea nu a fost un ţel, o ţintă urmărită de autorităţile imperiale sau de către cele provinciale. De altfel ultimele nici n-ar fi putut. Adminsitraţia romană a provinciilor dacice (cele trei) era extrem de puţin numeroasă. Cum se explică atunci rezultatul? În primul rând prin componenta absolut normală a factorilor care au influenţat o transformare atât de profundă. Ce ar trebui să înţelegem prin romanizare? Fără pretenţia de a da un gen de „ definiţie” se poate spune că romanizarea a fost, în primul rând, un proces de culturaţie/aculturaţie prin care s-au adoptat forme superioare de cultură materială şi de civilizaţie, inclusiv la nivelul a ceea ce noi numim drept spiritualitate. Desigur, formele cele mai vizibile au fost la nivelul instrumentarului şi obiectelor de zi cu zi, a modului de construire, a producţiei de bunuri, a exploatării unor resurse etc. Niciuna dintre aceste elemente ale culturaţiei/aculturaţiei nu ar fi fost posibile în lipsa factorilor purtători. Iar aceştia au acţionat absolut normal, în conformitate cu rolul şi rostul lor în Dacia.

Factorii romanizării

Primul dintre factorii pe care-i amintim a fost elementul militar. Atât partea sa pasivă (fortificaţiile) cât mai ales partea sa activă, trupele. Se ştie, de multă vreme, că în Dacia au staţionat pe parcursul existenţei provinciilor peste 70.000 de soldaţi. Lista unităţilor staţionate este extrem de lungă. În marea lor majoritate erau unităţi auxiliare celor două legiuni – XIII Gemina şi V Macedonica. Aceste unităţi auxiliare dar şi cele două legiuni au avut un rol imens în transformarea  fundamentală ce a avut drept rezultantă romanizarea. În primul rând prin ceea ce numim astăzi drept recrutarea locală. Altfel spus, soldaţii căzuţi în lupte sau din alte motive, cei lăsaţi la vatră au fost înlocuiţi cu bărbaţi din rândul populaţiei locale. Nimeni nu şi-a pus problema aducerii unor britani, gali sau din rândul altor populaţii, din rândul cărora se recrutaseră iniţial unităţile auxiliare, în momentul în care se simţea nevoia completării golurilor apărute din varii motive. Ca atrare într-o unitate, să zicem cohorta a II de hispani (cohors II Hispanorum) în locul celor lasaţi la vatră sau a celor căzuţi nu se aduceau bărbaţi din provinciile hispanice! Dincolo de faptul că încă din 107-109 existaseră chiar unităţi recrutate dintre daci imediat după încheierea războaielor. Ştim, de pildă că a existat o cohortă a III-a de daci (cohors III Dacorum). Logic trebuiau să existe, obligatoriu, prima şi a doua.Este adevărat aceasta, cohorta a III-a nu a staţionat în Dacia. După cum mai ştim că, la un moment dat a existat o cohortă a VI-a cea „ nouă” de al Cumidava (cohors VI Nova Cumidavensium) ceea ce implică faptul că existau alte cinci unităţi şi faptul că era o cohortă nouă, adică existase anterior alta mai veche.

Săpăturile arheologice în mediul militar roman au demonstrat, fără nicio îndoială, prezenţa dacică. Iar prezenţa unor daci în cadrul unităţilor militare ale armatei romane implica un serviciu militar de lungă durată (22 -25 de ani)  învăţarea, am spune obligatorie, a comenzilor în limba latină, a modului de viaţă tipic, a folosirii instrumentarului cotidian. Iar la final, obţinerea celei mai de preţ recompense, cetăţenia romană pentru fostul soldat şi pentru familia sa în cazul în care avea o familie. Pe lângă un gen de „pensie” sau, după caz a impropiretăririi cu un lot destul de mare. Al doilea element demn de remarcat este apariţia şi dezoltarea unor aşezări civile pe lângă castrele romane (kanabae în limbajul de specialitate) care au devenit, în timp, sate. O listă a celor mai vechi sate româneşti de astăzi este foarte strâns legată chiar de existenţa fortificaţiilor romane, iar acestea nu erau chiar puţine. Până acum cunoaştem cel puţin 107-108 fortificaţii certe. Să nu uităm că unităţile militare auxiliare aveau între 500 şi 1000 de oameni! Adică tot atâţia purtători ai civilizaţiei romane tipic provinciale. Nu excludem nici prezenţa legiunilor care au generat, cel puţin pentru Dacia apariţia a trei oraşe. În primul rând cele două care au ajuns mai apoi Apulum (Alba Iulia) şi, mai apoi, după 160 Potaissa (Turda) Dacă adăugăm şi prezenţa unor foşti militari colonizaţi în zona Ulpia Traiana tabloul începe să prindă contur.

