România și puterea lui Ceaușescu
Împlinirea a mai bine de două decenii de când era comunistă a căzut din Europa permite să desluşim mult mai clar cauzele şi tot odată motivele clare pentru care acesta a fost atât de dur. Comunismul a fost una dintre cele mai controversate perioade din istoria Europei, el reuşind să se infiltreze în societate ca un virus extinzându-se rapid. Promisiunea acestuia se baza pe principiul:“Fiecare după puteri, fiecare după nevoi!”. S-a dovedit a fi o mare problema pentrusocietate. Interpretările şi ideile de unde a apărut comunisnul se găsesc în cartea intitulată:”Manifestul Partidului Comunist” scrisă de Karl Max şi Friedrich Engels.
URSS-ul, după ce şi-a impus hegemonia în România, după lovitura de stat din august 1944, a condus procesul de instaurare şi de sovietizare a ţării. Procesul desfăşurându-se încet deoarece, la aceea vreme, Partidul Communist Român era prea mic şi lipsit de popularitate, fiind nevoit să ceară ajutorul prietenilor de peste hotare[1].
Partidul a început organizarea unor coaliţii conduse de comunişti pentru a atrage cât mai mulţi oameni în jurul unui program reformist burghez fals. Pe 12 septembrie 1944, la Moscova se semnează Convenţia de armistiţiu, impunând României despăgubiri de război către Rusia în valoare de 300 milioane de dolari[2]. Astfel amestecul sovietic în problemele interne ale României se realizează foarte uşor prin:presiunea economică continuă exercitată de către sovietici, politica duplicitară a comuniştilor români, încurajarea ruşilor în acţiunile lor de către Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Astfel, la 12 octombrie se formează Frontul Naţional Democrat compus dintr-o multitudine de partide. Pe 4 noiembrie este stabilită Constituţia deschizându-le uşile ţării noastre spre guvernare. Agitaţiile comuniste încep să se intensifice. Partidul iniţiază o serie de propagande către oamenii din sate pentru a atrage de partea sa voturi.
În ianuarie 1945, Gheorghe Gheorghiu Dej face o vizită la Moscova, stabilindu-se obiectivele ce vizau cucerirea puterii de către sovietici. Stalin a promis României Transilvania dacă ar veni la putere, dând dovadă de patriotism.
Între timp, în perioada 4-11 februarie 1945, la Yalta, americanii şi englezii au plănuit ca Europa de Est să intre sub influenţă sovietică. Pe 24 februarie, acelaşi an, Frontul Naţional Democrat convoacă cetăţenii să participe la un miting împotriva guvernului.
Pe 6 martie 1945, comuniştii au o victorie importantă în acţiunea lor de preluare a puterii. Partidul Comunist Român nu ar fi reuşit să preia puterea din România dacă nu ar fi fost sprijinit de Partdul Comunist al Uniunii Sovietice şi Armata Roşie[3]. Terminarea celui de-al doilea Război Mondial, finalizarea tuturor tratatelor şi armistiţiilor au dus ca condiţiile interne ale ţării în aceea perioadă să nu permită ca comunismul să se instaleze pe deplin. Astfel, în 1947 România îşi pierde total democraţia şi intră sub o nouă era şi entitate de conducere, cea a Uniunii Sovietice[4].
Procesul comunizării României presupunea un ansamblu de măsuri care să susţină proiectul pe fiecare din straturile societăţii. Era nevoie de adaptarea instituţiilor statului, crearea unor noi instituţii care să susţină acest model de comunism, asigurarea tuturor resurselor umane pentru un proces mai rapid de comunizare. Represiunea a însemnat un important capitol a procesului de modernizare după modelul comunist a societăţii diferită de cea bolsevică, model ce trebuia impus şi în România. Anii 1948-1949 au însemnat pentru România crearea represiunii. Ura de clasă a fost principala motivaţie prin care regimul comunist a reuşit să supravieţuiască, în aceea perioada, totul era subordonat luptei de clasă. Sub controlul direct al Securităţii, instituţiile implicate în angrenajul represiunii au concurat în a asigura caracteristica generală a regimului de distrugere fizică şi psihică a oponenţilor. Între 1949-1953, represiunea a atins cote maxime, fiind cea mai urâtă perioadă[5].
Baza sistemului legislativ represiv a fost formulată încă din 1948, iar după 1950, aceasta fiind în completă funcţiune punând în aplicare interesele regimului comunist.
Caracterul ilegal şi neconstituţional al unor acte normative care au vizat înfiinţarea şi funcţionarea unităţilor, coloniilor, locurilor de muncă obligatorie, fixarea domiciliului obligatoriu, a fost sesizat încă de ceva vreme, dar nimeni nu s-a putut opune. Comisia formată din Nicolae Ceauşescu a analizat activitatea desfăşurată de Securitate ajungând la concluzia că aceste activităţi pe care le-au luat în decizie şi aplicate au fost ilegale[6]. Cu toate acestea nimic nu s-a schimbat, caracterul ilegal funcţionând şi cu mai multă decizie. Arestările şi internările în lagăr au cunoscut punctul maxim în 1952.