Un al doilea element de bază au fost coloniştii. Ştim, cu siguranţă, că elementele colonizatoare au venit în Dacia odată printr-un program (politică) oficial, fiind încurajată de stat, dar n-au fost opriţi nici cei care au sosit „ pe cont propriu”. Prima măsură, cea oficială a fost remarcată prin însăşi lăsarea la vatră şi fixarea celor care au locuit în zona Ulpia Traiana, după cum trebuie amintiţi coloniştii aduşi din zona dalmată, specialişti în minerit. Ultimii au fost cei care au creat nucleul aşezărilor de profil din zona auriferă. Poate că şi în alte zone în care se exploatu diferite minereuri sau a carierelor de marmură, piatră etc. Fără îndoială că şi-au găsit un bun loc de viaţă diferiţi meşteşugari sau colonişti care au început exploatarea sistematică şi foarte modernă pentru acele vremuri a pământului în aşa numitele „ferme agricole” (villa rustica). Ultimele trebuie văzute inclusiv la nivelul prelucrării primare a produselor pământului. Altfel spus, unităţi de microproducţie ce aveau ca scop deservirea pieţei, mai puţin subzistenţa proprietarilor. Deci asiatăm la o deschidere a pieţei, o potenţare a producţiei agrare şi nu numai.

Un alt element, insuficient cunoscut astăzi, a fost urbanizarea. Adică a unei lumi total necunoscute în Dacia înainte de cucerire. Apariţia şi mai apoi creşterea oraşelor a atras un număr de locuitori printre care s-ar putea să fi existat şi autohtoni. Nu ştim exact care a fost prezenţa dacică în mediul urban. Dar ştim că oraşele, ca fenomen tipic lumii romane, au atras mase destul de importante de populaţie, atât ca mod de viaţă, cât şi pentru oportunitîţile economice pe care le ofereau. Iar evoluţia oraşelor, cel puţin din punct de vedere juridic, dacă nu şi economic, ridicarea la rangul de municipium sau în unele cazuri chiar de colonia arată o evoluţie crescătoare a importanţei economice. Iar acordarea rangului de colonia implica şi unele scutiri de taxe şi impozite. 

Oraşele, ca unităţi administrative, erau, în principiu, copii ale Romei, dispunând de teritoriu propriu (un gen de mici oraşe-stat), de o lege de fundare şi funcţionare şi ofereau posib ilităţi de afirmare reale. Nu mai pomenim aici faptul că lumea urbană a fost una producătoare de marfuri şi o piaţă de desfacere pentru produsele lumii rurale. Or, locuitorii de origine dacică în cazul în care s-au stabilit în oraşe aveau un anume statut juridic, erau interesaţi să se „ topească” în lumea în care s-au stabilit. Cum am putea explica, spre exemplu, adoptarea unor nume tipic italice – cele trei nume (tria nomina) în mediul ne-militar, dar cu păstrarea unui element autohton? Sunt foarte mulţi care au un prenume şi un nume de origine italică iar cel de-al treilea (cognomen) de origine dacică sau de altă natură? Se ştie că până la 211 d. Hr. acest fenomen a fost destul de amplu. După 211 odată cu legea prin care toţi locuitorii liberi ai imperiului au devenit cetăţeni, fenomenul nu mai are aceiaşi amploare.

Autohtonii – şi nu doar în Dacia – îşi luau primele două nume după cele ale unor imperatori (!) iar cel de-al treilea era cel din lumea din care făceau parte. Uneori se vede că au renunţat la numele autohton, dar posesorii noii identităţi rămân, prin multe elemente de viaţă cotidiană între vechea civilizaţie şi cea nouă. Uneori fenomenul este vizibil şi în interiorul spaţiului pe care-l aveau fermele agricole. Evident, a fost pus în evidenţă mai ales în cimitirele oraşelor sau a altor aşezări, odată cu adoptarea elementelor de spiritualitate de tip roman. Monumentele funerare ne arată evoluţia unor nume iar inventarul unora dintre morminte ne pun în evidenţă adevărata origine şi evoluţia individului sau a familiei sale. Necopolele sunt adevărate „cărţi de identitate” din păcate puţin cunoscute din  lipsa unor cercetări  de amploare şi mai ales de durată. Nici oraşele nu sunt foarte bine cunoscute dat fiind faptul că fie sunt sub actualele aşezări – ceea ce limitează drastic posibilităţile de cercetare-fie, cazul Ulpiei Traiana, lipsa fondurilor împiedică dezvoltarea cercetării.  Penătrunderea şi răspândirea . lentătru cine are dubii în privinţa romanizării sugerez o vizită la unul dintre cele ami importante puncte romane din România:complexul roman de la Porolissum (la cca 12 km) de Zalău. Vor putea vedea, cu ochii lor, atât elementele civilizaţiei de tip roman provincial cât şi prezenţa autohtonilor în mediul roman. Nu mai pomenesc aici zeci de sate care se suprapun unor situri de valoare mare! Dar, din nefericire tot necercetate.