Cel mai important centru de muncă forţată a fost Canalul Dunăre-Marea Neagră. Lucrările au început în forţă, iar la construcţia canalului au participat voluntari aduşi cu forţa sau de bună voie, deţinuţi și persoane civile. Acest canal reprezenta varianta românească a megalomaniei cuminste întruchipată de U.R.S.S.[7]. Canalul trebuia să se facă numai prin muncă fizică a deţinuţilor politici. Regimul se baza şi pe o bună propagandă cu diverse lozinci pentru a atrage şi cât mai mulți muncitori dornici de muncă. În afară de regimul de muncă foarte greu, oamenii se mai confruntau şi cu alte probleme, lipsa apei potabile şi a mâncării. Verile călduroase au adus pe canal foarte mulţi morţi[8]. Trecerea timpului l-a adus pe Nicolae Ceauşescu la putere.
Lucrurile aveau de stat altfel decât le-a zugrăvit sistemul comunist. Măsurile luate de liderul comunist pentru modernizarea ţării s-au făcut prin sacrificarea intereselor cetăţenilor şi în dauna bunăstării acestora. Pe hârtie progresul economic părea evident, dar in realitate era mai mic decât în 1938[9]. Este adevărat că au existat şi lucruri pozitive precum numărul intelectualilor a crescut, au fost construite creşe, spitale, grădiniţe, şcoli, ş.a. Dar în acelaşi timp, drepturile şi libertăţile fundamentale au fost încălcate. Eşecul economiei socialiste a avut grave consecinţe asupra nivelului de trai al populaţiei în ultima parte a regimului Ceauşescu. La sfârşitul anilor 1980, preţul la alimente a început să se mărească. Lipsurile alimentare au devenit din ce în ce mai mari şi s-au reintrodus cartelele ce funcţionaseră aproape 30 de ani în urmă. Pe 18 decembrie 1980, s-a dat o lege privind repartizarea mancărurilor pe judeţe. Fiecare judeţ trebuia să livreze la fondul centralizat al statului surplusul de alimente. Totul culminează în 1982 când se aprobă Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei, aşadar populaţia trebuia să mănânce mai puţin.
Criza alimentară era doar un aspect al crizei economice în care se regăsea ţara[10]. Deşi regimul se lăuda cu marile sale realizări, totul se prăbuşea încet. Planurile României Socialistă erau dezvoltarea continuă până în anul 2000.
România stătea prost şi la capitolul tehnologie şi infrastructură. Reţeaua de telefonie era una dintre cele mai slabe din toată Europa. Sistemul de drumuri şi autostrăzi era şi el întro stare jalnică, existând decât o singură autostradă:Bucureşti-Piteşti[11]. Pe plan extern, Nicolae Ceauşescu a avut un lung şir de vizite precum:pe 11 februarie 1971 s-a semnat la Moscova, Londra şi Washington de către împuterniciţii guvernului român Tratatul de prietenie cu privire la interzicerea amplasării armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor;pe 10 aprilie, Corneliu Mănescu semnează la Moscova convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării producţiei şi stocării armelor biologice şi toxicologice şi la distrugerea acestora. În 1975, cuplul Ceauşescu merge în Filipine unde îl întâlneşte pe preşedintele ţării şi primeşte titlul de Doctor Honorius Causa al Universităţii din Filipine, între 4-7 iunie, cuplul Ceauşescu vizitează Brazilia purtând discuţii cu preşedintele şi semnând mai multe acorduri şi contracte economice[12]. În 1981, între 13-15 aprilie are loc vizita oficială a primului ministru român în Marea Britanie, unde au loc convorbiri cu primul ministru britanic Margaret Thatcher;între 6-8 mai se semnează un acord în domeniul minier cu Argentina. În 1985, între 14-16 aprilie, vizita cuplului Ceauşescu în Canada, iar pe 26 aprilie în Varşovia are loc întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat ai ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia, prilej cu care se semnează Protocolul cu privire la prelungirea duratei de valabilitate a Tratatului pe următorii 20 de ani;între 17-20 mai vine în vizită oficială preşedintele congolez, unde se semnează şi tratatul de prietenie şi colaborare româno-congolez[13].
În 1986, între 10-11 iunie, la Budapesta se defăşoară Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia fiind adoptat apelul statelor participante la Tratatul de la Varşovia către statele membre N.A.T.O. către toate statele europene cu privire la un program de reducere a forţelor armate şi convenţionale în Europa[14]. Sesiunea C.A.E.R. la nivelul şefilor de guvern, desfăşurată la Bucureşti, între 3-5 noiembrie, adoptă Programul privind construirea de centrale nucleare pentru termoficare până în anul 2000. În 1987, între 25-27 mai, vizită oficială de prietenie în România a lui Mihail Gorbaciov. Autorităţile comuniste luând măsuri ca toate informaţiile despre politica de glasnost şi perestroika să nu fie popularizate;în 1988, pe 26 februarie, declaraţia guvernului S.U.A. fiind anunţată retragerea României începând cu iulie 1988. Decizia fiind luată în consecinţa faptului că populaţia ţării trăia greu, iar drepturile şi libertăţile acestora erau încălcate[15].
Pe 2 decembrie 1989, preşedinţii S.U.A. şi U.R.S.S. se întâlnesc la Malta, iar pe 4 decembrie, la Moscova are loc întâlnirea conducătorilor de state participante la Tratatul de la Varşovia, prilej cu care Nicolae Ceauşescu discută cu Gorbaciov în contextul în care România începea să devină izolată pe plan internaţional[16].
După 1965, Ceauşescu a preluat şi extins parametrii de politică externă trasaţi de predecesorul său, operând în acelaşi timp o restalinizare treptată a politicii interne. Disonanţa între orientarea internaţională şi cea internă manifestată de comuniştii români l-a condus pe reputatul profesor Michael Shafir la concluzia că regimul „simula” schimbarea în interior pentru a mima încadrarea într-o epocă globală a reformelor practicate atât în Occident, cât şi în lumea comunistă, afişând în plan internaţional o „permanenţă simulată”, concretizată prin apartenenţa tot mai formală a României la organizaţii ca Tratatul de la Varşovia sau CAER. Bucureştiul încerca, astfel, să extragă un maximum de beneficii de la ambele tabere căutând totodată să îşi creeze cât mai puţine obligaţii şi să acţioneze cât mai necondiţionat posibil în plan extern.
Un deziderat care nu s-a materializat până la urmă (eforturile lui Ceauşescu de a achita datoria externă a ţării probează gradul ridicat de dependenţă a RSR faţă de centrele financiare occidentale, dependenţă care îl va constrânge împotriva voinţei sale la reîntărirea relaţiilor cu Moscova) şi ale cărui consecinţe vor antrena tensiuni sociale (introducerea raţiilor alimentare şi a cartelelor dublată de un regim poliţienesc extrem) exprimate în final prin Revoluţia Română din 1989 şi prin căderea regimului.
România comunistă şi-a construit autonomia internaţională în raport cu „lagărul socialist”, în primă fază, dar a ajuns după 1980 să se izoleze şi faţă de Occident (decizia lui Ceauşescu de a renunţa la clauza celei mai favorizate naţiuni în 1988 este exemplificatoare în acest sens). Pe cale de consecinţă, ceea ce ar surprinde probabil amprenta distinctivă a comunismului românesc în plan internaţional ar fi disidenţa calculatărelativ la propria tabără ideologică. Aceasta i-a permis ameliorarea relaţiilor politice şi economice cu Occidentul, care au intrat însă pe o pantă descendentă după semnarea acordurilor de la Helsinki în 1975 şi afirmarea tot mai pronunţată a drepturilor omului ca factor de primă importanţă în relaţiile interstatale. Partidul Comunist Român era, înainte de 1945, cel mai mic şi mai puţin influent dintre toate partidele comuniste est-europene. Pe cale de consecinţă, eforturile Moscovei în vederea răsturnării monarhiei şi comunizării României au fost consistente.
În pofida faptului că a fost instalat la putere literlamente cu ajutorul tancurilor sovietice, comunismul românesc s-a distanţat profund de Moscova după nici două decenii. Nu a devenit însă cu adevărat independent:şi-a calculat disidenţa – „simulând” continuarea prezenţei în Tratatul de la Varşovia şi CAER, organizaţii instrumentalizate de sovietici – în manieră pragmatică şi urmărind exclusiv autoconsolidarea, indiferent de provenienţa resurselor puse în slujba acestui deziderat.
NOTE
[1]Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini şi până în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.244-246.
[2]Ioan Scurtu, Istoria Partidului Nafional Ţărănesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1944, p.239.
[3]Mircea Jonniţiu, Amintiri şi reflecţiuni, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.88-89.
[4]Liviu C. Ţârău, Între Washington şi Moscova, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2005, p.363.
[5]Radu Ciuceanu, Regimul penitenciar din România, 1940-1962, Institutul Naţional pentru studiul totalitarismului, Bucureşti, 2001, p. 53.
[6]Idem, p. 99.
[7]Constantin Buruean, Ioan Hociung, Monografia oraşului Bicaz, Ed. Asachi, Piatra-Neamţ, 2000, p. 148.
[8]Romulus Rusan, Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România, Academia Civică, 2007, p. 24-25.
[9]Ion Ciupercă, Totalitarismul fenomen al sec. XX. Repere, Ed. Demiurg, Iaşi, 2006, p. 100-165.
[10]Idem, p. 200-250.
[11]Mircea Jonniţiu, Amintiri şi reflecţiuni, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 200-245.
[12]Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 130-200.
[13]Idem, p. 210-250.
[14]Vlad Georgescu, Istoria Românilor de la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 352.
[15]Cristian Ionescu, România. Viaţa politică în documente, 1946, Bucureşti, p. 500-550.
[16]Cristian Ionescu, op.cit., p. 700-725.