Un ultim element pe care-l am în vedere în ceea ce se numeşte procesul de romanizare este legat de pătrunderea şi răspândirea lentă a creştinismului. Un creştinism primitiv (în sesnul de primar, începător!) care s-a răspândit în limba latină! Suntem singurul popor neolatin care ne denumim instituţia de bază – biserica– după o construcţie tipic romană (basilica) nu după formula derivată din limba greacă eclesia, formulă ce denumea adunarea tuturor credincioşilor, cu sau fără existenţa unei clădiri dedicate cultului. De altfel denumirile de bază ale elementelor cultului creştin derivă direct, fără intermediar, din limba latină. Or, a predica, a face operă pastorală într-o limbă necunoscută unei populaţii era ceva de-a dreptul absurd! O serie de descoperiri arheologice vin să completeze elementele de limbă. În provinciile dacice sunt multe elemente tipice saecolelor IV-V, de la monograma christică (chrismonul) la aşa numitele „vase cu peşte”, de la micul instrumentar liturgic (linguriţe euharistice, cruciuliţe, vase liturgice) la elemente de mobilier al unor locuri de cult, cum ar fi candelabrul – fragmentar – de la Biertan cu celebra inscripţie „ ego Zenovius votum posui”. Nu mai amintesc aici multele pietre tombale, şi nu numai, „creştinate”. Să mai spunem că expresia „ să-ţi fie ţărâna uşoară” vine direct din limba latină (sit tibi terra levis)?

Că place sau nu romanizarea a fost un fenomen care a schimbat în provinciile dacice tot sau aproape tot. A schimbat o lume înlocuind-o cu alta. În ultimă instanţă a dus la apariţia unei romanităţi la limita dintre lumea barbară (germanică, slavă) şi cea greacă. Puţini ştiu că la sud de provinciile Dacia elementul de civilizaţie de bază a fost cel grecesc! Romanii nu numai că n-ar fi putut înlocui cultura şi civilizaţia elenă, dar nici măcar n-au încercat.

O problemă care persistă, dar care este falsă, este aceea a relaţiilor cu aşa-zişii „daci liberi”. Am  ai spus-o:liber faţă de cine, faţă de ce? Numai că mulţi ingnoră faptul că în mediul dacic „ liber” abundă atât instrumentar de tip roman, au existat pentru lungi perioade de tip aşezări ale unor colonişti. Deci aşezări de tip roman în afara „frontierelor”. Printre ele celebra aşezare de la Medieşul Aurit (Maramureş), aşezări pe văile Crişurilor, pe Barcău etc. după cum au fost descoperite multe elemente ale civilizaţiei romane în Moldova atât în mediul germanic al bastarnilor cât şi în cel sarmatic. Altfel spus, influenţa romană nu s-a manifestat doar în teritoriul provinciilor.

Cât a durat acest proces pe care-l numim romanizare? Se afirmă că la 271/75 romanii au abandonat teritoriile nord-dunărene. Parţial real, parţial fals. Real în ceea ce priveşte retragerea unităţilor militare cantonate în spaţiul ardelean. Fals dacă privim prezenţa militară la nord de Dunăre în Oltenia, Banat şi foarte probabil şi în Muntenia. Unii privesc retragerea romană ca pe un gen de cataclism, o catastrofă. Nici vorbă de aşa ceva! De altfel romanii s-au retras dintr-o zonă relativ liniştită, având nevoie de trupe în locuri cu mult mai periclitate. S-au retras şi din zona occidentală în unele locuri, din Delta Nilului etc. În unele din zonele din care s-au retras au revenit. În Dacia nu. Numai că pentru teritoriile Banat-Oltenia-Muntenia prezenţa romană a fost pentru încă aproape 70-80 de ani. Enumerarea „dovezilor” prezenţei romane este prea lungă pentru a fi prezentată aici. Amintim numai şi faptul că în vremea lui Constantin cel Mare romanii au mai construit un pod peste Dunăre, în zona de vărsare a Oltului, au costruit un drum militar de peste 50 km, au refăcut un oraş etc. Ceea ce demonstrează, printre altele, că teritoriile în cauză nu erau abandonate. După cum arată că nu au fost cedate unor migratori. Faptul că, de pildă, fortificaţia romană de la Mehadia (Praetorium) a fost refăcută după modelul tipic secolului al IV-lea vine să întărească prezenţa romană în zonă, nu retragerea la sud de Dunăre. Mai sunt şi multe alte elemente din păcate necunoscute şi mai ales neexplicate marelui public.

Momentul de criză a survenit abia odată cu marele atac hunic, dar şi atunci doar prin despărţirea, pentru cca. 50-60 de ani de zona sud-dunăreană, nu prin pătrunderea temuţilor călăreţi asiatici în spaţiul dacic. De altfel până astăzi cel mai sudic punct al prezenţei hunice la noi este cel de la Simleul Silvaniei. Elementele de armament (mai ales vârfuri de săgeţi) de pe linia Dunării, din anumite fortificaţii nu spun mare lucru.

Într-o încercare de concluzie putem spune că romanizarea a fost un proces istoric ireversibil şi a avut profunzimea necesară creării unui nucleu al ceea ce a devenit, mai apoi, poporul român.